Omegaverse-Teritoriul Iubirii-Capitolul 18

Am sosit să-mi iau înapoi sufletul pereche

https://youtu.be/AFYDpnSo7KU?si=GRKWzgxp7iC3Xfqr

Motoarele jetului privat răsunau profund, un vuiet continuu care făcea să vibreze ușor podeaua cabinei. Aeronava tăia cerul cu viteză, iar sub aripi norii se desfăceau ca o mare albă, luminată din când în când de reflexul lunii.

În interiorul cabinei, luminile erau joase, aproape intime. Mobilierul din piele închisă și lemn lucios făcea ca spațiul să semene mai mult cu un salon discret decât cu interiorul unui avion.

Rian stătea singur. Nu citea, nu lucra, nu dormea.

În fața lui, pe ecranul unei tablete, rula pentru a nu știu câta oară aceeași secvență: spitalul din Tikrit, holul devastat, Dragonii Roșii înarmați, camera care tremura.

Și apoi imaginea care îi tăiase respirația pentru o clipă, un moment pe care nici acum nu îl accepta pe deplin: Lior apărând în holul spitalului și predându-se.

Rian opri filmarea. Zbura de peste 10 ore, trebuia să fie odihnit la sosirea în Baha.

Cabina redeveni liniștită, doar vuietul constant al motoarelor mai umplea spațiul.

În jurul lui, aerul părea mai greu. Prezența lui avea acel efect straniu pe care oamenii îl simțeau uneori în jurul unui Enigma, o liniște densă, aproape fizică, care făcea gândurile altora să se oprească.

Ușa cabinei se deschise ușor și unul dintre piloți își scoase căștile.

– Domnule doctor, intrăm în spațiul aerian al Baha. Mai avem aproximativ douăzeci de minute până la aterizare.

Rian ridică privirea.

Ochii lui erau complet limpezi.

–Aterizăm pe pista privată. Este deja pregătită pentru noi.

Pilotul ezită o clipă.

-Doriți escortă la sol?

Rian închise tableta.

– Nu.

O pauză scurtă.

– Nu vreau ca cineva să știe că am ajuns.

Pilotul dădu din cap și închise ușa cabinei.

Rian se ridică și se apropie de fereastra ovală a avionului.

Sub el, orașul Baha începea să apară. O mare de lumini galbene și albe întinse până la marginea întunericului, un oraș frumos de sus, un oraș murdar de aproape.

Rian își sprijini ușor mâna de geam.

În mintea lui reveni o imagine de acum 6 luni: Lior, în mașină, cu obrajii ușor roșii, întrebând unde merge.

Rian închise ochii pentru o clipă. Se simți trist. De când se născuse și până acum 6 luni , deși fusese un copil perfect și era înconjurat de  persoane care îl iubeau, fusese întotdeauna singuratic. Nu avusese prieteni apropiați, nu cunoscuse primul fior al iubirii. Luly, confidenta lui, îi spusese într- o zi: Nu fi trist, când El sau Ea va apărea, vei ști, va avea miros de ceai alb. Dar Rian fusese și mai trist. Nu exista nicăieri  o persoană cu acei feromoni. Studiase, cercetase, doar 1 persoană la 1 miliard se putea naște cu acei feromoni. Se împăcase cu ideea că un Enigma chiparos rămâne de obicei celibatar și alesese să facă fapte bune și să devină un Enigma pacificator. Și acum 6 luni…apariția lui Lior scosese din el sentimente pe care nu le avusese niciodată pentru nimeni. Era prima dată când se gândise la marcă, la ceea ce implică ea, la dorința de a-și uni trupul cu cineva, la dorința de a se căsători și de a avea un copil. În clipa aceea se simți nefericit, dar își spuse că nu conta în ce stare îl va găsi pe Lior. Era al lui și numai al lui. Îl va readuce acasă și vor trăi fericiți până la adânci bătrâneți. Oftă…

– Nu trebuia să faci asta, Lior…

Vocea lui era calmă, dar în liniștea aceea se simțea ceva adânc și întunecat.

– Rezistă… vin după tine.

Avionul începu coborârea. Motoarele își schimbaseră tonalitatea, iar luminile pistei apărură în întuneric ca o dâră lungă de stele. Roțile atinseseră asfaltul cu un foșnet lung.

Hârșșș…

Jetul rulă încet până la marginea aeroportului privat. Hangarele erau aproape pustii la acea oră, doar câteva lumini palide luminau platforma.

Ușa avionului se deschise.

Aerul nopții din Baha îl întâmpină pe Rian cu miros de praf cald, combustibil și ocean îndepărtat.

Coborî scările fără grabă, nu avea bagaje multe, nu avea escortă. Purta cu el doar liniștea aceea apăsătoare care îl însoțea pretutindeni.

Un mecanic de serviciu ridică privirea dintr-un registru când îl văzu trecând. Pentru o clipă rămase nemișcat, fără să știe de ce acel bărbat îl făcea să se simtă inexplicabil de bine.

Rian traversă parcarea aeroportului.

La ieșire, câteva taxiuri vechi așteptau clienți rătăciți ai nopții. Unul dintre șoferi își aprinse o țigară, apoi îl observă apropiindu-se și aruncă repede chiștocul.

–Taxi, domnule?

Rian deschise portiera și se așeză pe bancheta din spate.

Motorul taxiului porni cu un huruit ușor.

Șoferul se întoarse peste umăr.

– Unde mergem?

Rian privi luminile orașului care începeau să curgă prin parbriz ca un râu de foc.

Privirea lui deveni complet rece.

–La vila Tahal.

Urmă o scurtă tăcere, apoi adăugă calm:

– Am de recuperat ceva ce-mi aparține.

Vila Tahal era luminată ca pentru o sărbătoare regală. Candelabrele uriașe scăldau salonul principal într-o lumină aurie, iar mesele erau pline de pahare, sticle și farfurii cu mâncare. Râsete groase și strigăte de veselie umpleau încăperea.

Petrecerea de nuntă era în toi, dar nu era o nuntă adevărată. Era o mascaradă și o demonstrație de putere.

Șeful Dragonilor Roșii, Gu Fei, stătea în capul mesei, cu obrajii roșii de băutură și cu un zâmbet larg care îi arăta dinții galbeni. În jurul lui, oamenii clanului beau și râdeau, lovindu-se pe spate și ridicând paharele.

-Patroane, mâine dimineață jucăm cearșafurile?

Râsete groase izbucniră în jurul mesei.

Gu Fei ridică paharul și râse cu poftă.

– Jucăm, jucăm! Trebuie să arăt lumii întregi că și la șaizeci și cinci de ani sunt viguros!

Un alt val de râsete izbucni.

– Ahahaha!
– Șefu’, sunteți cel mai tare!

Gu Fei își bătu burta enormă cu palma.

– Ha! Am eu altceva tare!

În colțul sălii, contrastul era aproape grotesc.

Acolo, lângă unul dintre stâlpii grei de marmură, Lior era înlănțuit.

Un lanț gros îi înconjura gâtul și era prins de stâlp cu un lacăt greu, exact ca un câine.

Purta o rochie lungă de mireasă, albă, care cădea grea peste trupul lui subțire. Pe cap avea o perucă cu plete blonde, aceleași plete false pe care fusese obligat să le poarte la prima petrecere de la care evadase cu mai bine de șase luni în urmă.

Șuvițele lungi îi acopereau fața, dar nu complet. Sub ele se vedeau umbrele vineții ale loviturilor.

Când fusese adus înapoi la vilă, Tam Tahal îl primise în șuturi și pumni și se dezlănțuise cu o furie animalică. Iar Telma nu fusese mai blândă. Îl biciuise până când obosise, până când brațele i se lăsaseră fără putere. Îl salvaseră brutele lui Gu Fei cărora le fusese teamă că tânărul nu va supraviețui bătăilor crunte.

Acum Lior fusese „securizat”.

Din când în când, câte unul dintre oamenii Dragonilor Roșii se uita spre el, apoi îl bătea pe umăr pe Gu Fei.

– Frumoasă mireasă, șefu’! Felicitări, ai făcut o bună alegere.

Râsete groase izbucniră.

Gu Fei făcu un gest cu mâna.

– Unde e primarul?

Unul dintre oamenii lui alergă spre ușă.

– Să vină!

Gu Fei își drese glasul și își aranjă sacoul.

– Hai, spuneți-i să vină să semnăm contractul de căsătorie.

Tam Tahal apăru câteva secunde mai târziu, cu ochii strălucind de satisfacție. Își păstrase milioanele și asta era tot ce conta pentru el. În plus primea încă 50 de milioane ca recompensă pentru prinderea lui Dark.

În spatele lui venea primarul, cu capul plecat și cu contractul de căsătorie în mâini.

Când ajunse în fața lui Gu Fei, își puse imediat pe față un zâmbet lingușitor.

– Ce frumos și elegant sunteți, domnule Gu. Este o zi mare pentru orașul nostru.

Gu Fei pufni.

– Lasă lingușelile.

Ridică mâna, nerăbdător.

– Căsătorește-ne mai repede. Am de gând să fac copii în noaptea asta!

Râsete groase umplură din nou sala.

– Hahahaha!
– Șefu’ nu pierde vremea!

-Una groasă înfiptă acolo unde trebuie, șefu’, hahahaha!

Lior fu smuls de lângă stâlp și adus lângă Gu Fei.

Lanțul zăngăni pe podeaua de marmură. Cântărea mai mult decât trupul băiatului.

Ceremonia începu.

Primarul citea fraze lungi și pompoase, rostite mecanic, în timp ce oamenii Dragonilor Roșii continuau să bea și să râdă.

Pentru ei era doar un spectacol.

După câteva minute, primarul ridică contractul.

– Momentul semnăturilor.

Gu Fei luă stiloul și semnă cu un gest larg.

Apoi întinse stiloul spre Lior.

– Hai, mireasă, semnează intrarea în palatul de aur.

Lior nu se mișcă. Respira greu. Peruca îi alunecase puțin, iar fața tumefiată se vedea acum mai clar.

– Nu…

Vocea lui era abia o șoaptă.

– Nu vreau…

Tam Tahal își pierdu răbdarea.

– Semnează sau îți crăp capul!

Îi prinse brațul și îi răsuci mâna.

Cu cealaltă mână înmuie degetul mare al lui Lior în cerneala din călimară.

– Semnezi!

Lior se zbătea.

– Nu! Nu vreau!

Tam îi strivi mâna pe hârtie și degetul murdar de cerneală se imprimă pe contract.

Primarul bătu din palme, prefăcându-se că nu vede nimic.

-În numele puterii ce mi-a fost conferită, vă declar soț și soție.

Ridică mâna teatral.

– Mirele poate să sărute mireasa.

Un urlet de veselie izbucni în sală. Gu Fei trase lanțul și îl smulse pe Lior spre el.

Îl apucă de gât și îl lipi brutal de burta lui enormă.

– Hai, mireasă, dă-mi un pupic.

Lior se zbătea. Brațele lui subțiri loveau aerul, încercând să se elibereze.

Dar știa…știa că soarta îi era pecetluită.

O durere uriașă îi sfâșie pieptul.

Din adâncul acelei disperări, strigătul izbucni ca o ruptură în aerul încăperii.

– RIIIIIAAAAAAN!

Vocea lui tremura de durere.

– RIIIIIAAAAAAN!

Dragonii Roșii izbucniră în râsete.

Dar Lior continua să strige, cu o forță pe care nu știa că o mai are.

– RIIIIIAAAAAAN! Nu mă abaaaaandonaaaaaaaa! RIIIIIAAAAAAAAN!!!!

Gu Fei trase violent de lanț, smucindu-l pe Lior înainte ca pe un animal legat. Rochia albă se târî pe podeaua lucioasă, iar lanțul zgârie marmura cu un sunet metalic, neplăcut.

Gu Fei râdea încă, amețit de băutură și de triumf.

– Cine dracu’ mai e și Rian ăsta?

Își scutură burta enormă de râs și se întoarse spre oamenii lui.

– În noaptea asta suntem doar noi doi în pat.

Îl trase pe Lior mai aproape, brutal, aproape ridicându-l în aer.

– Hai, noi vă urăm petrecere plăcută!

Râsete grosolane izbucniră în sală. Lanțul zăngăni din nou când Gu Fei îl smuci înainte, dar abia făcuse doi pași și se opri.

Fața i se schimbă…mai întâi încet…apoi brusc se schimonosi.

O apăsare ciudată coborî peste încăpere ca și cum aerul devenise mai greu…mult mai greu.

Gu Fei clipi. Respirația i se îngreună.

Un val de presiune îi coborî peste umeri, peste piept, peste genunchi, o forță invizibilă îl împingea spre podea. Încercă să mai facă un pas, însă nu reuși.

Genunchii i se înmuiară, lanțul îi alunecă din mână și căzu pe podea cu un zgomot sec.

CLANG…

În sală se făcu liniște.

Unul dintre oamenii Dragonilor Roșii privi în jur cu ochii mari. Alții se repeziră să-l ridice pe Gu Fei, dar la rândul lor căzură ca măturați de un cutremur.

Fața lui Gu Fei îi devenise albă ca hârtia ș respirația îi ieșea sacadat, ca și cum se pregătea de un infarct.

Apoi unul dintre oamenii lui Tam Tahal ridică brațul spre ușa de la intrare și strigă, aproape isteric:

– Șefu’….șef…el…el…e…

Înghiți în sec.

Privirea îi era fixată spre ușile mari ale salonului.

– Șefu’… e demonul ăla….!

Vocea îi tremura.

– Suntem blestemați!

În clipa aceea, până și râsetele se opriseră pentru că toți simțeau același lucru.

Aerul devenise greu, prea greu și încăperea părea strânsă într-o menghină invizibilă. Mulți încercară să iasă la aer, dar un zid invizibil îi prinsese în capcană. Un miros puternic de rășină de chiparos începea să răsară din sol, din pereți de pe tavan, sufocând pe cei care încercau să plece.

Lior rămăsese nemișcat, respirația lui încă tremurând după strigăt. Șuvițele blonde ale perucii îi căzuseră peste ochi și tot corpul îl durea, dar în adâncul pieptului lui, pentru prima dată după ore întregi de disperare…o speranță mică, aproape dureroasă, începea să prindă viață.

Pentru că știa…pentru că simțea…mirosul acela îl învăluia și-l mângâia, îi oblojea parcă vânătăile de pe corp și din suflet, în timp ce în jurul lui oamenii cădeau și convulsionau oribil. Ochii lor îngroziți îi șopteau lui Lior că va fi în sfârșit răzbunat.

Rian era aproape.

Ușile mari ale salonului se deschiseră încet, aproape fără zgomot.

Nimeni nu le împinsese cu violență. Părea mai degrabă că lemnul greu cedase singur și casa însăși înțelesese că împotrivirea nu mai avea niciun sens.

În prag apăru Rian.

–Bună seara. Am venit să-mi iau înapoi sufletul pereche.

Lumina candelabrelor contură silueta înaltă a lui Enigma și pentru o clipă nimeni nu mai respiră. Nu pentru că ar fi făcut ceva spectaculos. Vocea lui sunase ca și cum ar fi vorbit despre o zi frumoasă. Nu avea armă, nu avea escortă, nu era înfuriat, nu urla, plutea doar o liniște stranie în jurul lui.

Dar cei din încăpere simțiră imediat feromonii de chiparos rece, rășinos, înecăcios  pentru cei ce i se opuneau.

Apoi veni presiunea. Enigma impunea, Enigma ordona fără cuvinte, Enigma obliga fără să miște un deget, Enigma împrăștia teroare fără arme.

Feromonii lui nu mai erau doar un parfum, erau o forță, o dominare biologică, psihică, o chemare primară la supunere care cobora în adâncul instinctelor.

În salon se răspândi un miros greu, cald, aproape metalic, ceva între ploaie pe piatră, lemn ars și sare de mare. Nu era neplăcut. Era însă… copleșitor și brutal.

Dragonii Roșii simțiră primii.

Cei mai apropiați de ușă își ridicară instinctiv mâinile la gât, de parcă aerul devenise brusc prea dens pentru plămâni.

Rian păși înăuntru…un pas…apoi încă unul.

Privirea lui îl găsi imediat pe Lior. Pentru o clipă, liniștea din ochii lui se clătină…lanțul…rochia de mireasă…peruca blondă…urmele de lovituri.

În acea fracțiune de secundă, ceva rece și periculos se adânci în prezența lui, dar vocea cu care vorbi rămase liniștită.

– Lior.

Tânărul ridică capul. Lacrimile îi curgeau deja pe obraji.

Rian întinse mâna spre el, gest simplu, aproape domestic, ca și cum ar fi venit să-l ia de la o gară aglomerată, nu dintr-o vilă plină de criminali.

– Am venit să te duc acasă…pentru totdeauna.

În jurul lor, oamenii Dragonilor Roșii se treziră din paralizia momentului.

Mâinile se repeziră spre arme, zeci de pistoale ieșiră din tocuri aproape simultan.

Sunetul metalic al piedicilor de siguranță care se eliberau umplu salonul.

Clic.

Clic.

Clic.

Dar niciun glonț nu fu tras.

Rian îl luă pe Lior de mână și zgarda se desprinse din jurul gâtului, căzând la pământ cu un zgomot sinistru care parcă anunța un adevărat cataclism.

Feromonii lui se răspândiră ca un val invizibil. Rășina se simți lipicioasă, aspră, clocotită.

Un bărbat de lângă masă căzu primul în genunchi, apoi altul și încă unul.

Corpurile începeau să cedeze, unul după altul, ca niște păpuși cărora un păpușar le tăiase firele.

Unul dintre Dragonii Roșii își duse mâinile la cap și începu să urle. Din ochi îi curgea sânge negru.

Altul izbucni într-un râs isteric și-și chema părinții morți.

Un al treilea își înfipse degetele în ochi, incapabil să suporte presiunea care îi zdrobea mintea.

Armele cădeau pe podeaua de marmură, paharele se spărgeau, scaunele se răsturnau. Gu Fei rămăsese căzut pe o parte cu gura strâmbă, cu fața pietrificată de groază. Sufletele celor uciși de el într-o viață întreagă jucau haotic în jurul lui înnebunindu-l. Toți bărbații înarmați erau fără suflare, căzuți pentru eternitate în brațele morții.

Imaginea devenise apocaliptică, șocantă. Puținii oameni care încercaseră să fugă se regăsiseră în fața unui zid de chiparoși invizibili care-i sufocaseră cu rășina clocotită a scoarței lor.

În mijlocul acelui haos, Rian nu mișcase un deget. Rămăsese calm și feromonii lui apăsaseră asupra încăperii ca o furtună tăcută. Strânse un pic mai tare degetele delicate ale lui Lior care se ascundea sfios în spatele lui.

În acel moment, Tam Tahal și Telma se repeziră înainte pentru a-l smulge pe Lior de lângă acel bărbat care le distrugea lumea.

Furia lor era animalică, dar când ajunseră la câțiva pași de Rian, ceva se rupse în ei.

Nu se văzu nimic, nu se auzi nimic, dar corpurile lor încetiniră brusc.

Picioarele li se înmuiară, privirea li se încețoșă. Puterea Enigmei nu le zdrobea doar trupul, le zdrobea mintea.

Rian nici măcar nu îi privea și totuși presiunea creștea.

În câteva secunde, Tam Tahal și Telma căzură în genunchi, dar nu mai erau adversari înfrânți ci doi copii care nu mai înțelegeau lumea.

Ochii lor deveniseră goi, lipsiți de furie, lipsiți de memorie.

Tam ridică mâna și începu să o miște în aer, de parcă urmărea ceva invizibil.

Pe buzele lui apăru un sunet ciudat, un gângurit. Telma clipi încet, apoi întinse mâna spre aer.

Degetele ei încercau să prindă ceva ce nu exista…un fluture imaginar.

Râse încet.

Râse subțire, copilăresc, apoi se ridicară amândoi, nesiguri, legănându-se pe picioare ca doi copii de doi ani care abia învățaseră să meargă.

Se îndepărtară de Rian fără să-l mai privească. Tam începu să bată din palme, încercând să prindă fluturii invizibili care pluteau în jurul lui.

Telma se aplecă lângă unul dintre Dragonii Roșii căzuți și îl împinse cu degetul, curioasă, ca și cum ar fi descoperit o jucărie nouă. Apoi începură să alerge ca nebunii prin sala de recepții. Nu mai erau Tam și Telma Tahal, magnații puternici și nemiloși ci doi nebuni care din când în când aveau momente de luciditate ce îi făcea să urle de groază.

Rian ridică doar ușor bărbia tânărului Omega. În ochii lui Lior se citea încă groaza, dar și o încredere aproape dureroasă.

Feromonii lui Rian se liniștiră ușor, ca o mare care își retrăgea valurile.

Îl trase pe Lior după el

-Vino, te întorci acasă…

Ieșiră de pe proprietate lăsând în urma lor doar două persoane în viață: doi nebuni care amestecau momentele de bucurie copilărească cu momente de luciditate, în care își dădeau seama că fuseseră condamnați să trăiască până la moarte între agonie și extaz.