Onoare și prejudecată -Capitolul 1

„Este un adevăr universal recunoscut că un burlac, posesor al unei averi frumoase, are nevoie de o nevastă.”[1]

Sau cel puțin, așa își închipuiau toate mamele din Anglia rurală, chiar și atunci când burlacul în cauză era nimeni altul decât nepotul reginei.

De cum se răspândise vestea că reședința Hathersedge, un castel vechi din piatră albă, aflat la marginea pădurii, fusese ocupată din nou, vuietul vecinelor devenise aproape insuportabil. Cei din sat vorbeau despre o revenire „cu fast regal”, iar în familia Bennet, micul eveniment devenise deja o strategie matrimonială.

– Dragul meu soț, spuse doamna Bennet apăsat.

-...poate sora mijlocie a lui Elijah va avea norocul să fie văzută de prinț!

Domnul Bennet ridică o sprânceană, părând mai interesat de ziarul său decât de o eventuală alianță nobilă.

– Să sperăm, dragă. N-ar fi prima dată când frumusețea și hazardul provoacă un dezastru istoric. 

– Nu fi cinic! E o oportunitate. Se spune că a revenit din Franța, e tânăr, frumos și neînsoțit. Într-un loc ca al nostru, asemenea vești nu vin de două ori.

 Dar domnul Bennet nu părea impresionat de apariția vreunui tânăr cu sânge albastru, fie el și nepot de regină.

Familia Bennet era una dintre cele mai cunoscute din regiune. Nu pentru titluri sau averi, ci pentru echilibrul lor fragil între decență și visare.

Trăiau într-o casă cu etaj, cu obloane verzi, o curte largă și o grădină de legume care devenise, în mod ironic, refugiul băiatului cel mare,  Elijah. Deși toate responsabilitățile casei păreau să se sprijine pe umerii lui, el petrecea mai mult timp printre salată și ridichi nu pentru muncă, ci pentru lectură. Pleoapele lui se închideau de plăcere sub soare, cu o carte sprijinită pe genunchi și un gând fugit departe, în alt secol.

Elijah era diferit, cu o frumusețe reținută și o inteligență sclipitoare, nu părea să-și dorească gloria ori vreo cucerire spectaculoasă. Vorbea puțin, dar când o făcea, cuvintele lui sunau a adevăruri tăcute. Avea acea sensibilitate masculină care nu putea fi învățată, ci doar purtată, cu grație și curaj.

Sora lui, Junne, era cu totul altfel. A doua născută și, fără îndoială, podoaba vizuală a familiei. Avea o frumusețe rară, cu trăsături fine, care aminteau de portretele pictate în ulei ale nobilimii apuse. Dar, în ciuda atenției pe care o atrăgea, Junne prefera să rămână în casă. Iubea pianul, culorile aprinse ale picturii și poeziile cu finaluri triste. În ochii ei ardeau visuri mari, dar în pașii ei nu exista grabă. Era o artistă a tăcerii.

Cel mai mic dintre ei, Nicolas, era foc și nerăbdare. Nu știa să stea locului și nici nu voia. Își petrecea zilele călărind prin câmpuri, visând la ziua în care va împlini vârsta necesară pentru a se înrola în armată. Avea o admirație naivă pentru eroi și bătălii, dar sub strigătele de curaj se ascundea un copil încă flămând de validare și aventură.

În acea seară, familia Bennet părea prinsă într-un dans familiar. Mama trăgea sforile viitorului, tata le tăia ironic. Elijah tăcea, ascultând cu o jumătate de zâmbet. Junne își încălzea degetele pe clapele reci ale pianului, iar Nicolas își lustruia cizmele ca și cum ziua plecării lui s-ar fi aflat la doar câteva răsărituri distanță.

Și, undeva, în acel castel de la marginea pădurii, un tânăr cu o istorie grea și un nume prea cunoscut își pregătea revenirea.

Nu știau încă, dar viețile lor erau pe cale să se intersecteze. Nu printr-un plan divin, ci prin acel amestec de întâmplare și destin care transformă zilele obișnuite în începuturi.

Într-o dimineață de vară, când razele soarelui păreau să fie filtrate printr-un voal de satin auriu, doamna Bennet ieșise la plimbare pe Promenadă însoțită de fiica sa, Junne. O făceau rar, dar astăzi era o ocazie specială: cineva spusese că servitorii de la castel aveau să coboare în sat pentru provizii, iar asta, desigur, atrăgea priviri și curiozitate.

Junne mergea alături de mama ei într-o rochie bleu pal, cu pălărie de dantelă și ochii adânciți în gânduri. Într-o mână ținea o umbrelă mică, iar în cealaltă un volum de poezii, neglijent ținut ca și cum ar fi preferat să fie oriunde altundeva decât printre oameni.

Dar tocmai când traversau aleea de tei, vocea ridicată a doamnei Cartwright,  cunoscută pentru limba ei mai ascuțită decât acul de brodat, se făcu auzită printre frunzele foșnitoare:

– Ați auzit? Prințul în persoană s-a instalat la castel! Va rămâne toată vara, spun servitorii. Trei luni de evenimente, de vânători și baluri, Doamne-ajută! Mamă ce noroc pe fetele tinere!

Doamna Bennet se opri brusc, întorcând capul ca și cum o revelație divină tocmai i-ar fi fost oferită.

-Asta am visat azi-noapte, Junne, jur!  șopti ea emoționată.

– Era semn!

Junne oftă, închizând cartea cu un gest ușor teatral.

– Și nu doar el, continuă doamna Cartwright, uitând că e în public.

– … a venit și cu Ducele de Raventon, prieten din copilărie, se pare, și cu sora lui, o anume Lady Silvianne, nemaipomenit de elegantă și discretă. Fata e văduvă, dar tânără, iar ducele… oh, ducele e nepătat.

-Nepătat? repetă doamna Bennet, ca și cum ar gusta cuvântul ca pe o bucățică de tort cu lămâie.

– Adică nu e căsătorit. Și nici nu s-a lăsat prins de vreo domnișoară cu pretenții. Dar se spune că e… excentric. Poartă mantii de catifea chiar și vara, nu-i place vânătoarea și adoră caii de circ. Ceva ciudat la el, dar Doamne ce titlu și ce chip!

Doamna Bennet își înăbuși un zâmbet larg și se întoarse spre fiica ei cu o privire semnificativă.

– Junne, dacă el va vedea picturile tale, sigur se va topi. Îți jur, fata mea, dacă prințul nu te observă, poate ducele va fi mai înțelept.

– Mamă…

– Gândește-te, fata mea, la un portret de nuntă în Sala Mare a Castelului Raventon. Tu în albastru pal, el în brocart, și eu plângând discret în rândul întâi.

Junne nu răspunse, începuse în schimb să meargă mai repede, ca și cum graba ar fi putut ascunde rușinea. Dar doamna Bennet pășea visătoare, cu gândurile departe, deja brodând titluri nobiliare în jurul fiicelor sale.

Ceea ce nu știa era că în acel moment, într-o trăsură discretă, trasă de patru armăsari negri, Ducele de Raventon și Lady Silvianne treceau chiar pe lângă ele, nevăzuți, dar auzind tot.

Iar Elijah, în grădina de legume de acasă, habar nu avea că zilele lui de lectură liniștită urmau să fie tulburate de o întâlnire care avea să-i răstoarne lumea cu totul.

[1] Mândrie și prejudecată de Jane Austen