Onoare și prejudecată Capitolul 10

O invitație regală

Dimineața își scutura valul de aur peste Longbourn, iar soarele se strecură printre draperii, scânteind pe oglinzi și încălzind odăile. În salonul mare, doamna Bennet intră ca o vijelie, cu o scrisoare desfăcută în mâini și cu obrajii aprinși de o emoție rară.

– O, ce zi! Ce veste! Ce noroc pentru noi! izbucni ea, cu glasul ridicat, făcându-l pe Elijah să-și lase cartea și să ridice privirea obosită.

– Ce se mai întâmplă, mamă? întrebă el, rămas sprijinit de spătarul canapelei.

Doamna Bennet flutură scrisoarea ca pe un stindard.

– Bal, dragul meu! Un bal strălucitor, organizat în cinstea celei mai de seamă domnișoare din tot ținutul. Lady Arabella Windsor, nepoata Reginei însăși! Tocmai s-a întors din Anglia, unde a studiat pianul cu Johann Baptist Cramer, pianistul preferat al Curții Regale! Gândește-te, Elijah, însuși profesorul reginei!

Elijah clipi încet, mai mult pentru a-și ascunde zâmbetul amar decât pentru a se arăta surprins.

– Un bal, repetă el, într-un ton neutru.

– O mare surpriză.

– O mare șansă, îl corectă doamna Bennet, apropiindu-se de el și atingându-i umerii cu o fermitate aproape războinică.

-Toată regiunea va fi acolo! Nobili, ofițeri, familii respectabile, mame cu fiicele lor cele mai alese. Și tu… tu vei fi în centrul atenției, fiul meu! Un burlac atât de apreciat, de bună creștere și cu o înfățișare… oh, să nu-mi spui că nu-ți dai seama!

Elijah ridică sprâncenele, dar nu spuse nimic.

– Doamnă, îndrăzni domnul Bennet din fotoliul său, ridicându-și privirea din ziar.

– Cred că tânărul nostru Elijah este mai degrabă un cititor apreciat decât un burlac apreciat. Nu-l văd alergând după mame grăbite să-și mărite odraslele.

– Taci, domnule Bennet, că nu înțelegi nimic! replică ea, bătând cu scrisoarea în aer.

– Este datoria mea de mamă să-l văd bine așezat în societate. Dacă Lady Arabella, o tânără crescută sub ochii Reginei, va onora balul, atunci ce prilej mai bun pentru ca Elijah să-și arate farmecul?

Elijah își mușcă buza, cu privirea coborâtă în covor. Cuvântul „farmec” îi suna ironic, mai ales rostit de propria lui mamă.

– Mamă, poate că Lady Arabella nu va fi interesată de… farmecul meu, murmură el, dar glasul îi tremura de o ironie discretă.

– Nonsens! exclamă ea.

– Orice tânără ar fi încântată! Și chiar dacă nu ea, atunci alta! Societatea nu iartă pe cei care refuză ocazii de acest fel.

Pe fereastră, lumina dimineții se întindea peste câmpuri, dar Elijah simțea o umbră crescând în el. Balul nu-i aducea în minte viziuni de dansuri și muzici, ci privirea întunecată a lui Darcy, pierdută printre mulțimi, și teama că o lume întreagă s-ar putea pune între ei.

Dar doamna Bennet continua să viseze cu ochii deschiși, rotindu-se prin salon ca o gazdă care își imagina deja balul la ea acasă.

– Trebuie să mergem la croitor pentru un costum nou. Și poate o eșarfă de culoarea smaraldului, să-ți scoată în evidență ochii! O, Elijah, îți vei ruina toate domnișoarele dintr-o singură privire!

Domnul Bennet ridică ziarul mai sus, ascunzându-și zâmbetul ironic.

– Dacă nu le ruinează, cel puțin le va speria, spuse el încet, dar destul cât să-l facă pe Elijah să râdă scurt, eliberând tensiunea.

Însă în sufletul lui Elijah, râsul se stingea repede. Știa că balul va fi mai mult decât o simplă adunare. Va fi o încercare. Și în adâncul lui, singura întrebare era: oare Darcy va fi acolo?

Modistul din sat era renumit pentru eleganța creațiilor sale. Salonul era mic, dar plin de țesături bogate, mătăsuri colorate și manechine de lemn îmbrăcate cu ultimele mode aduse din Londra. Lumina dimineții se filtra prin perdelele grele, lăsând înăuntru o strălucire caldă, care făcea să pară că fiecare culoare vibra de viață.

Doamna Bennet intră triumfătoare, ținându-l de braț pe Elijah.

– Să ne ocupăm de fiul meu, domnule, spuse ea cu un entuziasm nerăbdător.

– Are nevoie de un costum nou, unul demn de un bal în cinstea nepoatei Reginei! Îl vreau elegant, sobru, dar… cuceritor.

Elijah își lăsă privirea în podea, încercând să-și ascundă iritarea. Se lăsă purtat între stofe și panglici, încercând să răspundă cu calm la insistențele mamei sale.

Atunci, ușa se deschise și un pas familiar tulbură aerul. Wickham intră, cu pălăria într-o mână și cu acel zâmbet lucios, șlefuit, care îl făcea să pară prietenos chiar și când ochii lui nu spuneau nimic bun.

– Domnule Bennet, doamnă Bennet, ce încântare! exclamă el, apropiindu-se cu pas sigur.

–  Ce noroc să ne întâlnim în acest loc atât de rafinat.

Doamna Bennet tresări, zâmbind larg, flatată de tonul lui.

– Domnule Wickham, o surpriză plăcută! Ce gentleman minunat, mereu atât de atent!

Elijah îl privi scurt, fără să clipească. Pentru prima dată, zâmbetul acela nu i se mai păru o mască bine lucrată, ci o piele subțire de șarpe, gata să alunece la primul gest greșit. Totuși, fiind în prezența mamei sale, își îndreptă spatele și își modelă chipul într-o mască la fel de politicoasă.

– Domnule Wickham, spuse el rece, dar formal.

Wickham își arcuii buzele, mulțumit.

– Mă gândeam, domnule Bennet, că după ce vă alegeți stofele și croiul, poate mi-ați acorda câteva momente pentru o plimbare. Aerul de primăvară e prea proaspăt ca să fie irosit.

Elijah îl fixă o secundă, iar în mintea lui se aprinse suspiciunea: nu e întâmplare că e aici, nu e întâmplare că mă caută.

Doamna Bennet, însă, nu văzu nimic dincolo de aparențe.

– O, dragul meu, ce propunere minunată! Nimic nu poate fi mai plăcut decât o plimbare în compania unor gentlemeni atât de buni.

Elijah își strânse maxilarul, dar, cu un calm calculat, înclină capul.

– Desigur, domnule Wickham. După ce terminăm aici, voi fi la dispoziția dumneavoastră.

Wickham înclină capul cu o eleganță aproape teatrală.

– Atunci mă voi bucura să vă fiu însoțitor.

Între timp, modistul aduse câteva stofe grele: un albastru adânc, un gri sobru și un verde smarald. Doamna Bennet aproape strigă de încântare la vederea smaraldului.

– Verde, desigur! Va face să strălucească ochii lui Elijah! O, domnule Wickham, nu-i așa că se potrivesc de minune?

Wickham își lăsă ochii pe chipul lui Elijah o clipă prea lungă. Zâmbetul lui strălucitor nu se clintise, dar privirea spunea altceva, un joc de putere, o cunoaștere mută.

– Desigur, doamnă, confirmă el.

– Ochii domnului Bennet vor atrage toate privirile.

Elijah nu răspunse. Își așeză palma pe stofă, simțind textura rece a mătăsii, dar în minte îi ardea altceva: Vreau să aflu ce cauți de fapt. Dacă e nevoie, te voi însoți în plimbarea ta. Dar de data asta, nu voi fi orb la intențiile tale.

Doamna Bennet, mulțumită și plină de planuri, continua să discute cu modistul despre croieli și nasturi, în timp ce în încăpere plutea o tăcere subtilă între Elijah și Wickham. O tăcere plină de scântei reci, invizibilă pentru toți ceilalți.

Când ieșiră din magazin, lumina soarelui îi izbi direct în ochi. Wickham își puse pălăria și întoarse chipul spre Elijah cu același zâmbet mătăsos.

– Domnule Bennet, sper că sunteți pregătit. O plimbare poate dezvălui mai multe decât o mie de conversații la un bal.

Elijah îi înclină capul, simțind cum tensiunea îi apăsa pieptul.

– Așa să fie, domnule Wickham.

Și porniră alături, cu pașii strânși într-un drum care promitea mai mult decât politețe: promitea adevăruri.

Drumul pietruit ce ducea spre marginea satului era liniștit la acea oră, iar pomii de pe margine își lăsau ramurile să atingă aerul ca niște brațe obosite. Wickham și Elijah mergeau unul lângă altul, cizmele lor ridicând praf fin, luminat de soarele crud al dimineții.

– Mă bucur că ați acceptat invitația mea, domnule Bennet, spuse Wickham cu acel ton neted, prea bine exersat. Societatea poate fi obositoare, dar uneori o plimbare deschide inima mai mult decât zece baluri.

Elijah își ținu spatele drept, cu privirea înainte.

– Depinde cui îi deschizi inima, răspunse el calm.

–  Uneori, prea multă politețe ascunde intenții mai întunecate.

Wickham râse ușor, dar râsul nu îi lumina ochii.

– Ah, sunteți tăios, ca întotdeauna. Recunosc, apreciez un spirit ager. Majoritatea gentlemenilor din această regiune se pierd în conversații banale despre vreme și recoltă.

– Prefer vremea și recolta, replică Elijah,

– decât să mă pierd în conversații alunecoase.

O tăcere se lăsă pentru câteva clipe. Pașii lor răsunau pe pietriș, în timp ce o adiere de vânt făcea frunzele să foșnească. Wickham își încrucișă mâinile la spate și își îndreptă profilul, ca un actor în fața unei scene.

– Domnule Bennet, poate că am greșit în trecut. Poate că am lăsat impresii care nu îmi fac cinste. Dar să știți că viața unui soldat și a unui om simplu nu este lipsită de ispite și neînțelegeri.

Elijah îl privi scurt, cu sprâncenele încruntate.

– Viața unui om, domnule Wickham, se măsoară după faptele lui, nu după poveștile pe care le spune despre ele.

Pentru o clipă, zâmbetul lui Wickham se strâmbă, dar repede se reașeză pe chipul lui ca o mască.

– Faptele, da… Și totuși, faptele sunt interpretate de ochii celor care le privesc. Domnul Darcy, spre exemplu, are ochii foarte critici.

Elijah simți cum inima îi tresări la auzul numelui. Încercă să-și ascundă emoția și răspunse rece:

– Poate că ochii domnului Darcy văd mai mult decât v-ar conveni.

Wickham se opri un pas, apoi zâmbi și mai larg.

– Așadar, îl apărați? Un gest nobil, desigur. Dar să știți că prietenia domnului Darcy nu este un dar ieftin. Uneori vine la pachet cu sacrificii… scumpe.

Elijah își încordă pumnii în buzunarele hainei. Înțelesese: Wickham știa, simțea legătura dintre el și Darcy și încerca să o joace ca pe o carte ascunsă.

– Domnule Wickham, spuse Elijah, oprindu-se sub un platan înalt,

– vă voi da un sfat. Dacă doriți să vă construiți o reputație în această regiune, faceți-o prin adevăr, nu prin insinuări. Eu am prea puțină răbdare pentru jocurile altora.

Wickham îl privi lung, iar zâmbetul lui se transformă într-o expresie greu de citit, un amestec de ironie și interes.

– Oh, domnule Bennet… rareori am întâlnit un om care să-mi răspundă atât de direct. Cred că sunteți mai asemănător cu domnul Darcy decât vreți să recunoașteți.

Elijah nu răspunse. Își ridică bărbia și porni din nou, cu pași hotărâți.

Trecuseră de jumătatea drumului când Wickham se aplecă puțin, ca și cum ar fi vrut să-i încredințeze un secret.

– Balul de săptămâna viitoare va fi fascinant. Veți vedea fețe noi, veți cunoaște oameni care ar putea schimba multe. Fiți atent, domnule Bennet, unele dansuri se joacă nu pe ring, ci în spatele ușilor închise.

Elijah îl privi fix, cu ochii verzi scânteind.

– Și unii șerpi, domnule Wickham, se prefac atât de bine încât uită că și-au pierdut pielea.

Tăcerea care urmă era mai grea decât toate cuvintele.

Se întoarseră spre sat în liniște, cu pașii lor ecou în pietriș și cu tensiunea densă plutind între ei. Când ajunseră aproape de piață, Wickham își puse pălăria și se înclină.

– A fost o plimbare… revigorantă. Până la următoarea, domnule Bennet.

Elijah îl salută rece, dar politicos, și își continuă drumul. În sufletul său însă, hotărârea era clară: trebuia să afle adevărul despre Wickham, indiferent cât de adânc era ascuns.