Onoare și prejudecată Capitolul 11

 Chemarea

Drumul prăfuit dinspre sat era pustiu la acea oră, iar Elijah, obosit de plimbarea cu Wickham, păși spre curtea casei cu pași apăsați. Dar înainte ca privirea lui să atingă pridvorul, inima îi tresări: o trăsură neagră, impunătoare, aștepta în fața porții. Caii, cu coamele strălucitoare, își scuturau capetele, iar vizitiul, drept ca o suliță, ținea hățurile cu un aer solemn.

Elijah se opri pentru o clipă. Nu era o trăsură obișnuită. Niciun vecin nu-și putea permite o asemenea eleganță.

Păși mai repede și împinse ușa casei. În salon, doamna Bennet era deja într-o agitație triumfătoare. Ținea în mâini o scrisoare desfăcută și zâmbea larg, de parcă universul întreg îi confirmase planurile.

– Elijah! exclamă ea, ridicându-se.

– În sfârșit ai sosit! O veste atât de mare, atât de onorabilă, încât abia pot să o rostesc fără să leșin de bucurie!

Elijah își lăsă pălăria pe masă, cu un gest obosit.

– Ce s-a mai întâmplat, mamă?

– Domnul Darcy! spuse ea, cu ochii scânteind.

– Domnul Darcy însuși a trimis trăsura sa, cerând să te prezinți de urgență la moșia lui din oraș. Oh, Elijah, în sfârșit cineva recunoaște valoarea ta și iubirea ta pentru pământ!

Elijah se încordă, simțind cum aerul i se oprește în piept. Numele lui Darcy, rostit cu atâta emfază de propria mamă, îl lovi ca un ecou interzis.

-De urgență? repetă el, încercând să-și mascheze tulburarea.

– Ce ar putea fi atât de urgent?

Doamna Bennet ridică din umeri, dar zâmbetul ei nu se șterse.

– Nu contează, dragul meu. Ce contează e că domnul Darcy te dorește acolo, în casa lui! E un semn, Elijah, un semn că viitorul tău e mai strălucit decât am sperat!

În colțul camerei, domnul Bennet își ridică privirea dintr-o carte, cu un zâmbet ironic.

-Se pare că ai ajuns într-adevăr un om căutat, fiule. Poate că până și Darcy a obosit să fie serios fără compania ta.

Elijah își întoarse privirea spre tatăl lui, iar între cei doi se înfiripă o înțelegere mută: nimeni nu știa ce înseamnă această chemare, dar cu siguranță nu era ceea ce își imagina doamna Bennet.

Își potrivi haina și se pregăti să plece. Mama lui îi înșiră sfaturi, fiecare mai gălăgios decât celălalt.

-Să fii politicos, să nu uiți să-i mulțumești pentru onoare, să-ți porți cu demnitate numele! Elijah, dacă faci o impresie bună, poate că întreaga noastră familie va fi binecuvântată!

Elijah încuviință cu un zâmbet reținut și își luă pălăria. Înăuntrul lui, însă, inima îi bătea nebunește. Nu știa ce avea să-l aștepte la moșia lui Darcy, dar simțea că nu era vorba doar de o simplă favoare sau o politețe.

Pașii lui răsunară pe pietrișul curții. Vizitiul deschise ușa trăsurii cu o reverență adâncă. Elijah urcă, iar lemnul lucios al banchetei îl cuprinse în miros de piele scumpă și ceară.

Pe măsură ce trăsura porni, lăsând în urmă curtea Longbourn-ului, Elijah își lăsă fruntea pe geamul rece. Drumul se întindea înainte, iar soarele începea să coboare încet, scăldând câmpurile în lumină de aur.

În pieptul lui, însă, nu era liniște. Era un amestec de nerăbdare, teamă și o bucurie dureros de vie. Darcy îl chemase. Și nimic nu putea fi mai puternic decât această simplă chemare.

Trăsura înainta pe aleea lungă, flancată de stejari bătrâni, ale căror ramuri își uneau vârfurile deasupra drumului, ca o boltă solemnă. În depărtare, moșia lui Darcy se contura cu o măreție ce-ți tăia răsuflarea: ziduri albe, ferestre înalte strălucind sub ultimele raze ale soarelui, grădini întinse cât ochiul putea cuprinde. Era o frumusețe sobră, impunătoare, ca un templu al unei lumi de neatins.

Elijah își simți inima crescându-i în piept cu fiecare clipă. Știa că acele ziduri ascundeau nu doar istoria unei familii bogate, ci și taina care îl lega acum de Darcy. Trecuseră  trei zile, prea multe de la ultima lor întâlnire, trei zile în care dorul devenise un jug, iar acum, apropierea era atât de palpabilă încât îl durea.

Când trăsura se opri în fața treptelor largi, Elijah coborî și își lăsă privirea să alunece peste grădinile perfect tăiate, peste statui, peste fântânile ce șopteau sub vântul serii. Totul era un tablou viu, menit să copleșească. Dar inima lui nu se putea agăța de niciun detaliu. O așteptare mută îl împingea înainte.

Și atunci îl văzu.

Darcy coborâse treptele, purtând același pas sigur, aceeași atitudine de stăpân al propriei lumi, dar cu ochii în care ardea un foc greu de ascuns. Elijah simți cum aerul îi fuge din plămâni. Fiecare clipă dintre ei, fiecare atingere, fiecare tăcere încărcată se prăvălea acum asupra lui, făcându-l să ardă de dorință.

Nu spuseră nimic, doar se priviră. Pașii îi purtară unul spre altul, aproape fără voință, ca două forțe chemate de aceeași gravitație.

Cerul se întunecă brusc. Norii se adunară ca niște cortine grele, iar un tunet surd se rostogoli în depărtare. În clipa în care Elijah se opri la un pas de Darcy, primele picături reci de ploaie căzură, tăindu-le respirația.

-Angajații sunt în partea din spate a casei, șopti Darcy, cu voce joasă, în timp ce ploaia le îmbiba umerii.

Atunci Elijah, cu o hotărâre născută din dor și furie, îl apucă de gulerul cămășii. Îl trase spre el și buzele lor se uniră într-un sărut ce spulberă orice teamă, orice îndoială. Era un sărut sălbatic și tandru deopotrivă, un strigăt al inimii după zile de înfrânare.

Darcy îi puse mâna pe mijloc și îl lipi de el cu o forță ce părea să-l smulgă din lume. Elijah simți că se pierde, că trupul lui nu mai era decât o prelungire a dorului mistuitor. Ploaia cădea tot mai tare,  șuvoaie reci  se amestecau cu fierbințeala lor, iar grădinile moșiei păreau să amuțească, lăsând loc doar ecoul acelui sărut.

Se desprinseseră pentru o clipă, respirând greu, cu frunțile lipite. Ochii întunecați ai lui Darcy scânteiau sub perdeaua de apă, iar glasul lui vibra adânc.

– Dorul… este o sabie ascuțită, spuse el.

-Taie tot ce întâlnește, dar nimic nu doare mai mult decât absența ta.

Elijah simți cum lacrimile i se amestecau cu ploaia. Ar fi vrut să spună atât de multe, dar cuvintele se loveau de un nod în gât. Își lipi din nou buzele de ale lui Darcy, un sărut mai scurt, dar plin de recunoștință, de dor și promisiune.

Darcy îi prinse mâna cu delicatețe, de parcă ar fi ținut între degete ceva fragil, și șopti la urechea lui:

– Să intrăm. Și nu vreau să rostești nimic acum. Lasă tăcerea să fie martor.

Îi sărută scurt degetele și, fără să-i dea timp să se împotrivească, îl trase ușor după el.

Ploaia continua să cadă în valuri, spălând pietrele treptelor, dar în inima lui Elijah nu mai era furtună. Era liniște. O liniște născută din dorul care, în sfârșit, găsise răspuns.

Ușa grea a salonului se închise în urma lor cu un trosnet surd. Ploaia continua să bată în ferestre, în valuri, ca o orchestră furioasă ce le acompania fuga. Elijah stătea nemișcat, cu hainele ude lipite de trup, simțind cum frigul începea să-l străbată.

Darcy, fără să-i spună nimic, se grăbi spre vatră. Aplecându-se, aprinse focul cu mișcări precise. Scântei roșii izbucniră, apoi flăcările se ridicară ca niște aripi calde, luminând încăperea. Lumina lor se reflecta pe chipul lui, tăindu-i trăsăturile cu o frumusețe aproape dureroasă.

– Nu vreau să răciți, spuse el simplu, cu vocea aceea adâncă, stăpânită, dar în care Elijah putea citi un tremur ascuns.

Elijah făcu un pas, apropiindu-se de foc. Căldura începu să-l învăluie, dar adevărata căldură venea din prezența celui din fața lui. Darcy se întoarse și, într-o clipă de ezitare, părea că luptă cu sine însuși. Dar apoi, cu un gest brusc, îl trase pe Elijah în brațele sale.

Elijah tresări, dar nu se împotrivi. Se lăsă strâns, simțind cum palmele puternice ale lui Darcy îi cuprindeau spatele, lipindu-l de pieptul său. Era un gest de posesie, dar și de vulnerabilitate, ca și cum îl implora în tăcere să nu plece.

Ochii lui Darcy coborâră spre verdele adânc al ochilor lui Elijah. Erau aceiași ochi care îl tulburaseră din prima clipă, care îl obligaseră să-și recunoască slăbiciunile.

– Elijah… spuse el cu un glas aproape stins. Am crezut că voi putea ține dorul în frâu. Am crezut că distanța mă va salva de la nebunie. Dar dorul… dorul m-a sfâșiat.

Elijah simți cum pieptul lui Darcy vibra sub cuvinte, iar inima îi bătea în același ritm cu a lui.

– Scrisoarea… a fost o minciună, mărturisi Darcy, închizând ochii pentru o clipă.

-Nu moșia avea nevoie de tine. Nu angajările, nu datoriile. Eu…. Inima mea te-a chemat. Eu am avut nevoie de tine.

Cuvintele căzură între ei ca o sabie, dar nu pentru a-i despărți, ci pentru a le tăia toate lanțurile care îi ținuseră până atunci.

Elijah își ridică mâna și o lăsă să se odihnească pe obrazul lui Darcy. Era fierbinte, aproape febril. Verdele privirii lui strălucea în lumina focului, iar buzele îi tremurau între dorință și teamă.

– Ați mințit… pentru mine? șopti el, cu un zâmbet abia născut.

-Da, răspunse Darcy,

– fără ezitare.

-Pentru că adevărul ar fi fost prea periculos de scris. Dar acum nu-l mai pot ascunde.

Îl trase mai aproape, atât de aproape încât respirațiile lor se amestecară.

– Elijah, de când v-am văzut prima dată… de atunci n-am mai avut liniște. Tot ce am făcut, fiecare gest rece, fiecare tăcere, a fost doar pentru a ascunde că inima mea vă caută.

Ochii lui Elijah se umeziră, dar lacrimile nu erau de durere, ci de ușurare. Își lăsă fruntea să cadă pe a lui Darcy, simțind cum întreaga lume se micșora până când nu mai rămăseseră decât ei doi și focul.

-Dacă m-ați fi chemat cu adevărul, aș fi venit oricum, șopti Elijah, și în vocea lui era o promisiune.

Darcy își închise ochii și inspiră adânc, ca un om care își găsise, în sfârșit, aerul. Îi cuprinse obrazul cu o mână, iar cealaltă rămase fixată pe mijlocul lui Elijah, ținându-l strâns, de parcă s-ar fi temut că va dispărea.

Flăcările trosneau, aruncând scântei aurii peste chipurile lor. Și atunci, buzele li se întâlniră din nou. Nu era sărutul furtunos din ploaie, ci unul lent, adânc, ca un jurământ. Un sărut care spunea tot ce cuvintele nu puteau rosti.

Când se desprinseră, Darcy șopti, cu vocea lui gravă:

– De data asta, nu voi mai fugi de dor. Și nu vreau nici să-l mai ascundeți.

Elijah zâmbi printre lacrimi.

-Nu vreau. Nu mai pot.

Și în acel salon, cu ușa închisă și focul trosnind, doi bărbați își dăruiau, în sfârșit, nu doar dorința, ci și adevărul.

Focul trosnea încă în șemineu, umplând salonul de o căldură blândă. Flăcările dansau în reflexii aurii pe pereți, iar umbrele lor se amestecau într-un tablou viu, parcă prea intim pentru o lume atât de severă. Elijah, așezat pe un fotoliu, își lăsă mâinile pe brațele sculptate ale lemnului și privi spre Darcy, care stătea pe scaunul de vizavi, sprijinindu-și bărbia în palmă.

– Junne mi-a scris din nou, rosti Elijah, cu o căldură în glas. Îmi spune cât de fericită este alături de domnul Bingley. Pare că i s-a împlinit tot ce a visat.

Ochii lui Darcy se înmuiară o clipă.

– Și Bingley mi-a scris. Spune că fiecare dimineață e un dar lângă ea. Cred că nu l-am văzut niciodată atât de împăcat.

Elijah zâmbi ușor.

– Atunci poate că lumea nu e chiar atât de crudă, dacă există astfel de finaluri.

Darcy îl privi în tăcere, ochii lui întunecați luminându-se în reflexul focului.

-Și totuși, nu toate inimile își găsesc liniștea atât de ușor, spuse încet, cu o undă de dor.

O tăcere lungă îi învălui, spartă doar de foșnetul ploii care încă lovea geamurile. Apoi Darcy se ridică, pașii lui răsunând pe podeaua de lemn, și se apropie de Elijah.

– Vreau să rămâneți la cină, zise el, și tonul era mai mult o rugăminte decât o invitație. Și, dacă acceptați… vreau să rămâneți și peste noapte. Nu vreau să vă trimit în ploaie, dar… adevărul e că, dacă ar fi după mine, nu v-aș mai lăsa să plecați niciodată.

Elijah ridică ochii, surprins de sinceritatea brutală a cuvintelor. Un zâmbet timid îi tremură pe buze.

– Atunci accept, domnule Darcy. Atât cina, cât și noaptea.

Cina fu servită în sala mare, sub lumina candelabrelor. Masa lungă, cu tacâmuri de argint și pahare de cristal, părea prea somptuoasă pentru doar doi oameni. Totuși, prezența lor umplea încăperea. Elijah se așeză vizavi de Darcy, iar între ei plutea un aer dens, greu de ignorat.

– Astăzi, în sat, m-am întâlnit cu domnul Wickham, spuse Elijah, tăind carnea cu gesturi calculate.

Darcy ridică imediat privirea, iar în ochii lui se aprinse o flacără întunecată.

– Și ce a îndrăznit să vă spună?

– Nimic nou, răspunse Elijah, lăsând furculița jos. Doar povești neterminate, jumătăți de adevăruri și zâmbete false. Cred că încearcă să mă prindă într-o capcană de vorbe.

Darcy își încleștă maxilarul.

-Îndrăznește prea mult. Nu ar trebui să vă caute nici măcar privirea.

Elijah îl privi lung, apoi zâmbi scurt, amuzat de tonul posesiv.

– Sunteți gelos, domnule Darcy?

Darcy își coborî ochii o clipă, apoi îl privi din nou, direct, cu acea intensitate care ar fi putut mistui pereții din jur.

– Nu îmi place ca altcineva să creadă că are dreptul să vă atingă lumea.

Zâmbetul lui Elijah se lăți, dar în privirea lui se citea emoția, nu ironia. Îi plăcea gelozia aceea. Îi dădea un sens, un loc.

După cină, Darcy îl conduse prin coridoarele largi ale moșiei. Lumânările aprinse aruncau umbre pe pereții înalți, iar pașii lor răsunau în ritm egal.

Se opriră în fața unei uși de lemn sculptat. Darcy deschise, lăsând să se vadă o cameră spațioasă, cu pat cu baldachin, lenjerie albă și un șemineu în care focul fusese deja aprins.

– Aici veți dormi, spuse el, dar glasul i se frânse ușor. Este… chiar lângă camera mea.

Elijah își întoarse privirea spre el. Ochii lor se întâlniră din nou, acel verde tulburător și acel întuneric incandescent. Între ei se lăsă o tăcere mai grăitoare decât orice declarație.

Elijah păși înăuntru, dar se întoarse înainte să închidă ușa. Zâmbetul lui era abia schițat, dar în ochi i se citea promisiunea.

– Atunci, domnule Darcy, să fie o noapte liniștită.

Darcy încuviință, dar în sufletul lui știa: nicio noapte alături de Elijah nu putea fi liniștită. Și nici nu-și mai dorea asta.