Onoare și prejudecată- Capitolul 3

 „Vizita”

Longbourn-ul nu mai fusese atât de agitat de la ultima cină de Crăciun. Doamna Bennet, cu șalul prins ferm pe umeri, trecea din cameră în cameră, verificând fiecare pernă, fiecare aranjament floral, fiecare farfurioară de porțelan. Parfumul de mere coapte și ceai de bergamotă se ridica din bucătărie, amestecat cu mirosul de ceară proaspăt lustruită pe mobilier.

– Astăzi nu primim doar niște musafiri, dragii mei, spuse ea, oprindu-se în pragul salonului, ca o directoare de scenă care își privește piesa. Astăzi primim o ocazie.

 Junne, așezată la pian, încerca o melodie delicată, repetând primele acorduri până când sunetele se așezară perfect. De fiecare dată când o notă scăpa, mama ei tresărea ușor, de parcă ar fi căzut o piesă din plan.

Elijah, sprijinit de spătarul unui scaun, își asculta sora cu o expresie amuzată. Purta o redingotă bleumarin și o cravată albă imaculată, iar ochii lui verzi urmăreau tot ce se întâmpla în jur.

– Mamă, dacă mai aranjezi încă o dată acea vază, o să creadă că înflorește sub mâna ta.

– Foarte bine, să creadă! spuse ea, ridicând bărbia.

– Lumea trebuie să înțeleagă că la Longbourn totul e viu.

Sunetul roților de trăsură pe pietriș îi făcu pe toți să-și ridice privirile. Junne își netezi rochia, Elijah își îndreptă manșetele, iar doamna Bennet își aprinse zâmbetul cel mai larg.

Ușa se deschise, iar majordomul îi anunță:

– Domnul Bingley și domnul Darcy.

Bingley păși primul, învăluit în energia sa caldă și luminoasă. Zâmbetul îi cuprinse întreaga față, iar ochii i se aprinseră văzându-i pe Junne și Elijah.

– Ce onoare să vă găsim acasă!

Darcy intră în urma lui, drept, sobru, cu privirea rece, dar atentă. Salutul lui fusese impecabil, însă fără un gram de entuziasm suplimentar.

– Domnule Bingley, domnule Darcy, bine ați venit!  exclamă doamna Bennet, aproape plutind spre ei.

– Ne-ați adus o zi frumoasă!

– Ziua era deja frumoasă, doamnă Bennet, replică Bingley cu un zâmbet.

– … dar recunosc că Longbourn o îmbunătățește.

Junne, încurajată de mama, reîncepu să cânte, umplând salonul cu o melodie grațioasă. Bingley o asculta cu un interes real, întorcându-se din când în când spre Elijah cu observații prietenoase.

– Sora dumneavoastră are un talent minunat. Pianul nu este doar un instrument, e… o conversație fără cuvinte.

– Da, spuse Elijah, privind-o cu un zâmbet discret.

–  Și, ca în orice conversație, tonul e totul.

Bingley râse încântat, dar lângă el Darcy păstra tăcerea, privind spre fereastră. Elijah îi surprinse profilul în lumina palidă a după-amiezii: trăsături ferme, ochi concentrați, dar și o rigiditate în maxilar, ca și cum simpla prezență acolo era un exercițiu de răbdare.

– Domnule Darcy, nu vă place muzica? întrebă Elijah, cu o politețe impecabilă.

Darcy își întoarse privirea spre el.

-Îmi place… când este interpretată bine.

– Atunci sunteți norocos, spuse Elijah, păstrându-și tonul lejer.

– Sora mea rareori greșește.

– Nu m-am referit doar la tehnică, domnule Bennet, replică Darcy.

– E nevoie de… pasiune, nu doar de execuție.

Elijah îl privi direct, simțind cum fiecare cuvânt avea o greutate dincolo de discuția despre muzică.

– Pasiunea, domnule Darcy, nu se poate măsura din fotoliu.

O clipă, tăcerea dintre ei păru să taie aerul, dar Bingley interveni cu o glumă despre vreme și grădină, restabilind atmosfera.

În timp ce Junne trecea la o melodie mai veselă, Bingley îi povesti lui Elijah despre planurile lui pentru o mică reuniune la Netherfield.

– Vreau să fie o seară ușoară, cu muzică, jocuri de salon… O ocazie de a ne cunoaște mai bine, fără formalități.

– Sună plăcut, spuse Elijah.

– Și presupun că domnul Darcy va fi prezent?

– Desigur, confirmă Bingley, întorcându-se spre prietenul său.

– Nu-i așa?

– Dacă circumstanțele o permit, răspunse Darcy scurt.

Elijah zâmbi.

– Circumstanțele… sunt mereu o scuză bună pentru cei care nu vor să danseze.

Darcy nu replică, dar privirea lui  scurtă, rece, măsurată  spuse mai mult decât ar fi putut cuvintele.

Vizita se prelungi între discuții ușoare cu Bingley și dueluri subtile de replici cu Darcy. Doamna Bennet radia, măsurând fiecare gest al lui Bingley către Junne, în timp ce domnul Bennet, invitat de o chestiune „urgentă” în grădină, lipsise aproape tot timpul, lăsându-l pe Elijah în rolul de gazdă principală.

Când musafirii se ridicară să plece, Bingley promită din nou  o vizita la Netherfield, iar Darcy se înclină scurt către Elijah.

-Mulțumesc pentru conversație, domnule Bennet.

– Plăcerea e de partea mea, domnule Darcy. Și, cine știe, poate data viitoare vom găsi o temă pe care să o considerăm amândoi… pasionantă.

Darcy nu răspunse, dar în colțul gurii lui se mișcă ceva ce Elijah nu reuși să descifreze, un început de zâmbet sau doar un gest reținut.

Ușa se închise, iar doamna Bennet, triumfătoare, se întoarse spre copii.

– A fost perfect! Junne, ai cântat minunat! Elijah, ai fost… suportabil.

-Mulțumesc, mamă, răspunse el, ascunzându-și zâmbetul.

Dar în mintea lui, vizita nu fusese doar un succes social, fusese încă o scenă dintr-o piesă în care Darcy și el jucau roluri care nu se potriveau, dar pe care niciunul nu părea dispus să le schimbe.

Dimineața la Longbourn începu cu un sunet ferm, ca o bătaie de tobe, când poștașul lăsă pe măsuța din hol o scrisoare cu sigiliu roșu. Doamna Bennet fu prima care o văzu, iar în câteva clipe știa deja ce conține,chiar înainte să rupă plicul.

–Netherfield! strigă ea, aproape răgușită de bucurie.

–Domnul Bingley ne invită la o seară de muzică și dans!

Se întoarse către Junne și Elijah ca o regină care anunță o victorie militară.

– Este exact ce ne trebuia!

Junne, surprinsă, lăsă cartea din mâini.

–Așa repede?

-Oameni hotărâți, draga mea, replică mama ei.

-Știu ce vor.

Elijah, așezat la biroul mic din colț, ridică sprânceana.

-Și ce vrei să spună asta despre noi?

-Că trebuie să știm și noi ce vrem!  izbucni doamna Bennet, deja îndreptându-se spre dulapul cu rochii.

-Junne, vei purta muselina albă, cu panglica de satin bleu. Elijah, tu… găsește-ți cea mai bună cravată. 

-Cum rămâne cu tatăl nostru? întrebă Junne.

–Va veni, desigur, spuse doamna Bennet cu un gest vag.

–Dacă îl convingem să lase cărțile și grădina pentru o seară.

Până la prânz, vestea se răspândise în tot satul. În ceainăria din centru, mătușa Philips îi aștepta deja, cu privirea strălucind de bârfe proaspete.

– Ah, dragii mei, știți că domnul Bingley pregătește ceva cu adevărat special?  începu ea, aplecându-se conspirativ.

– Se spune că vor fi invitați și câțiva ofițeri… inclusiv domnul Wickham.

Elijah își sorbi ceaiul fără grabă.

-Interesant…

-Și mai interesant e, adăugă mătușa…

-… că domnul Darcy nu prea agreează compania acestuia. Toată lumea a observat.

Doamna Bennet se aplecă la rândul ei.

– Oare de ce? Ce motiv ar avea doi bărbați atât de… prezentabili să nu fie prieteni?

Elijah își masă ușor tâmpla, ca și cum răspunsul i-ar fi venit și nu.

–Poate că trecutul lor e mai complicat decât pare.

Junne, curioasă, îi urmărea tăcut schimbul de priviri cu mătușa.

În ziua balului, Longbourn-ul părea o scenă înaintea ridicării cortinei. Doamna Bennet trecea din cameră în cameră, inspectând rochii, bijuterii, pantofi, lumânări, coafuri.

Junne, în rochia albă de muselină, părea desprinsă dintr-o acuarelă. Părul îi era prins cu panglica bleu, iar un colier subțire îi lumina gâtul.

– Ești încântătoare, draga mea, spuse mama.

– Și trebuie să rămâi așa până la finalul serii!

Elijah, în redingota bleu-perlat și cravată de mătase albă, își aranjă manșetele cu gesturi calme.

-Dacă o să mă tot privești așa, mamă, va trebui să îți promit și eu un dans.

-Ai grijă doar să fii politicos cu domnul Darcy, îi șopti ea.

-Nu vreau priviri reci la masă!

-Nu-ți face griji, zâmbi Elijah.

– Știu să păstrez temperatura potrivită.

Trăsura se legăna ușor pe drumul luminat de felinare. Prin geam, se vedea conturul impunător al conacului Netherfield, cu ferestrele luminate ca un șir de stele. Înăuntru, discuțiile se împleteau cu zgomotul roților pe pietriș.

– Se spune că vin oameni din tot Hertfordshire-ul, spuse mătușa Philips, instalată lângă doamna Bennet.

– Așa trebuie! Să ne vadă lumea în compania potrivită.

Elijah privea în tăcere pe fereastră, urmărind siluetele copacilor. În minte îi revenea scena de la lac, privirea dintre Darcy și Wickham, și felul în care Bingley încercase să ascundă neliniștea.

Când ușile mari ale conacului se deschiseră, un val de muzică, parfum de flori proaspete și râsete îi cuprinse. Sala mare, luminată de candelabre, era plină de oaspeți. Doamne în rochii bogate, domni cu redingote de culori închise, ofițeri cu epoleți strălucitori.

Bingley îi întâmpină personal, cu aceeași bucurie caldă.

– Domnule Bennet, domnișoară Junne, doamnă Bennet… bine ați venit! Sper să vă simțiți ca acasă.

Junne fu invitată imediat la dans, iar Elijah se trezi lângă Darcy, privindu-l cum scanează sala cu ochiul unui om obișnuit să evalueze totul înainte de a se așeza.

– O seară frumoasă, domnule Bennet, spuse Darcy.

– Încă nu pot să mă pronunț, răspunse Elijah, cu un zâmbet abia schițat.

–Depinde… de conversații.

Darcy îl privi o clipă în tăcere, apoi făcu un gest spre ringul de dans.

–În acest caz, vă doresc conversații… pe măsura așteptărilor.

Elijah simți în cuvintele lui nu politețea, ci o provocare bine ascunsă. Și își spuse că în seara aceea, avea să afle ceva mai mult despre Darcy, despre Wickham, și poate despre locul său în această piesă socială.

Orchestra înșiră primele măsuri ca pe o panglică lucioasă, iar saloanele lui Netherfield se umplură de mișcare. Candelabrele, multiplicate în oglinzile înalte, dădeau iluzia unei constelații coborâte la nivelul privirilor. Junne, albă ca o floare de iasomie, fu preluată de Bingley într-un contradans rotund, cu zâmbete care se găseau de la sine, fără să fie chemate.

Elijah rămase pe margine câteva clipe, ascultând. Simți cum muzica îi așază în piept o liniște atentă, acea liniște dinaintea întrebărilor importante. Apoi, din mulțime, răsări Wickham. Uniforma îl făcea să pară puțin mai înalt; ochii îi păstrau căldura aceea bine dozată.

– Domnule Bennet, îmi acordați plăcerea unei plimbări… măcar până la masivul acela de ferestre? ridică discret din sprânceană, ca și cum ar fi propus un pact, nu un gest.

 -Cu bucurie, spuse Elijah.

-Doar că nu vreau să fur ofițerilor sufletul serii. 

-Sufletul serii are multe mâini care îl poartă, replică Wickham, pornind agale.

Se opriră lângă fereastra care dădea spre grădina luminată de felinare. Dincolo, iarba era o mătase închisă la culoare; dincoace, sala își spunea povestea în pași de dans.

–Vă prinde lumina, domnule Bennet, zise Wickham, aproape șoptit.

–  Vă așază pe chip… cum să-i spun… un fel de curaj fără ostentație. 

-Un ofițer l-ar recunoaște de la distanță, presupun, răspunse Elijah, cu o ironie lină.

–Un ofițer e antrenat să-l caute. Și să-l prețuiască, adăugă Wickham, apoi lăsă tăcerea să deschidă o ușă între ei.

– Avem prieteni comuni, am înțeles, continuă el.

–Sau… unul, cel puțin.

Elijah nu se prefăcu a nu înțelege.

–Domnul Darcy. 

-Da, zise Wickham, privirea coborând o clipă spre propria mănușă, ca și cum acolo s-ar fi scris ceva.

-O cunoștință veche. Unele drumuri, domnule Bennet, se despart brusc. Nu din lipsă de hartă, ci pentru că unul dintre drumeți decide că harta i se cuvine doar lui. 

-Sună a poveste, rosti Elijah, fără să pară nerăbdător, dar cu un interes pe care nu-l ascunse de tot.

– Nu e o poveste; e o constatare, spuse Wickham.

– Uneori, bunăvoința unui om poate schimba destinul altuia. Alteori, orgoliul cuiva îl poate frânge. Mi-ar plăcea să vă spun că prefer prima variantă.

Elijah îl privi atent.

-Și eu aș prefera-o, domnule Wickham. Dar știu că adevărul e un animal care mușcă din ambele părți.

Un zâmbet mic, recunoscător, trecu pe chipul ofițerului.

– Îmi place cum puneți problema. Poate vom găsi cândva răgazul să vă spun… altfel. Nu aici, nu acum. Seara e prea frumoasă ca să fie închisă într-o istorie puțin frumoasă. 

– Atunci s-o lăsăm să rămână frumoasă, spuse Elijah.

Dar ceva din privirea lui ținu strâns firul: nu, acum nu însemna niciodată.

În spatele lor, orchestra schimbă ritmul; perechile se reașezară. Wickham își ceru iertare cu o înclinare și fu luat în primire de una dintre verişoarele lui Elijah, entuziastă și volubilă ca o scânteie. Elijah urmări câteva clipe mișcarea lui sigură, gesturile calculate, ușurința cu care se adapta oricărui ton. Apoi simți acea răcire fină care anunța apropierea altcuiva. Fără să se întoarcă, știa.

– Domnule Bennet, rosti Darcy, cu voce joasă, curată, fără tremur.

Elijah se întoarse. În lumina caldă, trăsăturile ferme ale lui Darcy păreau aproape sculptate. Ochii  întunecați, lucizi, aveau acea expresie cu două straturi: la suprafață, politețe; dedesubt, un calcul tăcut.

– Domnule Darcy.

 – Ați ales un loc bun, spuse Darcy, aruncând o privire spre grădină.

– Aerul de aici temperează zgomotul.

 – Și clarifică vocile, replică Elijah.

Uneori, în foșnetul frunzelor se aude ce în sală se ascunde.

Un gest micuț de ironie se ivi în colțul gurii lui Darcy. Dispăru repede.

– Ați stat de vorbă cu locotenentul Wickham. 

– S-a întâmplat, da. 

– Și ce impresie v-a lăsat? 

– Una plăcută, spuse Elijah.

– Dar plăcerea nu e o probă, după cum nici repulsia nu e un verdict. 

– Mă bucur să aud asta, zise Darcy.

–Mulți confundă… impresia cu adevărul. 

– Mulți preferă impresiile când adevărul e neplăcut, admise Elijah.

–Dar… e riscant să judeci o carte doar după tăcerea ei.

Se priviră o clipă, în aceeași geometrie a distanței cu care se obișnuiseră. Apoi Darcy întoarse ușor capul spre sală, ca un om care ia o hotărâre mică, dar definitivă.

–Domnule Bennet, îmi acordați acest… set?

Pentru o fracțiune de secundă, Elijah simți cum aerul își schimbă greutatea. Dacă sala ar fi avut o coloană a bârfei în direct, s-ar fi înroșit. Darcy, care declarase rece că dansul e un deranj când nu găsește parteneri potriviți, cerea acum un set  lui.

– Desigur, răspunse Elijah, fără ezitare vizibilă.

-Dar, ca să fiu sigur, domnule Darcy: dansăm pentru muzică sau pentru conversație?

-Uneori, spuse Darcy,

– …dansul e singurul loc unde conversația nu poate minți.

Se așezară față în față în ring, alături de alți gentilomii care participau la set. Orchestra porni. Pașii le fură câteva replici, apoi le dădură înapoi, ordonate altfel.

– Spuneți că preferați adevărul, rosti Darcy, păstrându-și vocea pentru ei doi, sub zgomotul asurzitor de politicos al sălii.

–Dar adevărul cui?

–Al faptelor, spuse Elijah.

-…pe cât se poate. Iar când faptele nu se arată, al felului în care oamenii le poartă. 

– Și ce ați citit pe fețele din seara asta? 

-Că domnul Bingley dansează cu speranța, Junne cu recunoștința, locotenentul Wickham cu arta, iar dumneavoastră… cu o grijă pe care n-o mărturisiți.

–Grija nu e o vină, replică Darcy.

– Nu. Dar uneori seamănă cu un zid.

Schimb de poziții. Mâinile nu se ating decât cât cere figura. Totuși, atingerea aceea, scurtă, ordonată, avea o electricitate inaccesibilă altor gesturi.

– Domnule Bennet, zise Darcy, încetinind ușor tonul,

– știu că se vor spune… lucruri. Câteva ați auzit deja. Aș prefera să nu judecați înainte să aveți motive. Vă cer doar… să nu luați prima poveste drept verdict.

– Nu sunt un juriu ușor de cumpărat, domnule Darcy, spuse Elijah, cu o politețe care nu ceda.

– Dar, v-am spus: îmi place ordinea. Și ordinea cere… mărturii.

 – Mărturiile vor veni.

– Din partea cui?

– A cui trebuie.

Muzica îi purtă prin ultimele figuri. Când setul se încheie, Darcy făcu o reverență impecabilă. Sala, care respirase pe jumătate doar pentru a nu pierde ceva, își reluă zvonul. Elijah simți că avea pe umeri o haină invizibilă, dintr-o stofă pe care n-o mai purtase.

– Vă mulțumesc, domnule Darcy.

 – Eu vă mulțumesc, domnule Bennet.

Se despărțiră, dar nu se îndepărtară cu adevărat. De la distanță, privirile lor își găsiră din nou locul: nu pe fețe, ci puțin deasupra, acolo unde se nasc deciziile.

Spre capătul serii, când lămpile coborau un ton, iar oboseala se așeza ca o bucată de catifea peste umeri, Elijah ieși pentru câteva clipe în galeria lungă care lega salonul de seră. Acolo, aerul mirosea a citrice și rășină. Din grădină venea o răcoare mică, suficientă cât să-i limpezească gândurile.

Pași hotărâți se apropiară. Wickham.

– Mă tem că am fost prea rezervat mai devreme, spuse el, fără preludii.

–Uneori, discreția sună ca o vină. 

– Uneori, e doar eleganță, replică Elijah.

– Nu în seara asta, domnule Bennet. Nu când favorurile și reputațiile se schimbă la o singură privire. Știu că v-a invitat la set. E… neobișnuit pentru domnul Darcy.

 -E onorant, spuse Elijah.

– Și strategic, adăugă Wickham, cu o blândețe periculoasă.

– Aș vrea, cândva în zilele viitoare, să vă spun ce mi s-a întâmplat. Nu pentru a vă cere de partea mea, ci pentru a vă cere dreptate. Mă tem că alții își scriu istoria în timp ce noi o trăim.

Elijah îl privi lung.

– Vă voi asculta, locotenente. Dar nu în seara asta.

– Înțeleg. Voi aștepta. V-am spus: nu caut decizii pripite. Doar… să nu lăsați tăcerile altora să vă hotărască părerile.

Îi prinse mâna în strângerea scurtă a unui bărbat care știe că promisiunile lungi se rup ușor. Apoi dispăru, înghițit de curentul sălii.

Elijah rămase câteva clipe nemișcat. În piept, muzica se auzea încă, dar altfel: ca un ceas care bate dinăuntru. Își dădu seama că, în aceeași seară, primise două invitații: una la dans și una la poveste. Ambele de refuzat ușor. Ambele imposibil de ignorat.Se întoarse în salon. Junne, cu obrajii încă înfloriți, vorbea cu Bingley despre un cântec nou. Doamna Bennet strălucea, contabilizând cu ochii ei de mamă fiecare gest promițător. Mătușa Philips, încinsă de atâta bună dispoziție, deja făcea planuri pentru o vizită „absolut inocentă” la cazarma ofițerilor.

Elijah își lăsă palma pe spătarul unui scaun și prinse, pe partea cealaltă a încăperii, privirea lui Darcy. Nici rece, nici caldă. Un pod fără balustrade. O invitație mai grea decât un pas: „Așteaptă”. Sau poate „Îndrăznește”.

Când seara se stinse, conacul rămase în urmă cu ferestrele lui ca niște ochi inteligenți. În trăsură, drumul părea mai scurt decât la venire; vorbele doamnei Bennet mai dese; tăcerea lui Elijah mai adâncă.

„Două istorii „ își spuse. Una spusă frumos. Alta ținută sub cheie. Amândouă cerându-i verdictul.

Se uită în geamul mic al trăsurii și se văzu dublat de noapte. Undeva, foarte aproape, bătea un ceas.

Nu-mi voi grăbi judecata, rosti în gând.

Dar nici nu-mi voi îngădui s-o amâne altcineva.

Trăsura intră pe aleea Longbourn-ului. Și acolo, între două felinare, în aerul rece al dimineții care venea, Elijah simți clar că următorul pas nu va mai fi doar un set de dans: va fi un pas în povestea adevărată.