Onoare și prejudecată Capitolul 5

Capitolul 5

Umbra absenței

Scrisoarea, deși mică și ușoară, cântărea în mâinile lui Junne ca un bolovan. Hârtia albă, cu marginile atent netezite, purta parfumul discret al cernelii și graba unui suflet plecat înainte să-și lase inima întreagă în urmă. De îndată ce privirea ei alunecase peste rândurile pline de scuze și grija frățească a domnului Bingley, chipul i se cernise ca o floare lovită de brumă.

Paloarea îi îmbrăca fața ca un voal subțire, iar ochii, altădată vii și plini de lumină, își pierduseră scânteia, rămânând doar două adâncuri în care dorul își făcea cuib. Nu era lacrimă pe gene, dar Elijah, privind-o, știa că tăcerea ei era mult mai grea decât plânsul.

Doamna Bennet, cu mâinile ridicate teatral și vocea stridentă, umpluse încăperea de indignare.

– Cum să plece astfel? Cum să lase totul în urmă, după ce a făcut-o pe copila mea să-l placă? O ființă bolnavă, desigur, cere atenție, dar nu putea oare să găsească o altă cale? Să plece atât de iute, fără măcar să se uite înapoi! Este o jignire pentru întreaga familie!

Vorbele ei se loveau de pereți și se izbeau de sufletul deja fragil al lui Junne, care stătea dreaptă, cu scrisoarea strânsă la piept, ca și cum fiecare cuvânt scris de domnul Bingley ar fi fost ultima ei legătură cu lumina.

Elijah, aflat lângă ea, simțea cum tăcerea se așterne între ei mai apăsătoare decât orice alt sunet. Își dorea să smulgă acea durere din inima surorii sale, să o ridice, să-i redea strălucirea, dar fiecare zâmbet încercat pe chipul lui se zdrobea de abisul din privirea ei.

Se apropie încet, așezând o mână caldă pe umărul ei subțire.

– Junne, nu-l judeca atât de aspru, îi șopti el cu o blândețe stinsă.

– E un om bun, iar sora lui are nevoie de el. Scrisoarea aceasta dovedește că s-a gândit la tine, chiar și în grabă…

Junne clătină ușor din cap, fără să-și desprindă privirea de fereastră. Dincolo de geam, livada părea nemișcată, ca și cum însăși natura ar fi înțeles că zâmbetul ei nu mai înflorea.

Elijah își dorea să umple tăcerea cu povești, să-i amintească de jocurile copilăriei lor, de râsetele prin iarba înaltă, de cântecele cântate în șoaptă când ploaia bătea în acoperiș. Încerca să îmbrace fiecare cuvânt cu lumină, dar fata rămânea neclintită, asemenea unei statui modelate din melancolie.

În acea clipă, Elijah înțelese că unele răni nu se vindecă prin vorbe, ci doar prin trecerea timpului. Totuși, sufletul lui ardea cu dorința de a fi scut pentru ea, chiar dacă umbrele nu îi dădeau voie să pătrundă în întunericul ei.

Doamna Bennet, deși indignată până la lacrimi, își găsi repede alinare în planuri noi. Își strânse mâinile peste șorț, rostind cu jumătate de glas, dar suficient de tare pentru ca toată casa s-o audă:

– O scrisoare poate frânge o inimă, dar nu și viitorul unei fete! Am să-l fac pe domnul Bingley să se întoarcă. Și dacă nu el, atunci altcineva! Nicio fiică a mea nu va rămâne cu sufletul pustiu!

Vorbele ei umpleau salonul de o energie febrilă, dar Elijah nu o mai asculta. Privirea lui rămăsese fixată asupra lui Junne, care ținea scrisoarea aproape de piept, ca pe o comoară sfântă. Știa că niciun plan al mamei lor nu-i putea ușura povara. Știa și că, pentru a o alina, trebuia să facă mai mult decât să fie scut de vorbe.

De aceea, în zori, cu inima strânsă și cu un gând blând, porni spre centru. Își propusese să cumpere din ceainăria orașului frunzele de mentă și flori de tei pe care Junne le adora. „Un ceai îi va aduce liniște, chiar și pentru o clipă”, își zise, în timp ce pașii îl purtau pe străzile încă înmiresmate de pâinea scoasă din cuptoarele brutăriilor.

Ceainăria, cu ușile sculptate din lemn închis și geamuri aburite de aroma infuzărilor, îl primi ca pe un vechi cunoscut. Înăuntru, mirosul de ierburi uscate, scorțișoară și bergamotă îl învălui, amestecându-se cu murmurul discret al câtorva clienți.

Și acolo, printre rafturile încărcate de borcane cu etichete migălos scrise, îl zări pe domnul Darcy. Stătea drept, cu mâinile la spate, așteptând să-i fie pregătită o sticluță mică de sticlă verde.

Elijah tresări, dar nu se feri. Pașii lor se întâlniră firesc, ca două linii desenate de aceeași mână nevăzută.

-Domnule Bennet, spuse Darcy, înclinând capul.

Vocea lui era joasă, sobră, dar ascundea o vibrație aproape… tulburată.

– Domnule Darcy, răspunse Elijah, forțând un zâmbet.

– Ați venit pentru ceaiuri?

– Mai curând pentru o tinctură, replică acesta, luând sticluța din mâna vânzătoarei. Un amestec de valeriană, pentru sora domnului Bingley. Știți, sănătatea ei e… fragilă.

Elijah clipi, surprins.

– Așadar, se află încă aici?

Un mic gest, aproape insesizabil, brăzdă chipul domnului Darcy. O pauză prea lungă înaintea răspunsului.

– Da… desigur. La Netherfield.

Dar în inima lui Elijah, cuvintele nu aduceau liniște, ci ridicau un văl de întrebare. Dacă sora domnului Bingley era atât de bolnavă încât să-l rețină, cum de el însuși o zărise la o plimbare, nu cu multe zile în urmă, râzând, cu obrajii rumeniți de vânt? Și dacă boala ei era mai mult teatru, atunci plecarea atât de grăbită a domnului Bingley era, de fapt, o înscenare.

Într-o clipă, totul se limpezi în mintea lui Elijah:  sora domnului Bingley nu voia decât să-i țină departe unul de altul.

Își drese glasul, ascunzând tulburarea din ochi.

– Vă doresc multă sănătate pentru sora domnului Bingley, rosti cu o politețe rece.

Dar sufletul lui ardea deja. O flacără mică de revoltă, de durere și de adevăr care începea să se contureze.

Elijah ieși din ceainărie cu pachetul legat în hârtie cerată  mentă, flori de tei, puțină lavandă pentru seara grea a lui Junne. Mirosul fin îi rămase pe mănuși. Strada fremăta ușor: roți pe caldarâm, o ușă care se închidea cu clinchet, aburii pâinii calde plutind dinspre brutărie.

– Domnule Bennet!  glasul, catifelat și sigur, îl ajunse din lateral. Wickham apăru dintr-un gang, cu pălăria atinsă lejer de două degete și zâmbetul acela măsurat la milimetru.

– Îmi îngăduiți un minut? Am rămas dator cu… adevărul meu.

– Nu e o datorie, locotenente, spuse Elijah, păstrând pasul.

– Dar adevărurile întârziate au prostul obicei să se umfle.

– Cu atât mai mult să nu le lăsăm să se strice, zâmbi Wickham. Aș vrea să vă spun cum au stat lucrurile, nu cum au fost… regizate. Nu vă cer verdictul, doar o ureche dreaptă.

Pașii lor se aliniau; Elijah voia să scurteze discuția  ceaiul trebuia dus acasă. Dar atunci, după ei, se auziră alte tocuri de cizmă, mai grele, mai egale, tăind aerul ca o măsură de metronom.

Darcy.

Îl văzuse în ceainărie, cu sticluța verde în mână, cu o umbră pe chip când Elijah întrebase de Caroline. Acum îi regăsea spatele drept și acea contenție care, de obicei, îi dădea prestigiu; de data asta era o gheară în ea  o neliniște strunită.

-Domnule Wickham, domnule Bennet, rosti Darcy, apropiindu-se.

– Vă rețineam pe unul, dar văd că altcineva se ocupă cu sârg.

Wickham își înclină capul, politicos, fără să cedeze un pas.

– Fiecare e liber să-și aleagă compania, domnule Darcy. Iar domnul Bennet e, din fericire, un om care ascultă ambele părți.

– Unele părți nu merită aceeași vreme, replică Darcy scurt. Privirea i se lipi de Elijah, apoi, ca și cum s-ar fi ars, reveni pe fața calmă a locotenentului.

– Nu e prudent, domnule Bennet, să fiți văzut în…

– „Prudent”, repetă Elijah, cu o liniște tăioasă.

– Am auzit cuvântul acesta des în ultimele zile.

Wickham schiță un surâs aproape milos.

– „Prudența” e adesea masca unui interes personal. Vă asigur că al meu e doar să limpezesc.

Apoi, schimbând brusc registrul, ca un violonist care sare pe altă coardă:

– În seara aceasta, la salonul ofițerilor, avem o serată: câteva arii, conversație, poate un joc de whist. Aș fi onorat să veniți ca invitatul meu, domnule Bennet.

Invitația fu plasată deliberat în fața lui Darcy. În aceeași clipă se lăsă peste ei un aer dens, ca o cortină.

Elijah se întoarse către Darcy. Verdele ochilor lui întâlni întunericul cumpănit din ai celuilalt  o luptă mută, o punte fără balustrade. Spunând: Spune ceva. Oprește-mă. Sau lasă-mă să mă duc.

Darcy deschise gura, apoi și-o închise. Maxilarul i se crispa, vena fină de la tâmplă bătea vizibil. Nu era indiferență; era un control dureros.

– Domnule Bennet, zise în cele din urmă, foarte încet,

– Timpul dumneavoastră e prețios. Aveți grijă cui i-l dați.

Atât. Un fir de apă într-un pahar încins.

Elijah își coborî privirea o clipă spre pachetul cu ierburi  greutatea ușoară a grijii pentru Junne  apoi oftă scurt, ca un om care așteaptă o punte și vede doar maluri.

Se întoarse spre Wickham:  Accept invitația, locotenente.

Un mic triumf, perfect ascuns, îi lumină colțul gurii lui Wickham.

– Mă voi ocupa să aveți un loc bun.

Darcy își coborî ușor bărbia  salutul cel mai rece acceptat de civilitate  și se întoarse fără un cuvânt. Mantie închisă, pași egali, umeri rigizi. Pleca nu pentru că nu-l durea, ci tocmai pentru că îl durea prea mult.

Elijah rămase o clipă pironit în loc, cu invitația atârnând între ei ca un fir întins. Simți, în spatele resentimentelor și bănuilor, că a spus „da” nu doar din curiozitate, ci și ca să-și măsoare singur inima: cât din ea ascultă povestea lui Wickham și cât tăcerea lui Darcy.

– La revedere, domnule Bennet, zise Wickham, mulțumit, și dispăru printre uniforme.

Elijah pornise deja spre casă, dar pașii, fără să-l întrebe, se întoarseră o clipă pe urmele lui Darcy. Pe caldarâm rămăsese desenată, invizibil, geometria geloziei: trei umbre care nu voiau să calce una peste alta  și un drum pe care, fie că-l voiau sau nu, aveau să-l parcurgă toți trei. Promisiunea că se vor revedea în seara aceea îi răsuna ca un clopoțel de sticlă, fragil, însă în spatele lui, ca o umbră neiertătoare, se ridica imaginea lui Darcy.

O văzu limpede, ca și cum ar fi fost acolo, pe aleea din fața casei: chipul sever, privirea intensă și greu de citit. Ceva în felul în care îi urmărise fiecare gest, fiecare respirație, îl făcea să simtă un nod în piept  un amestec de furie, curiozitate și acea nerăbdare stranie de a ști tot ce ascundea acel om.

„De ce mă intrigă atât?” se întrebă Elijah, strângând ușor pachetul, ca și cum aroma plantelor ar fi putut să-l liniștească. Darcy nu era decât un gentilom iritant, mândru și rece. Și totuși… în mintea lui, clipa dansului reveni ca o rană luminoasă. Modul în care mâna lui Darcy se sprijinise pe a lui, fermă și sigură. Ochii aceia adânci, pătrunzători, care pentru câteva secunde parcă nu lăsaseră pe nimeni și nimic să existe în jurul lor.

Un zâmbet micuț, involuntar, îi atinse buzele. Îl alungă repede, rușinat de propria tresărire, dar flacăra din piept rămase acolo. Nu era simplă emoție. Era o căldură aparte, stranie, învăluită într-o iritare pe care Elijah nu o putea înțelege. O iritare care îl ardea din interior și, în același timp, îl atrăgea iremediabil spre acel bărbat.

Își ridică privirea spre cerul dimineții, unde norii se destrămau sub razele soarelui, și își spuse în gând: Ce joc este acesta, domnule Darcy? Și de ce simt că, fără să vreau, sunt deja prins în el?

Serata gentilomilor părea, la început, o simplă rutină socială. Elijah păși alături de Wickham într-o sală plină de bărbați în uniforme impecabile, cu medalii strălucind pe piept și voci amestecate într-un murmur continuu de conversații politicoase. Câte un râs scurt, câte un clinchet de pahare, dar nimic care să tulbure ordinea acelei adunări.

Elijah se așeză lângă Wickham, ascultând răbdător povești despre campanii militare, afaceri sau simple anecdotice din viața cotidiană. Conversațiile erau plăcute, dar previzibile, și curând începu să simtă un fior de plictiseală. Singura lui curiozitate rămânea legată de acel subiect tăinuit între Darcy și Wickham. De câte ori încerca, cu subtilitate, să aducă discuția spre acea ruptură misterioasă dintre cei doi, Wickham îi răspundea cu un zâmbet impecabil, o vorbă întoarsă cu eleganță, dar niciodată un adevăr limpede.

În ochii verzi ai lui Elijah, acele eschive deveneau evidente. Inteligența lui tăioasă descifra fără efort stratul de politețe care ascundea un adevăr mult mai adânc, mult mai murdar. Cu toate acestea, Wickham părea hotărât să-l amețească cu farmecul lui.

– Vreau să vă duc într-o locație mai delicată, domnule Bennet, îi spuse într-un târziu Wickham, cu un surâs complice.

-Un loc cu un alt fel de distracție… Sunt sigur că vă va plăcea.

Elijah clipi scurt, surprins de invitație. Curiozitatea, aliată cu o neliniște pe care încerca să o ascundă, îl făcu să aprobe din cap fără niciun cuvânt. Wickham, satisfăcut, îl conduse spre ieșire, unde o trăsură aștepta deja.

Drumul fu scurt și tăcut. Câteva străzi mai întunecate, câteva felinare tremurând în noapte, și roțile se opriră pe o alee îngustă, ascunsă de ochii lumii bune. Coborâră. Wickham înaintă cu pas sigur, apoi bătu de două ori într-o ușă grea, de lemn.

În clipa în care aceasta se deschise, Elijah fu izbit de un val de mirosuri, tutun greu, băutură tare, parfumuri dulci amestecate cu aburul corpurilor. Păși în prag și privirea i se încețoșă pentru o clipă, până când lumina galbenă a lămpilor îi dezvălui scena.

Ceea ce găsi înăuntru era o lume pe care nu o cunoscuse vreodată. Bărbați cu cămășile desfăcute sau chiar la bustul gol, alături de domnișoare cu rochii strâmte, râdeau zgomotos, beau, se sărutau, unii între ei, fără să le pese de nimic. Alții se rezemau pe spătarele fotoliilor, privind spectacolul cu ochii îngreunați de vin.

Elijah simți cum inima i se oprește o clipă. Un gol rece i se strecură în piept, ca și cum toată educația, toată ordinea vieții lui ar fi fost zguduite de această descoperire. Înțelegea acum ce intenționa Wickham: să-l atragă într-un joc tulbure, să-i testeze limitele, să-l seducă într-un spațiu unde regulile lumii nu mai existau.

Se opri în loc, incapabil să pășească mai departe. În timp ce Wickham, zâmbitor și sigur pe sine, înainta spre interior, salutând și râzând cu cei de acolo, Elijah își dădu seama că pentru el, prietenul familiei Bennet, aceasta nu era prima vizită. Nu, Wickham era deja parte din acel cerc.

Elijah rămase lipit de prag, cu respirația grăbită, neștiind dacă să se întoarcă sau să îndrăznească să rămână.

Apoi ieși fulgerător din clădire, simțind cum aerul rece al nopții îi lovește obrajii. Inima îi bătea neregulat, iar pașii lui, grăbiți și nesiguri, îl purtară doar câțiva metri până când trupul său se izbi de altul, solid, înalt.

Ridică privirea brusc  și ochii lui verzi întâlniră privirea întunecată, surprinzătoare, a domnului Darcy.

– Domnule Bennet… spuse acesta, pe tonul său obișnuit, grav și impecabil stăpânit.

Elijah simți cum sângele îi urcă în obraji. O rușine fierbinte îi traversă ființa, conștient că Darcy îl văzuse ieșind tocmai din acea casă unde decența lumii nu mai exista. Își coborî ochii pentru o clipă, apoi încercă să își recapete răceala.

Darcy, fără să adauge nimic altceva, îi făcu un semn discret spre trăsura lui.

– Permiteți-mi să vă conduc acasă.

Elijah nu se gândi de două ori. Tot ce își dorea era să fie cât mai departe de acel loc, de parfumurile grele și râsetele obscene care încă îi mai bântuiau auzul. Acceptă dintr-o singură înclinare a capului și urcă în trăsură.

Rotițele porniră încet, iar cei doi bărbați rămăseseră cufundați într-o tăcere apăsătoare. Doar zgomotul cailor și scârțâitul lemnului se auzeau. Atmosfera dintre ei era mai copleșitoare decât orice vorbă rostită.

Elijah își strânse palmele în poală, ezitând. În cele din urmă, glasul lui, tremurat, dar hotărât, rupse liniștea:

– Este domnișoara Caroline într-adevăr bolnavă?

Întoarse capul, așteptând un răspuns. Darcy îl privea cu acea intensitate tăcută, care nu spunea nimic și, totuși, spunea totul.

Simțind cum iritarea îl împinge să continue, Elijah își ridică bărbia, iar vocea lui deveni mai fermă, mai revoltată:

– Sau, mai degrabă, sora domnului Bingley… domnișoara Silvianne… nu consideră că sora mea Junne este de nasul fratelui ei?

Cuvintele îi scăpară ca o lamă ascuțită, pline de reproș, de furie adunată. Ochii lui verzi străluceau în semiîntunericul trăsurii, sfidători, dar și plini de durerea acelei bănuieli care îi zdrobea inima.

Darcy rămase tăcut pentru o clipă lungă, în care singura lor companie era zgomotul pașilor cailor pe piatra cubică. Apoi respiră adânc, ca și cum fiecare cuvânt care urma să iasă era o greutate smulsă din suflet.

Trăsura se legăna încet, iar Darcy rămăsese, ca de obicei, o stâncă de tăcere. Ochii lui întunecați îl urmăreau pe Elijah, dar buzele lui nu dezvăluiau nimic.

Elijah își mușcă ușor buza de jos. Simțea cum răbdarea i se scurgea printre degete ca nisipul. Aerul era greu, de parcă întreaga lume ar fi așteptat o explicație care nu mai venea.

– O să tăceți? izbucni el, întorcându-se brusc spre Darcy.

-Veți sta, iar și iar, cu acea privire de piatră, ca și cum niciun cuvânt nu ar merita să fie rostit?

Darcy clipi încet, dar nu spuse nimic. Acel calm enervant, acel control, era ca o insultă.

Elijah simți cum sângele îi ardea obrajii.

– Domnul Bingley a venit în casa noastră, a privit-o pe sora mea cu ochi plini de promisiuni, a făcut-o să creadă… să creadă că poate fi iubită! Și apoi a dispărut. Fără o vorbă, fără o explicație. Lăsând-o pe Junne să își caute vina în propria inimă, ca și cum ea ar fi greșit!

Vocea lui Elijah tremura, dar furia o făcea să sune și mai clară. Își lăsă spatele lipit de banchetă, dar privirea lui rămase pironită pe Darcy, tăioasă ca lama.

– Și știți ce doare cel mai tare, domnule Darcy? continuă el, cu vocea ridicată.

-Faptul că voi toți… voi, cu titlurile, cu rangurile, cu fețele voastre înăsprite de mândrie… ne priviți ca pe niște muritori de rând. Ca și cum iubirea surorii mele nu ar fi la fel de curată ca a unei doamne cu arbore genealogic de o mie de ani.

Darcy își întoarse ușor capul, închizând pentru o clipă ochii, dar tăcerea lui era încăpățânată.

Elijah aproape izbucni într-un hohot amar.

– Tăceți, desigur. Pentru că tăcerea dumneavoastră este cel mai mare scut! Credeți că vă ascundeți în spatele ei, dar să știți că, pentru mine, e mai strigătoare decât orice cuvânt. Vă irită faptul că am curajul să vă privesc în ochi și să vă spun adevărul? Vă deranjează faptul că nu mă înclin în fața dumneavoastră, domnule Darcy?

Ochii lui verzi scânteiau în întunericul trăsurii, iar respirația lui se accelera. Părea că întreg aerul era al lor, încărcat de tensiune, de reproș, de emoții care refuzau să mai fie ascunse.

Darcy îl privi în sfârșit direct, intens, cu acea privire adâncă ce părea să-i taie orice cuvânt. Dar încă nu rosti nimic. Doar ochii lui, întunecați și grei, trădau o neliniște pe care Elijah nu o mai văzuse până atunci.

Elijah simți cum furia și o ciudată dorință se ciocneau în el. Închise ochii pentru o clipă, apoi șopti, aproape înfrânt de tăcerea aceea de neclintit:

– Ah, cât urăsc tăcerea dumneavoastră… pentru că e singura care reușește să mă dezarmeze.

Darcy îl apucă brusc de mână.

Elijah rămase nemișcat, ca și cum timpul însuși s-ar fi prăbușit în jurul lor. Aerul se rarefia, iar pieptul i se strângea într-un tremur ce-i cobora până în vârful degetelor.

– Domnule Bennet… Elijah… șopti Darcy, cu o voce care abia reuși să taie liniștea grea.

Dar înainte ca răspunsul să-și găsească drum, trăsura se opri brusc. Vizitiul, neatent la dramele sufletelor dinăuntru, anunță răsunător:

-Am ajuns, domnule!

Elijah își retrase mâna cu o mișcare scurtă, aproape dureroasă, ca și cum atingerea aceea ar fi fost prea puternică pentru a fi dusă mai departe. Întreg trupul îi tremura, iar privirea, verde și neliniștită, se înfipse adânc în ochii întunecați ai lui Darcy.

Între ei nu mai erau cuvinte. Doar priviri. Priviri mute, adânci, profunde, tăioase, care spuneau mai mult decât o mie de fraze rostite. O înfruntare și o chemare deopotrivă.

Elijah coborî rapid, ca și cum ar fi fugit de propria inimă. Se opri doar pentru o clipă, aruncând peste umăr un singur cuvânt, tăios și tremurat:

– Domnule Darcy…

Apoi se îndepărtă, lăsând în urmă o ușă închisă și un univers de emoții nerostite.