Onoare și prejudecată Capitolul 6

Domnul Bingley și Junne

A doua zi dimineața, Elijah stătea sprijinit de scoarța groasă a unui măr bătrân. Noaptea îi spulberase orice urmă de somn, iar după ceasuri nesfârșite de frământări ieșise afară, căutând alinare în răceala aerului.

Păstra încă o pătură pe umeri, dar frigul nu era nimic pe lângă furtuna din mintea lui. Privea grădina cufundată în lumina palidă a zorilor, iar roua strălucea ca niște mărgele răzlețe pe frunze. Ochii îi rămăseseră goi, împovărați de tăcere, în timp ce gândurile i se ciocneau unele de altele, năvălindu-l fără odihnă.

Wickham. Jocul lui fusese un pas periculos, o capcană mascată sub farmecul său ușuratic. Îl dusese în acel loc, nu doar pentru a-l impresiona, ci pentru a-l încerca. Voia să vadă dacă și Elijah putea fi atras de acea parte întunecată a vieții, acea lume ascunsă, în care plăcerea era împachetată în fum și rușine.

Dar mai presus de toate, era prezența domnului Darcy.

Îl așteptase acolo, pe acele alei întunecate, și îl salvase, fără să rostească vreun cuvânt. Ce căuta acolo, la acea oră târzie? Fusese doar o întâmplare? Sau… venise după el?

Întrebarea aceasta îl ardea mai tare decât frigul zorilor.

Și atunci, gândul i se frânse la amintirea atingerii.

Mâna aceea bruscă, hotărâtă, dar cu o delicatețe tulburătoare. Șoapta lui Darcy, rostindu-i numele  nu ca pe o simplă chemare, ci ca pe o rugă, o dăruire. Privirea lui întunecată, adâncă, încărcată de ceva ce Elijah nu putea numi, dar care îi cutremura întreaga ființă.

Își strânse pătură mai tare în jurul umerilor.

Nu putea să uite. Nu putea să-și gonească din piept acea căldură ciudată, amestecată cu iritare și teamă. O căldură ce-l trăda.

Pașii ușori ai unei siluete se auziră pe aleea pietruită. Elijah tresări și, întorcându-și privirea, o văzu pe Junne. Avea părul desfăcut pe umeri, iar fața ei palidă, luminată de zorii abia mijind, purta urmele unei nopți fără liniște.

– Frate drag… ești aici de mult? șopti ea, apropiindu-se cu grijă, ca și cum nu voia să tulbure aerul dimineții.

Elijah zâmbi vag, dar zâmbetul nu-i ajunse la ochi.

– Nu puteam dormi, Junne. Am crezut că o gură de aer rece îmi va limpezi gândurile.

Junne îl privi lung, ca și cum ar fi vrut să pătrundă dincolo de cuvintele lui. Îi puse ușor mâna pe braț, simțindu-i tremurul ascuns sub pătura strânsă la piept.

– Tu… și tu ai ochii obosiți, ca și mine, murmură ea. Încerc să-mi găsesc liniștea, dar gândurile nu mă lasă. Îl aștept… și nu vine.

Elijah își coborî privirea. Simțea că fiecare cuvânt al surorii lui era un ecou al propriei frământări. Îi veni să-i spună că și el era prins în aceeași așteptare chinuitoare , dar nu după Bingley, ci după altcineva. Un alt nume, alt chip.

– O să treacă, îi răspunse cu blândețe. – O să vezi, lucrurile se vor limpezi.

Junne încercă să zâmbească, dar în ochii ei licărea neliniștea. Se lipi de fratele ei, sprijinindu-și capul de umărul lui. Amândoi rămaseră astfel, în liniștea dimineții, privind cum soarele urca încet peste grădina plină de rouă.

Și, deși niciunul nu spunea adevărul celuilalt, în tăcerea aceea frățească, inimile lor băteau deopotrivă: una, pentru un domn care părea să fi dispărut prea repede; cealaltă, pentru un domn care părea să fi rămas prea adânc înăuntru.

Printre umbrele subțiri ale zorilor, două siluete se conturau pe drumul ce ducea spre casă. Pașii lor răsunau aproape imperceptibil, iar lumina crudă a dimineții le învăluia chipurile.

Junne își ținu răsuflarea. Ochii i se opriră asupra domnului Bingley, al cărui mers părea grăbit, dar totuși apăsat de o anume apăsare lăuntrică. Lângă el, înalt și impunător, domnul Darcy pășea într-o tăcere plină de greutate, privirea lui întunecată ascunzând parcă o mie de cuvinte nerostite.

Junne simți un freamăt dulce-amar în piept. Emoția o țintuia pe loc, cu buzele întredeschise și ochii umezi.

În schimb, Elijah se ridică brusc. Pătura îi căzu de pe umeri și alunecă pe iarba udă de rouă, dar el nici măcar nu observă. Între neliniște și o furie mocnită, îl urmărea mai ales pe Darcy, de parcă fiecare pas al acestuia ar fi săgetat direct în inima lui.

„De ce vin acum? După toate tăcerile lor, după toate jocurile ascunse… ce mai caută aici?”  gândul îi clocotea în minte, iar maxilarul i se încorda vizibil.

Junne îi aruncă o privire fugară fratelui ei, simțind în trupul lui încordarea.

– Elijah… șopti ea, aproape rugându-l.

Dar el nu-i răspunse. Privirea lui verde se înfruntă cu a lui Darcy din depărtare, și pentru o clipă parcă întreaga livadă se opri din respirație. Razele soarelui care se ridica tot mai sus cădeau asupra lor, tăind aerul dintre cele două tabere ca niște săgeți strălucitoare.

Junne rămase nemișcată, cu emoția inocentă a unei fete care își aștepta cuvântul, în timp ce Elijah, cu inima sfâșiată între întrebări și dorințe, simțea că ziua ce abia se năștea avea să aducă mult mai mult decât putea suporta.

Domnul Bingley fu cel dintâi care rupse tăcerea, lăsând un zâmbet micuț să-i joace pe buze, de parcă încerca să îmblânzească furtuna ce deja plutea în aer. În privirea lui era rugămintea tăcută ca Junne să nu fie prea supărată pe plecarea lui neașteptată  dar ochii fetei spuneau totul.

Elijah, însă, nu-l privea nici pe Bingley, nici pe sora lui. Toată atenția, toată tulburarea lui se adunase asupra unei singure persoane. Acea prezență care îl tulbura încă din clipa primei lor întâlniri. Domnul Darcy.

– Dați-mi voie să vă vorbesc câteva minute în privat, domnișoară Junne… spuse Bingley cu vocea scăzută, ca pe o rugă.

Junne făcu un pas mic înainte, dar fratele ei o opri brusc. Elijah se interpusese între ei, cu privirea tăioasă și vocea rece:

– Orice ați avea de spus, o puteți spune aici, de față cu mine.

Aerul se înțepeni. Pentru o clipă, Bingley amuți, surprins de hotărârea tăioasă a tânărului Bennet.

Abia atunci, domnul Darcy făcu un pas în față. Apropierea fu atât de bruscă, încât Elijah tresări ușor. Se aflau acum față în față, atât de aproape încât îi simți răsuflarea caldă. Ochii lui Darcy, întunecați și arzători, păreau să-i citească sufletul. Elijah simți cum aerul îi rămâne blocat în piept  de parcă prezența acelui om îi era și apăsare, și eliberare.

O clipă întreagă, lumea se restrânse la doi ochi verzi și un abis întunecat, unite într-o luptă mută, dar plină de vorbe nerostite.

Privirea lui Elijah ardea, iar a lui Darcy era un amestec de întuneric și foc stăpânit. Între ei, tăcerea deveni aproape dureroasă, până când Elijah rupse firul:

– Domnule Darcy… mi se pare o lipsă de respect să vă arătați atât de des în preajma familiei mele, când însăși prezența dumneavoastră pare să încurce mai mult decât să aducă lumină.

Darcy își înclină ușor capul, fără să clipească.

– Și totuși, domnule Bennet, de fiecare dată când încerc să mă îndepărtez, descopăr că pașii mă readuc înapoi. Poate că vina nu este doar a mea.

Elijah ridică sprânceana, un zâmbet ironic arcuindu-i buzele.

– Atunci poate e o problemă cu drumul, nu cu voința.

– Sau poate, replică Darcy cu vocea gravă, este o problemă cu inima.

Ochii verzi ai lui Elijah clipiră pentru o secundă, trădând o emoție pe care nu voia s-o lase la vedere. Își drese vocea, făcând-o și mai rece:

– Îndrăzniți să vorbiți de inimă, domnule Darcy, când chiar prietenul dumneavoastră a frânt-o pe a surorii mele?

– Prietenul meu, domnul Bingley, nu a frânt nimic, ci doar a ales prudența în locul grabei, răspunse Darcy, păstrându-și tonul calm, dar ochii îl trădau  era neliniștit, iritat, aproape gelos.

Elijah păși un pas mai aproape, ignorând complet că Junne și Bingley asistau în tăcere.

– Prudența? Să părăsești o tânără domnișoară după ce i-ai câștigat încrederea, asta numiți dumneavoastră prudență? Mi se pare mai degrabă un act de lașitate.

Darcy își încleștă mandibula.

– Nu toți avem privilegiul de a rosti cuvintele direct, domnule Bennet. Unii dintre noi suntem nevoiți să tăcem, chiar și atunci când dorința ne mistuie.

Cuvintele lui căzură ca o sabie în aer. Elijah îl privi fix, pierzând pentru o clipă controlul asupra ironiei. Pieptul îi tresăltă și, deși voia să răspundă rece, vocea îi tremură ușor:

– Atunci poate ar fi mai bine să nu tăceți deloc, domnule Darcy… pentru că tăcerea dumneavoastră enervează mai mult decât ar putea vreodată s-o facă vorbele.

O secundă întreagă, cei doi rămăseseră prinși într-o luptă mută, ca și cum restul lumii nu ar fi existat. Junne și Bingley nu mai erau decât umbre pe marginea acelei confruntări care pulsa de tensiune și de ceva ce niciunul dintre ei nu voia încă să recunoască.

– Dacă prietenul dumneavoastră alege să plece, atunci să fie clar: nu din lipsă de sentimente, ci din lipsă de curaj, spuse Elijah, vocea lui tăioasă ca lama.

– Curajul, domnule Bennet, nu se măsoară prin cuvinte aruncate în vânt, ci prin tăceri care apasă pe suflet, replică Darcy, ochii lui pătrunzători fixându-l ca o gheară invizibilă.

– O tăcere nu e dovadă de noblețe, ci de lașitate. Așa cum domnul Bingley și-a lăsat în urmă promisiunile, așa și dumneavoastră lăsați în urmă orice urmă de adevăr, ascunzându-vă după priviri mândre și fraze calculate.

– Vă înșelați, domnule Bennet. Sunt lucruri care nu pot fi rostite fără a distruge tot ceea ce protejăm. Ați numi asta lașitate? Eu i-aș spune sacrificiu.

Elijah își încrucișă brațele, apropiindu-se instinctiv și mai mult, ca și cum fiecare cuvânt rostit de Darcy era o provocare personală.

– Sacrificiu? Dacă dragostea surorii mele trebuie sacrificată pentru ambițiile și planurile altora, atunci este un joc crud. Sau poate tot ce înseamnă familia mea e doar o piedică pentru orgoliul dumneavoastră.

Darcy rămase nemișcat, dar în ochii lui se vedea neliniștea.

– Nu, domnule Bennet. Piedicile… nu sunt familia dumneavoastră. Piedicile sunt în altă parte. În noi.

Cuvintele îi scăpaseră ca o șoaptă, dar Elijah le auzi limpede și simți cum sângele i se urcă în obraji.

– În noi? repetă el, ironic, dar cu o vibrație ușor nesigură.

– Vă place să vorbiți în enigme, domnule Darcy. Ar fi bine să vorbiți clar, dacă aveți ceva de spus.

– Unele lucruri nu se spun, se simt. Și poate tocmai de aceea vă irită, Elijah.

Numele său, rostit pentru prima dată fără titluri, fără formalitate, căzu între ei ca o lovitură de ciocan. Elijah rămase fără replică o clipă, pierdut între furie și o căldură tulburătoare care îi cuprinse pieptul.

Dar înainte să poată răspunde, un sunet îi smulse pe amândoi din acea tensiune mută: un chicot timid, apoi un plâns tremurat, dar fericit.

Se întoarseră amândoi în același timp.

Domnul Bingley, cu un genunchi în pământ, îi ținea mâna lui Junne, iar ea râdea printre lacrimi, dând din cap în semn de acceptare.

– Doamne… Junne… șopti Elijah, tulburat, făcând un pas înapoi. Ochii lui, însă, nu rămăseseră pe sora sa, ci alunecaseră instinctiv către Darcy.

Darcy îl privea cu un zâmbet subtil, aproape imperceptibil, un zâmbet al celui care știa dinainte ce urma să se întâmple. Era mândru de prietenul său, dar și conștient că privirea lui Elijah nu era fixată acolo unde ar fi trebuit.

Elijah simți cum realitatea și bătăile inimii i se amestecau: sora lui își găsise fericirea, iar el… el se trezea prins într-o altă poveste, pe care nu voia încă să o numească.