Onoare și prejudecată – Capitolul 7

Bat clopotele bisericii

Casa Bennet vuia mai mult ca niciodată. Nici în zilele de sărbătoare, nici la balurile de la Meryton nu se văzuse atâta agitație, iar răsuflarea doamnei Bennet era scurtă și repezită de parcă toată țara depindea de bunul mers al acestui eveniment. Junne a ei, dulce și fragilă, se mărita cu domnul Bingley, și dacă acest lucru nu era un motiv de a ridica întreaga Hertfordshire în picioare, atunci ce putea fi?
– Trebuie să știe toată lumea! striga doamna Bennet cu o mână ridicată ca un general ce dă ordine.
– Nu există nimic mai frumos decât o nuntă, și nu oricum, ci o nuntă a familiei mele!
Din zori și până în seară, pașii slujnicelor răsunau prin coridoare, brațele lor purtând coșuri cu flori, cutii cu panglici, mostre de stofe și scrisori nedesfăcute. La fiecare bătaie în ușă, doamna Bennet alerga să deschidă, convinsă că e modista, florăreasa sau cel puțin cineva trimis de domnul Bingley însuși să aducă vreo veste.
Rochia de mireasă era, bineînțeles, prima pe listă. Un material alb, fin ca spuma laptelui, fusese adus din Londra, și doamna Bennet îl așeză pe spătarul unui scaun ca pe o relicvă sacră. Florile urmau să fie alese din cele mai parfumate grădini, trandafiri și bujori, liliac și iasomie, iar rezervările pentru sala de bal din apropiere trebuiau făcute cu luni înainte. Totuși, pentru doamna Bennet, timpul era elastic, o săptămână devenea suficientă dacă își punea mintea.
Elijah, care încercase să-și găsească liniștea într-un colț al camerei, se trezi de mai multe ori convocat de vocea autoritară a mamei sale.
-Elijah, tu vei merge la tipograf să comanzi invitațiile! Vreau hârtie cu margini aurii, nimic altceva nu e de nasul acestei nunți. Și să nu uiți, scrisul trebuie să fie elegant, cu litere mari și rotunde. Ai înțeles?
Elijah ridică din sprâncene, dar nu apucă să răspundă că doamna Bennet se întorsese deja spre Junne, care stătea timidă pe un fotoliu, încercând să pară calmă.
– Iar tu, draga mea, trebuie să fii cea mai frumoasă mireasă! Nu vreau să aud de emoții, lacrimi sau rețineri. Este ziua ta, și întreaga lume va vorbi despre ea.

Într-un alt colț al încăperii, aproape mut, dar atent la fiecare detaliu, stătea domnul Darcy. Venise, la insistențele prietenului său Bingley, să ofere sprijin pentru anumite aranjamente și, inevitabil, fusese prins în vâltoarea doamnei Bennet.

– Domnule Darcy, dumneavoastră veți avea grijă de vinurile pentru petrecere, spuse ea, întinzându-i o listă lungă de soiuri pe care nici nu le putea pronunța corect.

-Trebuie să fie cele mai bune, să simtă toată lumea rafinamentul prietenilor domnului Bingley.

Darcy înclină capul ușor, un zâmbet abia schițat jucându-se pe buzele sale. Ochii lui, însă, fură imediat atrași de Elijah, care încerca să pară indiferent, dar întreaga lui ființă vibra de nervi și neliniște.
Atmosfera era aceea a unui cuib de albine: voci suprapuse, planuri rostite pe nerăsuflate, pași grăbiți, porți trântite și freamăt continuu. Doamna Bennet se plimba prin casă cu o energie aproape inumană, oprindu-se în fața fiecăruia ca să dea ordine precise, de parcă era un comandant care își mobiliza soldații înainte de bătălie.
– Beth! Aleargă până la florărie și spune-le că vreau crini albi, mulți crini! Junne, nu sta pe scaun, ajută la împachetarea cadourilor! Elijah, de ce stai așa? Nu vezi câtă treabă avem?
Elijah suspină adânc, dar nu îndrăzni să riposteze. Și, totuși, în timp ce ridica privirea spre Darcy, simți din nou acea privire grea, intensă, care îl urmărea și îl învăluia. Între pașii repezi ai mamei lui și râsetele înfundate ale surori lui, între hârtiile răspândite și florile așezate haotic, Elijah și Darcy rămâneau în aceeași încăpere, în același haos, prinși într-o tăcere care avea mai multă greutate decât toate strigătele doamnei Bennet.
Pentru lumea întreagă era doar pregătirea unei nunți. Pentru ei doi, era începutul unei alte povești, care se scria în liniște, cu priviri încărcate și cuvinte nerostite.
În zilele ce precedau nunta, domnul Darcy își găsea de fiecare dată privirea atrasă de Elijah Bennet. Era o dorință tăcută, un impuls de a rupe distanța și de a-i vorbi, însă viața din casa Bennet devenise un carusel de pregătiri și zâmbete, de comenzi și suspine emoționate. Ori de câte ori Darcy făcea un pas spre Elijah, un detaliu apărea brusc: doamna Bennet îl chema să verifice lista invitaților, ori o verișoară țipa după panglicile roz, slujnica aducea mostre noi de țesături, sau chiar Elijah era tras de sora lui să o ajute cu florile.
De fiecare dată, cuvintele lui Darcy rămâneau nerostite, suspendate între dorință și reținere. Iar Elijah, deși îl simțea, nu spunea nimic; doar își întorcea privirea cu acea expresie de ironie amară ce-l făcea pe Darcy să-și strângă pumnii în buzunare.

Apoi veni ziua nunții.

Soarele răsări cu o blândețe aparte, ca și cum lumina lui știa că urma să învăluie o zi de sărbătoare. Razele aurii se strecurau printre perdelele subțiri, mângâind podelele și chipurile încă adormite ale surorilor Bennet. Aerul mirosea a flori proaspete și a emoție. Întreaga curte a casei era plină de rochii deschise la culoare, pălării delicate, păsări cântând pe ramuri și chicote de tinere pregătindu-se pentru o zi pe care o visaseră de atâta vreme.
Junne strălucea. Îmbrăcată în rochia albă, simplă dar cu o eleganță care părea desprinsă dintr-o poveste, pășea prin cameră cu o timiditate încântătoare. Chipul ei purta roua emoției: obrajii trandafirii, ochii umezi, dar plini de fericire, buzele tremurând într-un zâmbet ce nu voia să dispară. Elizabeth și Lydia cele două verișoare se învârteau în jurul ei ca două flori mai mici ce-și îmbrățișau regina, iar doamna Bennet, copleșită de mândrie, repeta de nenumărate ori:

Domnul Bennet, mai tăcut, o privea din prag. În ochii lui se citea acea mândrie ascunsă a unui tată care nu putea spune multe, dar care simțea în inimă mai mult decât toată casa la un loc.

În curând, trăsurile sosiră. Domnul Bingley coborî primul, cu chipul luminat de o fericire greu de descris. Zâmbetul lui larg și ochii plini de emoție îl făceau să pară aproape un băiat în pragul celei mai mari aventuri a vieții. Își întinse mâna spre Junne, și în acel gest simplu se regăsea tot viitorul lor: încrederea, dragostea și promisiunea unei vieți împreună.
Elijah, îmbrăcat impecabil, stătea mai în spate. Își strângea buzele și respira adânc, încercând să alunge tremurul ce-i urca din piept. Nu fusese pregătit pentru această avalanșă de emoții. Când sora lui păși spre altar, alături de Bingley, simți un nod în gât, ca și cum toate amintirile copilăriei lor se adunaseră în acel moment. Vedea micile jocuri din grădină, râsetele lor din nopțile lungi, zilele de griji și de vise. Și acum, ea, sora lui dragă, pășea în fața unei vieți noi, lăsându-l pe el într-o lume unde nimic nu părea la fel.
Dar în acea clipă, în lumina soarelui care se juca pe părul ei, Junne părea desprinsă dintr-o lume cerească. Fericirea ei era atât de limpede încât Elijah, cu tot zbuciumul din inima sa, nu putea să nu zâmbească.

– Frumoasă zi pentru o uniune, spuse Darcy, vocea lui gravă aproape un șoaptă lângă urechea lui Elijah.

Elijah tresări, simțind din nou acel curent între ei, dar nu răspunse imediat. Își întoarse doar privirea, întâlnindu-i ochii. Ochii aceia întunecați, în care părea că arde o întrebare nespusă.
Dar clopotele răsunară, chemându-i spre altar. Și totul se pierdu în solemnitatea momentului.
Junne și domnul Bingley își rosteau jurămintele, iar vocea lor tremurată se împletea cu cântecul păsărilor, cu foșnetul florilor și cu suspinele de emoție ale celor prezenți. Doamna Bennet plângea de fericire, Lydia abia se abținea să nu izbucnească în râs, Elizabeth strălucea de bucurie și mama lor ,mătușa lui Junne o privea de parcă ea însuși îi era fiică, cu mândrie și bucurie în privire.
Iar Elijah, cu mâinile strânse la piept, trăia unul dintre cele mai tulburătoare momente din viața lui. Își simțea sufletul frânt și întreg în același timp: pierdea o parte din sora lui, dar îi câștiga fericirea. Și, undeva aproape, la doar un pas distanță, Darcy îl privea.
Privirea aceea era un jurământ tăcut, încă nerostit.
Sala de bal era inundată de lumină. Candelabrele mari scânteiau ca niște roiuri de stele prinse în cușcă, răspândind străluciri calde peste doamnele elegante, îmbrăcate în rochii vaporoase, cu volane bogate și panglici delicate, peste domnii în fracuri perfect croite, cu manșete strălucind discret. Orchestra cânta valsuri și reel-uri, iar podeaua se unduia de pașii dansatorilor care își învârteau partenerele cu grație și veselie.
Zâmbete, șoapte, râsete discrete. O atmosferă caldă, plină de viață. Mireasa și mirele erau în centrul tuturor atențiilor, Junne cu rochia ei albă parcă desprinsă din vis, iar domnul Bingley luminat de o fericire care-i schimba fiecare trăsătură.

Elijah dansase deja cu câteva domnișoare, toate dornice să-i prindă atenția, însă privirea lui, în ciuda politeții afișate, nu se desprindea niciodată prea mult de marginile sălii. Acolo, retras și tăcut, domnul Darcy îl urmărea cu acea fixitate greu de descifrat.
Fiecare pas, fiecare gest al lui Elijah părea înregistrat de ochii lui întunecați, ca și cum întreaga sărbătoare nu era altceva decât un decor în jurul lor.

Și atunci Elijah simți că aerul devine prea greu. Își încordă maxilarul, își drese glasul și, cu un pas hotărât, părăsi sala. Ieși pe balconul larg, unde aerul răcoros al nopții îi izbi obrajii înfierbântați. Grădina de trandafiri se întindea sub el, scăldată în lumina blândă a lunii, iar deasupra cerul presărat cu stele părea că-l privește tăcut.
Inspiră adânc, lăsând frigul să-l liniștească, dar liniștea fu spartă de un glas care îi cutremură inima.

– Am încercat să vorbesc cu tine toată săptămâna, domnule Bennet…

Elijah se întoarse brusc. Darcy stătea în pragul balconului, înalt, cu chipul fermecător luminat de reflexele lămpilor dinăuntru.
Privirea lor se întâlni doar pentru o clipă, apoi Elijah, tulburat, făcu un pas să plece. Dar o mână fermă îi opri gestul. Mâna lui Darcy, caldă, hotărâtă.
– Vă rog, rămâneți… doar câteva minute, spuse el cu o voce joasă, aproape rugătoare.
Elijah îl privi încruntat, ezitant, însă rămase pe loc.
– Trebuie să știți, continuă Darcy,

– că va fi nevoie să plec mâine dimineață la moșia mea. Sunt treburi urgente ce nu pot fi amânate.
Cuvintele îl loviră pe Elijah cu puterea unui pumn. Simți cum inima i se izbește cu furie în tâmple, cum aerul devine din nou insuficient. O căldură aspră, amestec de furie și tristețe, îi urcă din piept.
– Așa deci… murmură cu voce tăioasă.
– După o săptămână de tăcere, tot ce aveți de spus este că plecați. Poate că așa v-a fost mai ușor mereu: să plecați, să lăsați în urmă tot ce tulbura liniștea domniei voastre.
Ochii lui verzi scânteiau de revoltă și amărăciune, iar Darcy îi privi cu o intensitate aproape dureroasă.
Și atunci, fără să mai poată stăpâni ceea ce-l mistuia, Darcy făcu ceea ce dorise din prima clipă: îi apucă blând mâna, strângând-o cu o tandrețe care contrazicea toată furtuna din jur.
– Elijah… rosti grav, ochii lui fixându-i pe ai tânărului.
– Privirea dumneavoastră m-a dezarmat din prima clipă în care v-am văzut. Niciun gând, nicio armură nu m-a putut apăra de ceea ce ați trezit în mine. Voi urgenta întoarcerea mea, doar pentru a fi din nou aproape.
Elijah rămase mut. Verdele ochilor lui se tulbură ca o mare plină de valuri și, în colțurile lor, se strânseră lacrimi pe care refuza să le lase să curgă. Buzele i se mișcară abia perceptibil și șopti un singur cuvânt:
– Darcy…
Cutremurul acelui nume rostit îl străbătu pe Darcy până în adâncul inimii. Tremură ușor, ca și cum întreaga lui viață ar fi stat atârnată de acea șoaptă.
-Elijah…răspunse, și pașii lui se apropiară instinctiv.
Între ei nu mai exista nimic altceva decât bătăile inimilor lor. Lumina lunii îi învăluia ca o promisiune, iar cerul înstelat părea martorul unei declarații ce nu putea fi amânată.
– Trebuie să știi… spuse Darcy, iar vocea i se frânse o clipă, apoi se întări din nou.
-Tot ce am făcut, fiecare gest, fiecare tăcere, fiecare pas, a fost pentru tine.
Elijah îl privea, mut, cu ochii umezi, simțind cum lumea se răstoarnă în jurul lui. Și pentru prima dată, în liniștea acelei nopți, înțelese că nu mai era doar o luptă, ci o capitulare.
Elijah făcu un pas spre Darcy, aproape inconștient, atras ca de un fir nevăzut, însă un glas îi tăie avântul.
– Elijah!
Tresări amândoi, conștienți de pericol. O clipă mai târziu, realitatea îi lovi cu forța unui trăsnet: puteau fi văzuți, putea fi distrus totul. Elijah își smulse privirea, își trase aer în piept și, cu pași apăsați, se îndreptă spre mama lui, care îl căuta prin mulțime.
În sala scăldată de lumină și muzică, ceremonia tortului urma să înceapă. O mare de chipuri vesele, glasuri amestecate, râsete, pahare ridicate în cinstea mirilor. Doamna Bennet, mai încântată ca oricând, strălucea ca un general victorios: pentru ea, nunta fiicei ei era un eveniment colosal, un triumf despre care întreaga țară trebuia să afle. Își mișca mâinile cu un entuziasm teatral, mulțumea tuturor și repeta de zece ori cât de minunat arătau Junne și domnul Bingley.
Dar Elijah… Elijah nu mai vedea și nu mai auzea nimic.
În mintea lui nu era muzică, nici dans, nici glasuri. Era doar un singur om. Întunericul ochilor lui Darcy, acea privire ce îl răvășise și îl legase de ea fără scăpare. Încă îi simțea vocea caldă, aproape arsă de emoție, cum îi străbătea sufletul. Încă îi simțea palma pe mâna lui, caldă, hotărâtă, și parcă urma acelei atingeri nu mai dispărea.
Își simțea palmele transpirate, inima bătând nebunește, ca și cum ar fi dansat singur într-un vals fără muzică. Cu ochii minții vedea buzele lui Darcy cum se mișcau, cum se desprindeau una de alta doar pentru a se întâlni din nou. Era vrăjit, complet și ireversibil, iar acum înțelegea adevărul teribil: Darcy nu doar că îi fura liniștea… îi fura sufletul.
Își ridică privirea prin sala plină și, ca și cum universul întreg ar fi conspirat, privirile lor se întâlniră. Verdele ochilor săi, tulburat și strălucitor de emoție, se lovi de întunericul lucios al privirii lui Darcy, ce sclipea ca un cer presărat cu stele.
Și în acea privire mută se spunea tot.
Atracție.
Dorință.
O plăcere tăinuită ce ardea mai puternic decât flăcările oricărui cuvânt.
Elijah înghiți în sec, simțind cum ceva îl apasă în piept. Și atunci îl lovi din nou realitatea crudă: Darcy urma să plece. Acum, când tocmai își deschiseseră inimile, când zidurile dintre ei se prăbușeau, soarta îi despărțea din nou.
O altă furie, mai tăioasă decât prima, puse stăpânire pe el. De ce tocmai acum? De ce atunci când îl dorise mai mult ca niciodată?
Un gând îi fulgeră prin minte, și acel gând îl cutremură din temelii: Elijah Bennet, cu toată mândria și încăpățânarea lui, își dorea un sărut de la domnul Darcy. Își dorea acea atingere a buzelor, acea confirmare a tot ceea ce mocnea între ei.
Și descoperirea îl făcu să tresară și să zâmbească amar în același timp. Era șocant, era amuzant, era uluitor. Se îndrăgostea, fără putere de scăpare, de cel mai supărător, cel mai enigmatic și cel mai tulburător bărbat pe care-l cunoscuse vreodată.
Și în mijlocul unui bal de nuntă, cu muzica ridicându-se în candelabre și râsetele plutind ca bulele de șampanie, Elijah înțelese că viața lui nu mai putea fi aceeași.
Sala de bal vibra în lumină și muzică, candelabrele aruncau sclipiri aurii peste oglinzile înalte, iar aerul era plin de parfumuri dulci, de miresme de flori proaspete și de rumoarea plină de bucurie a invitaților.
În mijlocul încăperii, muzicanții își așezară arcușurile pe coarde și, odată cu primele acorduri de vals, domnul Bingley își trase ușor mireasa de mână. Junne, albă și strălucitoare în rochia ei, părea desprinsă dintr-un vis. Zâmbetul îi lumina chipul, iar ochii îi sclipeau de lacrimi reținute.
Domnul Bingley o privea ca pe un miracol. În acea clipă, întreaga lume pentru el era doar ea. Se aplecă ușor și îi șopti ceva la ureche, iar Junne râse, rochia ei unduindu-se în jur precum valurile unei cascade ce se revarsă în ape limpezi. Pașii lor, simpli și firești, păreau o poezie spusă în doi, o declarație mută, plină de promisiunea unei vieți împărtășite.
Invitații îi priveau cu emoție. Doamna Bennet își ștergea ochii cu batista, mândră, fericită și copleșită de măreția momentului. Domnul Bennet, retras într-un colț, ascundea un zâmbet cald sub privirea sobră, dar inima îi era moale, conștient de norocul ce se așezase peste familia lui.
Elijah, în schimb, nu reușea să se desprindă de un alt fel de emoție. Stătea la marginea ringului, încercând să își bucure sufletul pentru sora lui, dar privirea îi aluneca mereu către mulțime… căutând.
Și îl găsi.
Domnul Darcy.
Se mișca lent printre invitați, trecând aproape nevăzut, dar Elijah îi simțea prezența înainte de a-l zări. Îl privea cum se apropie, cum ochii lui întunecați se fixau doar pe el, ca și cum întreaga încăpere ar fi dispărut.
Oamenii dansau, râdeau, aplaudau, dar Elijah și Darcy se mișcau într-un alt ritm, unul numai al lor. Când Darcy ajunse în dreptul lui, degetele lor se atinseseră fără voie. O atingere simplă, dar care îi făcu să tresară ca la o scânteie.
O electricitate nebănuită le străbătu ființa. Tot zgomotul se topi, toate privirile dispărură, și rămăseseră doar ei doi, prinși într-un vârtej de dorință și tăcere.
Elijah își întoarse privirea brusc, pentru a nu se trăda, dar inima îi bătea atât de tare încât îi părea că toată sala o putea auzi.
Muzica se ridică, valsul atinse apogeul, iar Junne se lipi cu emoție de umărul lui Bingley. Lacrimi îi străluceau în ochi, dar erau lacrimi de fericire. El o strângea protector și se uita la ea ca la cel mai prețios dar din lume.
Ultimele acorduri se stinseră, iar aplauzele izbucniră furtunoase. Mirele și mireasa fuseseră celebrați, ridicați, înconjurați de prieteni și familie. Era momentul plecării lor.
Trăsura îi aștepta afară, luminată de torțe. Junne urcă, ținând buchetul aproape de piept, în timp ce Bingley o ajută cu un gest tandru. Își întoarse chipul spre invitați, iar zâmbetul ei plin de emoție rămase întipărit în sufletele tuturor.
Doamna Bennet plângea de-a binelea, fluturând batista. Domnul Bennet dădu doar din cap, încurajator, fără să mai spună nimic.
Elijah rămăsese în prag, cu mâna sprijinită pe balustradă. În timp ce trăsura se îndepărta, se întoarse instinctiv spre mulțime.
Darcy.
Se afla nu departe, învelit într-o eleganță sobră, pregătit să plece și el. Privirea lui nu se dezlipea de a lui Elijah. Și în acel schimb mut se adunau toate cuvintele nerostite, toate promisiunile amânate, toate dorințele ținute sub lacăt.
Elijah își simți inima zdrobită de un regret ce îi lua respirația. Pleca. Îl pierdea, chiar acum, când abia începuse să îi deslușească adevărul.
Darcy înclină ușor capul, ca și cum ar fi vrut să-i spună ceva doar prin gest, și buzele i se mișcară imperceptibil, formând o promisiune.
„Te voi căuta. Te voi aștepta.”
Și cu asta, se întoarse, pășind în noapte, iar Elijah rămase în prag, cu ochii umezi și sufletul prins între dor și furie, între teamă și speranță.
Nunta se terminase. Dar pentru el, totul abia începea.