Partenerul perfect- Capitolul 19

,,Evadarea” 

Inima îi bătea cu putere în piept în timp ce privea în jur, căutând o cale de scăpare. Trebuia să găsească o soluție…..pentru el și mai ales pentru B.

Nu… nu aici era finalul lor. Se întoarse din nou spre geam.

Văzu cum cele trei mașini de poliție opriseră. Timpul lor devenise periculos de scurt. Îl privi pe B, iar pe chipul acestuia se citea panica.

– B?  îl strigă atent.

Când privirea lui B se întoarse spre el, simți cum aerul îl părăsește.

– În câteva minute, poliția va înconjura clădirea. Vor intra simultan pe ușa din față și pe cea din spate, acoperind întreg perimetrul. 

Încerca să se explice ….

– În beci am văzut un geam. Spațiul e amplasat lateral, ceea ce înseamnă că vom putea ieși prin partea stângă. Singura noastră șansă e să ajungem în curtea vecină. Cel care a tras în noi a dispărut din momentul în care a apărut poliția. Asta e fereastra noastră. Trebuie să ieșim acum, îi explică totul cu rapiditate, în timp ce privirea lui nu se abătea nicio secundă de la mișcările din exterior.

B îl ascultă fără să clipească, apoi își întoarse privirea spre geam, văzând cum ofițerii își organizează pozițiile. Dădu scurt din cap. Înțelegea cuvintele spuse de către Tom.

Se îndreptară împreună spre scările care duceau în beci. Trecură pe lângă cadavrele care le întorceau stomacul pe dos. B își mușcă buza, încercând să-și țină răul sub control, și îl urmă pe Tom până la fereastră.

Îl vedea cum se chinuia să o deschidă, în timp ce, de sus, se auzeau bătăi puternice în ușă. B se întoarse panicat spre scări.

– Tom, vor intra în câteva secunde! rosti cuprins de teamă.

-La dracu’! E înțepenit! mormăi Tom frustrat.

– Sparge-l! îi spuse B hotărât, apucând de jos o bară de metal.

Dar Tom îl opri imediat.

– Vom face zgomot! Asta îi va atrage direct aici. Așteaptă! îi ceru cu o voce joasă, dar fermă.

B începu să tremure, panica urcându-i din stomac în gât. Dar Tom forță încuietoarea cu un ultim efort, iar geamul cedă.

Îi făcu semn spre mâinile lui, ajutându-l pe B să iasă primul prin deschizătură. Apoi, se prinse de margine și ieși și el.

Priveau amândoi în jur. Nicio mișcare. Se strecurară spre curtea vecină și trecură prin gardul viu rapid. Când vocile ofițerilor se apropiară, Tom îl apucă de mână pe B și îl trase, ascunzându-se în spatele unui brad ornamental.

Stăteau întinși, lipiți unul de altul. Tom îi simțea bătăile rapide ale inimii și respirația sacadată. Ar fi vrut să-i spună că totul va fi bine, dar nici el nu știa cu certitudine cum avea să se termine ziua.

O vină apăsătoare îl învăluia ar fi trebuit să plece mai devreme. Și peste toate, întrebarea:  “Cine trăsese în ei?” îl bântuia. Ridică privirea, căutând orice le-ar fi putut da o șansă.

Apoi, ochii i se coborâră din nou asupra lui B. Stătea întins la pământ, cu ochii închiși. Chipul îi era palid, iar buzele tremurau.

Tom îl privi câteva secunde. Era ceva în acea fragilitate care îl făcea să simtă nevoia să-l atingă, să-l protejeze. Se aplecă, condus de un impuls, și i le apăsă într-o sărutare ușoară.

Îl simți pe Bcum se relaxează sub el, tremurul trupului dispărând treptat. Închise ochii.

Acum înțelegea câtă putere avea asupra lui. Și mai ales, câtă putere avea B. asupra lui.

– B…. șopti Tom.

B își deschise ochii și îl privi direct.

În acel moment, totul părea că se estompează în jurul lor. Sunetele, pericolul, realitatea. Rămăseseră doar ei doi.

Privirea aceea  senină, adâncă, albastră  îl copleșea. B nu mai tremura de teamă, nu mai simțea frica de a fi prins. Singurul tremur care-i traversa acum trupul era unul de dorință pură.

Chipul lui Tom, atât de aproape, îl făcea să uite să respire. Să uite unde este. Să uite cine este.

Realiza acum, cu o luciditate dureroasă, cât de profund era sentimentul pe care îl purta pentru bărbatul din fața lui. Era îndrăgostit. Fără cale de întoarcere.

– Tom…îi șopti numele.

– Când îți spun să fugi, vreau să o faci. Să fugi și să nu te oprești până nu ești într-un loc sigur. Orice s-ar întâmpla, te întorci în apartamentul nostru și nu ieși de acolo până nu vin eu, vocea lui Tom era joasă, aproape o rugă.

Privirea îi era apăsată, serioasă.

– Nu! rosti B pe un ton ferm, brutal chiar.

– Nu… Amândoi sau niciunul! 

Privirea i se întunecă, tonul îi era hotărât, ireversibil.

– B, nu e momentul să faci pe încăpățânatul!  izbucni Tom, vizibil agitat.

– Tom…răspunse B printre dinți, strângând maxilarul.

– Nici tu să nu faci pe eroul!  scuipă cu furie și îl împinse ușor într-o parte.

Se ridică în coate și analiză rapid zona din jurul lor.

– Uite!  îi spuse și Tom îi urmă privirea.

O portiță, semi-ascunsă de o magazie, părea că duce spre o altă curte. O ieșire.

B se ridică rapid și privi spre strada unde se aflau mașinile de poliție. Era pustiu, pe semne că toți ofițerii erau în interiorul casei

– Tom, ascultă-mă...șopti din nou, cu ochii mari și fermi.

– Se aud alte mașini în depărtare, însemnând că au găsit cadavrele. Acum e momentul nostru! Fugi! 

Amândoi se ridicară deodată, picioarele li se puseră instantaneu în mișcare.

Traversară curtea și deschiseră portița. Intrară rapid pe o alee laterală și nu se opriră din fugă până nu ajunse în siguranța propriului lor apartament.

În clipa în care ușa se închise în urma lor, amândoi căzură la pământ, răsuflând greu, copleșiți.

-Dumnezeule… șopti B trăgându-și sacoul de pe el.

Era ud fleașcă de transpirație.

Alergaseră cât traversaseră aproape jumătate de oraș. Picioarele și mâinile îi tremurau. Respirația îi era scăpată de sub control.

Îl privi pe Tom, care stătea lipit de perete, încercând cu disperare să-și regleze respirația.

Îl vedea cum își descalță rapid pantofii, aruncându-i în lateral, cum trage de cravată ca și cum l-ar sufoca. Parcă nu mai putea trage aer în piept.

Tom trăgea tot mai tare de ea, încercând să-și elibereze gâtul. Îi simțea inima bubuind în piept, o presiune care nu îl lăsa să respire. O durere surdă în cap îl acapara.

B îl privi cu atenție. Ceva nu era în regulă. Se ridică brusc și veni în dreptul lui.

– Tom, ce e?  întrebă repede, văzându-i privirea panicată.

Tom încerca să-și scoată sacoul, dar mâinile îi tremurau. Era palid, buzele i se învinețiseră.

– Nu… nu… pot… rosti cu greutate.

B se repezi spre el, trăgându-i cravata și cămașa. Nasturii se rupseră. Pieptul lui era gol, rece.

– Tom, cred că faci un atac de panică… șopti cu voce joasă, dar fermă.

Își așeză palma rece pe pieptul lui, simțindu-i bătăile haotice ale inimii. Începu să numere rar, clar:

-Unu… doi… trei… Tom! Tom! îi strigă cu blândețe.

– Respiră după mine… unu… doi… trei…

Se apropie și mai mult, ridicând mâna liberă pe obrazul său, încercând să-l ancoreze cu privirea.

– Unu… doi… trei… iubitule… hai… respiră… 

Îl simți cum începe, încet să-și regleze respirația. Inima îi revenea treptat la ritmul normal. B răsuflă ușurat și îl luă în brațe, strângându-l cu putere.

– E totul bine, Tom… e totul bine…  îi repeta în timp ce îi mângâia spatele rece.

–  Sunt aici… 

Trecuseră câteva minute. Minute în care nu vorbiseră, nu se mișcaseră. Doar rămăseseră așa, unul în brațele celuilalt, cu ochii închiși, încercând să-și adune gândurile și respirațiile.

Niciunul nu voia să rupă acea liniște fragilă. Deși în interiorul lor totul era haotic, amestecat cu frică, vinovăție și o nevoie disperată de siguranță… cuvintele nu-și găseau rostul.

Trupurile li se încălziseră din nou, iar mâinile le alunecau ușor pe piele, mângâind fără grabă, ca un gest de reasigurare.

Tom fu primul care se desprinse puțin. Își ridică privirea spre B, apoi își duse palmele pe chipul acestuia, ținându-l între mâini.

Îl sărută scurt, apăsat, ca o explozie de recunoștință și teamă în același timp. Apoi își ridică din nou ochii spre ai lui B, pierzându-se în privirea în care se regăsea mereu.

– Dacă ai fi pățit ceva azi… începu să spună, dar vocea i se frânse.

– Știu… îl întrerupse B, șoptind.

Se apropie mai mult de el și continuă cu voce tremurândă:

– Asta simt și eu. N-aș putea… Tom, m-ai făcut să mă îndrăgostesc nebunește de tine. Te simt ca pe o parte din mine… trup, sânge, minte, viață. Nu știu cum… dar te simt în fiecare părticică din ființa mea. Ești acolo, doar tu… doar tu. 

Ochii i se umeziră, iar vocea i se subția.

-Te iubesc, Tom…nebunește. Promite-mi… promite-mi că vom ieși vii de aici. Dacă… dacă… încercă să continue, dar cuvintele se frânseră sub presiunea emoției.

Tom nu-i dădu voie să termine. Îl sărută brusc, adânc, aproape flămând, și pentru o clipă, lumea tăcu.

Îl forță ușor să facă pași înapoi, fără să rupă sărutul. Lacrimile i se prelingeau pe obraji. Era durere amestecată cu fericire, era disperare și promisiune.

În acel sărut era o rugă mută de iertare, era dorință, era viață. Era un strigăt al inimii care nu găsea cuvintele potrivite.

Tom ar fi vrut să spună tot ce-l apăsa, tot ce simțea. Dar orice cuvânt părea prea mic, prea slab. Așa că îi dăruia ceea ce simțea altfel  prin gesturi, prin atingere, prin dăruire.

Pentru că B devenise centrul existenței lui.

Și totuși… ceva îl făcu să oprească.

Sărutul se frânse. Lacrimile îi deveniseră mai puternice, mai grele. Un sunet de neputință îi ieși din gât, un geamăt tăcut, sfâșietor.

B îl privi brusc, confuz și speriat.

Tom se prăbuși în genunchi, la picioarele lui, ca și cum i s-ar fi rupt tot sprijinul. Plânsul îi deveni profund, dureros.

B coborî imediat lângă el. Nu știa ce-i declanșase acea cădere, dar știind cât de mult înseamnă el pentru Tom… înțelegea că e ceva adânc. Ceva greu.

Își duse mâna în păr și începu să-l mângâie ușor. Nu spunea nimic. Știa că nu era momentul. Știa că Tom avea nevoie doar de prezența lui…de liniștea lui…de tăcerea care putea spune mai mult decât orice cuvânt.

Tom tremura tot, prins acum într-o durere mută pe care nici el nu părea să o înțeleagă pe deplin. Îi simțea alinarea în atingerile lui B, dar totul în el urla.

Ridică privirea, ochii lui plini de lacrimi și remușcare.

– Iartă-mă, B…. iartă-mă…șopti, iar plânsul îi deveni și mai zgomotos, mai sufocant.

B se încruntă, simțind cum îl apasă fiecare sunet al suferinței lui Tom. Îi apucă umerii cu hotărâre, încercând să-l ridice de jos. Dar Tom îl împinse brusc, brutal, îndepărtându-l.

– Ce dracu’ ai?!  izbucni B, cu furie și spaimă în același timp.

– Ce se întâmplă cu tine? Spune-mi! 

Se ridică în picioare, privind în jos spre el, așteptând un răspuns.

Tom își forță trupul să se ridice, tremurând și cu lacrimile încă vărsându-se pe obraji.

– Nimic…minți el, respirând greu.

-Nimic… și tot… 

Vocea i se frânse din nou.

B îl privi tăcut pentru câteva secunde. Oftă adânc, apoi vorbi cu o sinceritate crudă:

– Este vina mea, Tom. Eu te-am adus în starea asta. Ești fugar din cauza mea. Cineva mă vrea mort și acum și tu ești în pericol. Viața mea… tot ce s-a întâmplat… se pare că a fost doar un joc. Nu mai știu ce e real și ce e fals. 

Se apropie de el, pas cu pas, cu privirea joasă.

– Te-am tras după mine în toată această nebunie. Din egoism… fiindcă voiam să fiu aproape de tine. N-ai de ce să-ți ceri tu iertare. Vina e doar a mea. 

Cuvintele i se stingeau unul câte unul, vocea pierzându-și forța. Pe umerii lui B părea că apasă toată greutatea lumii.

– Vina e doar a mea, Tom…repetă încet, aproape ca pe o rugăciune.

Dar Tom îl asculta cu un nod în gât, cu o durere care creștea în el până la limita suportabilului.

Strânse maxilarul, își închise ochii.

Gustul amar al vinovăției îi urca în gură.

Doar acel gând îl făcea să se simtă sfâșiat,  își încleșta pumnii, gândurile i se izbeau unele de altele, haotice, întunecate, fără ieșire.

Îl privea pe B cum stătea acolo, în fața lui, frânt de vină, apăsat de propria poveste, neștiind… neștiind nimic din ce ar fi trebuit să știe.

Și gândul acesta îl înnebunea…îl distrugea din interior.

Dacă ar fi știut B adevărul… dacă ar fi știut cât de greșit pune vina pe umerii lui…

Tom închise ochii și simți cum lacrimile i se revarsă din nou. Nu putea…nu știa cum să-i spună…nu acum.

În mintea lui se auzea un singur strigăt mut: „Nu-l lăsa! Ține-l aproape! Fii adevărul lui, dar nu-i distruge lumea…”

Dar adevărul îl frigea pe dinăuntru. Era ca o rană care pulsa odată cu fiecare bătaie de inimă.

Nu putea să-l piardă…

Nu voia …