Partenerul perfect- Capitolul 20

Intră grăbit în apartament, făcând repede privirea roată. Tom nu părea să fie acolo. Scoase telefonul din buzunarul pantalonilor și îl apelă din nou.

Trei tonuri… apoi liniște. Telefonul se închise, iar B înjură printre dinți, cu voce joasă.

Încă de la primele ore ale dimineții, Tom era de negăsit. Își trânti ușa în urma lui, lăsată întredeschisă când intrase cu speranța că-l va găsi acolo.

Inițial crezuse că se dusese la cursuri. Dar când aflase că Tom își anulase toate orele din acea zi, intrase în alertă. Îl căutase peste tot  fără urmă.

Acum, B era prins între două frici.

Una era teroarea că Tom fusese prins de cel care cu o zi în urmă trăsese în ei.

Cealaltă, mai adâncă, mai sfâșietoare era întrebarea care-i cutremura ființa: Dacă a plecat?

Dacă totul a fost prea mult pentru el?

„Normal că a fost prea mult,” își spuse B strângând pumnii. Din vina lui, Tom a devenit fugar. Chiar dacă nimeni nu-i acuza oficial de evadare, totul era din cauza lui.

Toate lucrurile care urmaseră fuga, frica, haosul.

Chiar și pentru el era greu de suportat. Cum ar fi putut să-l condamne pe Tom dacă… dacă a fugit?

Dar cu fiecare gând, se simțea mai sufocat. Îi lipsea. Îl durea lipsa lui. Îl sfâșia teama pentru el.

Se lăsă cu greutate pe canapea, lăsându-și capul pe spătarul acesteia. Privea tavanul alb, de parcă acolo se aflau răspunsurile.

Inima îi bătea prea repede, sângele îi ardea în vene.

Mintea îi proiecta imagini, o rolă de film; prima întâlnire, începutul prieteniei, cum Tom îl scosese din bezna lui, cum îi devenise totul fără să-și dea seama.

Primul sărut.

Îndoielile.

Confesiunea lui Tom că s-a îndrăgostit de el.

Prima lor noapte împreună…

Nu, el nu ar fugi, își spuse B. Tom nu ar fugi.

Și totuși, lacrimile îi alunecau pe obraji. Le strângea în el, încercând să le oprească. Era epuizat. Fizic. Psihic.

Viața lui părea că nu-i mai aparține.

Hotărârea îi răsări în minte brusc. Trebuia să afle adevărul. Ce se întâmplase în noaptea aceea? Ce ascundea acel gol din memorie? Îl rodea pe dinăuntru, ca o boală.Ochii i se deschiseră brusc. Sări în picioare, respirând greu. Se îndreptă rapid spre bucătărie, deschise frigiderul și scoase o sticlă de apă, pe care o bău dintr-o singură suflare.

Dar valul nu se opri.

Imagini ciudate, stranii, începură să-i invadeze mintea. Își duse mâinile la cap când simți acea durere acută în tâmple, o înțepătură ascuțită și înnebunitoare.

Și atunci, simți o căldură în jurul umerilor.

Un trup cald îl cuprinse din spate. B ridică imediat ochii, iar albastrul privirii care-l privea înapoi îi tăie răsuflarea.

Mâinile lui se mișcară aproape instinctiv, încleștându-se pe acel trup.

Trupul care însemna viață pentru el.

– Șșșș…auzi în ureche.

– Sunt aici, iubitule. Sunt aici…

Era Tom și brațele lui se strânseră și mai puternic în jurul lui.

Au rămas așa, îmbrățișați. Acolo era liniștea lor. Acolo era tot ce aveau nevoie.

Se regăseau în atingere, în prezența celuilalt.

Interiorul lor se domolise. Furtuna dădea înapoi.

B inspiră adânc, parfumul lui Tom îi invadă nările și inima. Se îndepărtă ușor și îl privi, fără ezitare, îl sărută scurt, dar apăsat.

– Să nu mai pleci niciodată fără să-mi spui… rosti serios, privind direct în ochii lui.

– Nu… Nu știi câte întrebări mi-am pus. Unde ai fost?

Vocea lui era frântă. Starea i se schimbă rapid din ușurare în încordare.

Tom oftă adânc.

– A trebuit să aflu niște informații,  spuse scurt.

În vocea lui era ceva ce-l făcu pe B să se retragă și mai mult. Rece. Ezitant. Îi recunoștea tonul acela, acela în care se amestecau frica și apărarea.

Îl privi confuz. Ceva era în neregulă…

Tom oftă din nou, apoi se îndreptă încet spre masa rotundă din bucătărie. Se așeză pe unul dintre scaune, își puse mâinile pe suprafața mesei și-și lăsă capul în ele.

B îl urmărea tăcut.

Îi observa trupul încordat, maxilarul care îi pulsa nervos. Se apropie și el și ocupă scaunul din fața lui, studiindu-l în tăcere, încercând să-i citească gândurile dincolo de tăcerea apăsătoare.

În stomacul lui B se strângea o presimțire.

„Tot ce urmează… voi urî. Tot ce urmează va schimba totul”… gândi el.

Nu știa de ce, dar simțea că adevărul care va ieși din gura lui Tom avea să le schimbe întreaga poveste.

– Nu vreau să știu,  rosti brusc.

Tom tresări, surprins de sunetul tăios al vocii lui B ridică privirea spre el,  încă tăcut.

– B…

– Nu vreau să știu,  îl întrerupse din nou.

– Orice te face să fii așa… nu vreau să știu.

Răsuflarea lui B devenise mai agitată. Ochii i se întunecaseră.

– De fapt, știi ceva? Nici nu mai vreau să aflu ce dracu s-a întâmplat atunci. Nu mai contează.

Se opri pentru o clipă, apoi rosti cu amărăciune:

– Am pierdut treisprezece ani oricum. Nimic nu-i va aduce înapoi. Iar acum… acum nu mai vreau eu să știu.

Privirea i se încleșta în ochii lui Tom, care părea că abia mai respiră.

– B….repetă Tom, dar nu reuși să termine fraza.

B se ridică brusc, furios.

– Nu! Nu, nu, nu!  izbucni, începând să meargă în cerc prin cameră.

– Ți-am spus că nu vreau să știu! urlă, oprindu-se în fața lui Tom, privindu-l cu o furie greu de ținut în frâu.

Tom se ridică și el. Starea lui se transformă din apăsare în explozie. Se apropie de B îl apucă de umeri cu brutalitate.

– Soția ta este în viață!  îi strigă.

B înțepeni.

Întregul trup i se înăspri, rămânând complet nemișcat. Ca o statuie.

Îl privea pe Tom cu ochii larg deschiși, goi. Chipul i se albi treptat, iar mâinile i se lăsară în jos, de parcă ar fi pierdut orice putere.

Făcu un pas în spate.

Tom îl urmărea, speriat de reacția lui.

Orice cuvânt care i-ar fi venit pe buze acum era inutil.

Știa…. Știa că orice variantă de a spune acest adevăr ar fi avut același rezultat: durere.

O durere uriașă îl cuprinsese pe B.

Făcu un pas spre Tom, apoi se opri din nou. Privirea îi era pierdută. Sufletul părea că îl părăsise, lăsând în urmă doar o carcasă.

Se întoarse încet și o porni spre dormitor.

Tom îl urmă cu pași grei.

B se așeză pe marginea patului. Privea în gol. Respira greu, sacadat, ca și cum aerul îl ardea pe dinăuntru.

Tom se așeză lângă el, dar nu îndrăzni să-l atingă. Ridică o mână, dar o lăsă imediat jos.

– Ceasul arăta ora 18…îl auzi șoptind.

Tom îl privi confuz.

– În seara aceea, când am ajuns acasă… primul lucru pe care l-am făcut a fost să privesc ceasul din hol. Arăta ora 18… repetă B.

Tom îl asculta în tăcere, ochii lui spunând:

„ Vorbește iubitule sunt aici.”

– Revenisem de la spital. Am crezut mult timp că m-au externat a doua zi… rosti din nou B cu o voce stinsă.

– Nu venise nimeni după mine. Medicul mi-a spus că era târziu în noapte. Fusesem inconștient o zi întreagă. Așa au spus…

Vorbea cu atâta slăbiciune, încât Tom trebuia să-și țină respirația ca să-l audă.

– Iubitule… șopti Tom, cu glasul sfâșiat.

B își ridică privirea spre el.

Era atât de gol în ochii lui… chiar dacă Tom era singurul om care îl putea alina, acum… se simțea străin de el. Gol….pierdut.

– Pe biletul de externare scria ora 22… rosti din nou, încruntându-se.

– Când am intrat în casă… mi se părea că mai văzusem acel haos… dar în același timp, ceva era schimbat. Ceasul arăta ora 21.

Ridică privirea spre Tom, durerea începând să se transforme în gânduri ascuțite.

– Cum este posibil așa ceva?

Tom încercă să răspundă, dar se opri. Privirea rece a lui B îl făcu să înghețe.

– Orice s-a întâmplat atunci… toate acele lucruri… Tom, eu cred… că în ziua aia am intrat peste planul lor…

Se ridică brusc și începu să meargă agitat prin cameră.

Tom îl privea cu sprâncenele încruntate, încercând să înțeleagă sensul celor rostite.

B se opri în dreptul geamului, apoi se întoarse și se apropie din nou de marginea patului, unde Tom îl urmărea atent, dar tot mai confuz.

Se așeză lângă el, vizibil tulburat.

– Tom… în ziua aceea, eu trebuia să fiu plecat. Trebuia să fiu în L.A. Aveam de dus niște acte unui client care deține un hotel acolo.

Se opri o clipă, inspirând adânc.

– N-am mai plecat pentru că primisem un telefon prin care eram anunțat că ședința s-a amânat. Ea știa că voi fi plecat două zile…

Spunea totul cu o grabă furioasă, cu o claritate care îl cutremura. Tom îl privea cu atenție, văzând cum expresia lui de durere se transforma într-una de furie pură.

Chipul i se înroșise, ochii îi străluceau, reci, ascuțiți.

Toate trăsăturile pe care Tom le iubea în B deveniseră acum dure. Tăioase.

– B… Vrei să spui că… ăsta era planul soției tale? întrebă Tom, glasul lui trădând frica pe care încerca s-o suprime.

– Tom, ai văzut poza. Ea știa cine sunt acei oameni. Dacă eu n-aș fi ajuns acasă mai devreme… nu le-aș fi stricat planul. Dar nu înțeleg care era acel plan… rosti, pierdut în propriile gânduri.

Tom clătină ușor din cap, încercând să-și lege propriile ipoteze.

– Totuși, ceva nu se leagă… murmură.

– Directorul te-a abuzat pentru informația despre bani. Ce bani, B?

– Nici eu nu înțeleg asta… răspunse B privind în gol.

– Dacă se cunoșteau… dacă au făcut asta împreună… și au falsificat acel cec, atunci banii ar trebui să fie la ei.

Tom căzu pe gânduri. Totul era o rețea încurcată, iar piesele nu se potriveau.

– Asta… dacă nu cumva Felly i-a păcălit pe toți în tot acest timp. Așa cum a făcut și cu mine… auzi vocea lui B mai joasă, plină de venin și neputință.

Tom își întoarse privirea spre el, observându-i mâinile tremurânde.

– B, trebuie să punem totul în ordine. Să luăm totul de la început.

Se ridică brusc și începu să scotocească prin sertare, căutând un pix și o coală de hârtie.

– Scrie-mi toate numele celor cu care ai lucrat, toate legăturile.

B apucă hârtia și pixul din mâinile lui Tom și se îndreptă spre bucătărie. Se așeză la masă și începu să scrie.

-Tom, caută banda adezivă, îi ceru fără să-l privească.

Tom cotrobăi repede într-un alt sertar și scoase rola de bandă. În tot acest timp, B scria, trasa linii, însemna conexiuni, făcea legături.

Masa din bucătărie se umpluse de foi, hărți, nume, adrese, ore de plecare și întoarcere din delegații, fiecare detaliu pe care B și-l putea aminti din ultimele sale zile de libertate.

Tom era lângă el, tăcut, privind cum foile se umpleau. Cum conturau, bucată cu bucată, o poveste uitată, dar nu pierdută.

B se ridică, luă rola adezivă și începu să lipească foile pe peretele gol din hol. Una câte una, până le termină pe toate.

Făcu un pas în spate și privi acel perete acoperit cu urme dintr-un trecut pe care nu-l înțelesese niciodată complet.

Se întoarse spre Tom, cu o expresie care nu lăsa loc de îndoieli.

– Dacă soția mea trăiește, înseamnă că banii lipsă sunt la ea, rosti cu ură în glas.

– Dar… de ce ar face asta?  întrebă Tom, cu o sprânceană ridicată.

– Pentru că ăsta a fost planul de la bun început, spuse B. întorcându-se spre perete.

– Ea îi cunoștea pe cinci dintre oamenii de aici.  Cu vârful pixului, indică una dintre hârtii.

Tom înghiți în sec.

– Crezi că ea și Susan… au fost complice?

B rămase tăcut pentru o clipă. Apoi vorbi încet, dar sigur:

– Cred că au fost mai mult de atât. Cred că erau… surori.

Îi fu greu să rostească acea presupunere, dar în același timp, simți cum o piesă grea din puzzle se așezase la locul ei.

– Îți amintești când am crezut că o văd pe Felly? îl întrebă, iar Tom dădu din cap aprobator.

– Ei bine… ceva în Susan îmi părea mereu cunoscut. Acum înțeleg de ce.

– Semăna cu ea. Cu Felly…

Tom era absorbit de toate aceste dezvăluiri.

Dar înainte ca gândurile să-l copleșească, simți o atingere ușoară pe umăr. Ridică privirea spre B.

– Cum ai aflat că Felly trăiește?  întrebă,  vocea lui era calmă, dar dureroasă.

Tom tăcu.

Îl privea, dar în pieptul lui inima se strângea. Asta era singura întrebare… la care nu putea răspunde.

Darci  Sameul