Partenerul perfect- Capitolul 31

Regruparea

Mesele de metal erau încărcate cu armament și dosare răsfirate. Încăperea era luminată doar de două becuri care atârnau strategic, aruncând o lumină obscură peste camera tăcută. Carl era adâncit în ecranul laptopului, butonând de zor, în timp ce Doren stătea nemișcat în fața faxului, așteptând ultimele noutăți.

– Carl, poți anunța să trimită acum, îi spuse, aruncând o privire spre ceasul de la încheietură.
– Ești sigur pe tipul ăsta? îl întrebă, ridicând ochii spre el.

– Lucrez cu el de zece ani. Omul ăla ar fi în stare să-l găsească și pe Diavol, răspunse Carl cu încredere.
El ne-a ajutat să-l găsim pe B. A fost cel care ne-a indicat unde era închis.

Tonul lui trăda admirația sinceră față de cel care îi era informator și om de încredere.

– Ar fi bine să fie așa, fiindcă în ultima perioadă am avut doar informații eronate, replică Doren, vizibil iritat.

Se întoarse brusc la sunetul aparatului care începu să vibreze.

– La fix, îl ironiză Carl, ridicându-se din scaun și apropiindu-se de fax, pregătit să apuce hârtia.

Doren smulse rapid documentul și privi încruntat peste rândurile tipărite. Carl își aruncă și el ochii peste brațul prietenului său, simțind cum cuta dintre sprâncene i se adâncește.

Amândoi își ridicară privirea în același timp și se întoarseră spre Tom, care vorbea la telefon în partea opusă a încăperii.

– Doren, trimitem mai întâi doi băieți acolo? Să ne asigurăm? spuse Carl destul de tare, ca să fie auzit.

Doren îl privi tăcut, apoi aruncă o privire spre B care discuta cu doi ofițeri. Se întoarse din nou spre Carl.

– Nu ar trebui să le spunem? întrebă pe același ton. Îl urmărea atent, iar Carl clătină din cap, refuzând categoric.

– Nu vreau să fie încă o pistă falsă pentru ei, abia dacă mai rezistă eșecului. De două săptămâni vânăm fantome, Doren.

– Trebuie să ne asigurăm că informația e reală, mai întâi.

Doren îi dădu dreptate din priviri. Împături hârtia, o strânse bine în mâini și îi făcu semn unuia dintre colegi să-l urmeze afară, împreună cu Carl. Odată ieșiți din încăpere, cei doi se uitară atent în jur și se retraseră într-o zonă ferită de camerele de supraveghere. Agentul care-i urmase îi privea nedumerit.

– Care e treaba, băieți? întrebă, oprindu-se în fața lor.

Doren se întoarse spre el.

– Matt, am primit o informație, dar trebuie să rămână între noi trei, interveni Carl rapid.

Matt ridică o sprânceană.

– Ce fel de informație?

Fără să spună un cuvânt, Doren scoase din buzunar hârtia împăturită și i-o întinse. Agentul o citi rapid, apoi îi privi din nou.

– Chiar credeți că e adevărat?

Carl încuviință imediat, iar privirea lui se plimbă în jur, în timp ce alți agenți treceau pe holul îngust, salutându-i din mers.

– Matt, treaba asta trebuie să rămână între noi, îi spuse Doren cu voce joasă.

– Am avut prea multe piste false în aceste două săptămâni. Vom merge azi în locația indicată și ne vom asigura că informația este corectă, înainte să-i anunțăm și pe ceilalți.

Agentul îi privi pe rând, apoi aprobă hotărât.

– Bun… Plecăm în 30 de minute. Fii pregătit, Matt, îi spuse Doren.

Agentul le făcu semn și se îndepărtă. Doren îl urmări scurt cu privirea, apoi se întoarse spre Carl. Privirea lui se opri undeva în spatele prietenului său, unde o siluetă îi urmărea în tăcere din întunericul holului.

– Hai să mergem, auzi glasul lui Carl.

Doren își întoarse privirea spre el și îi făcu semn spre camera armamentelor, aflată mai jos, pe hol, în partea dreaptă. Planul trebuia să iasă perfect de data asta și strânse maxilarul cu hotărâre.

În mașină, Carl butona în continuare laptopul din spate, atent la datele care rulau pe ecran, în timp ce Doren conducea cu ochii fixați pe drum. Matt stătea în dreapta lui și oferea indicații clare despre traseul pe care urmau să-l parcurgă, traseu care i-ar fi putut duce mai aproape de adevăr.

– Cine v-a trimis această informație? întrebă Matt, fără să-și desprindă privirea de drum.

Carl își ridică ochii din laptop și îl privi scurt.

– Este un informator, răspunse calm, dar cu o anumită greutate în glas.

– Și aveți siguranța că e de încredere? reluă Matt, sceptic.

– Așa cum a spus și Doren… în ultima vreme primim doar informații eronate.

– Are dreptate, se auzi și glasul lui Doren, ușor apăsat.

– Poate că totuși ar fi trebuit să anunțăm echipa…

– Nu, interveni Carl brusc, cu un ton mai dur decât și-ar fi dorit. Matt se întoarse surprins spre el.
– Nu mai vreau să văd încă o dată expresia aia de dezamăgire pe chipul șefului… Nu acum…nu din nou.

Se rezemă de bancheta mașinii, ducând privirea pe geam. Liniștea se așternu pentru câteva momente între cei trei, fiecare afundat în propriile gânduri.

Mașina opri într-o zonă slab iluminată. Cei trei coborâră cu pași măsurați, privindu-se scurt, apoi scrutând împrejurimile cu atenție. Doren aruncă o privire lungă spre clădirea masivă din fața lor, scăldată într-un întuneric adânc, și se întoarse spre Matt.

– Aici este? întrebă, cu voce joasă.

Matt încuviință din cap, confirmând fără ezitare.

– Carl, tu cu Matt intrați prin spate. Ne întâlnim la mijlocul clădirii, exact cum am stabilit. Nu faceți pe eroii, dacă vedeți vreo mișcare suspectă, așteptați întăriri.

Le întinse două cutii negre. În interior se aflau căștile pe care le foloseau în timpul misiunilor.

– Ținem legătura pe canalul privat pe care l-am setat deja. Avem treizeci de minute…Intrăm, verificăm informația și ieșim. Ați înțeles? Respectați planul.

Carl îi făcu semn afirmativ și se îndreptă cu Matt către partea din spate a clădirii, în timp ce Doren își porni pașii spre intrarea principală.

Clădirea era o fostă fabrică de plastice, abandonată mulți ani, apoi preluată de o firmă cooperativă și transformată într-un centru de depozitare. Aerul era încărcat de miros de umezeală și fier vechi. Pereții păstrau urme ale trecutului ,crăpături, tencuială scorojită, ecouri din alt timp.

– Carl, aici, îl auzi Matt, în timp ce forța o yală ruginită.

Reuși să deschidă ușa și îi făcu semn să intre.

– Nu sunt pornite camerele, observă Carl suspicios, privind spre echipamentul montat pe pereți.

Matt ridică privirea spre camera aflată într-un colț, strategic poziționată. Niciun LED aprins. Niciun semn că ar fi funcționale.

– Poate au alt sistem de supraveghere, murmură. Își scoase arma de la brâu și începu să pășească încet înăuntru, atent la fiecare colț.

Carl îl urma îndeaproape, cu ochii mereu în mișcare. Spațiile de depozitare erau dispuse pe rânduri. Unele erau goale, altele închise cu lacăte masive. Se opri brusc, fixându-și privirea asupra unei boxe anume.

Matt se întoarse spre el, confuz.

– Ce e? îl întrebă în șoaptă, apropiindu-se.

Carl își întoarse privirea pentru o secundă, apoi reveni la acel spațiu.

– Numărul ăsta… l-am mai văzut undeva, spuse, cu glas absent, aproape ca pentru sine.

Matt se încruntă și privi eticheta de deasupra boxei. Era scrisă cu negru, clar, fără urme de ștergere sau fals.

– Ajută-mă să desfac lacătul, Matt. Trebuie să văd ce e aici.

– Carl, se va auzi zgomotul ușii când o deschidem, ești sigur? Doren a spus clar să nu ne abatem de la plan.

În vocea lui Matt se simțea panica, dar Carl îl privi hotărât.

– Acest număr era pe hârtia primită. Sunt sigur că are legătură cu informația, trebuie să vedem ce conține.

Se apropie de ușă, apucă lacătul cu degetele… și atunci se auzi sunetul sec al piedicii unei arme trasă în spatele lui. Carl închise ochii o clipă, zâmbind vag….Când se întoarse spre Matt, zâmbetul i se mască într-o expresie seacă.

– Ce faci, Matt? întrebă, simțindu-i amenințarea în priviri.

– N-ai ascultat, Carl, spuse cu o voce joasă, dar tensionată.

-Trebuia doar să urmezi planul. Dar ești prea curios..

-Ce tot faci, Matt? Suntem colegi… nu e nevoie să ții arma îndreptată spre mine, spuse Carl cu o voce în care dorea să pară că frica începea să-și facă loc.

Se retrase ușor cu un pas, dar țeava pistolului îl urmărea neclintit.

– Taci, Carl! îl repezi Matt, scrutând spațiul cu ochi agitați, ca și cum se aștepta să apară cineva din umbră.

– Ai impresia că ne mai poți păcăli? continuă Carl, începând să respire mai lejer, ținându-și privirea sus.

– Poate nu te-am observat din prima… dar la a doua greșeală mi-am dat seama ce ești.

Matt încremeni pentru o clipă, apoi își încordă maxilarul.

– Tu și partenerul tău, Doren, nu veți mai ieși vii de aici, scuipă cu dispreț.

Privirea îi era tăioasă, rece, lipsită de orice urmă de regret.

Scoase o cheiță mică, aurie, din buzunar și i-o aruncă lui Carl, care o prinse din reflex.

– Hai… dacă tot ești atât de curios, deschide! Îmi trebuie un spațiu unde să vă ascund cadavrele, îl ironiză, cu un rânjet periculos.

Carl nu făcu niciun gest.. îi susținu privirea, iar zâmbetul ironic de pe buze îl făcu pe Matt să-și încordeze mâna pe trăgaci.

– Tu zâmbești acum? întrebă cu glas răgușit, în care mocnea o furie pe cale să explodeze.

– Ai impresia că am venit singuri? îl provocă Carl, ridicând o sprânceană cu o calmitate neobișnuită.

– Ai impresia că eu aș fi singur, prostule?! îi scuipă Matt cu o ură viscerală.

– Partenerul tău… e deja mort.

Cuvintele lui răsunară în tăcere ca un ecou ascuțit. Carl își strânse maxilarul și făcu un pas înainte. Părea gata să se arunce asupra lui, dar Matt trase piedica și întinse brațul, fixând pistolul direct pe fruntea lui Carl.

– Adio, rosti cu o satisfacție crudă.

În secunda următoare, un sunet asurzitor rupse liniștea. Un foc de armă. Matt urlă de durere și scăpă pistolul din mână. Sângele îi țâșnea din antebraț, iar în ochii lui se citea un amestec de panică și furie.

Carl se întoarse brusc, cu inima bătând să-i spargă pieptul, și îl văzu pe Tom stând cu arma ridicată, nemișcat, privirea lui fixată pe Matt.

– Ai întârziat, îl mustră Carl, cu un zâmbet de ușurare amară.

Se aplecă imediat și îl apucă pe Matt de bărbie, forțându-l să-l privească în ochi.

– Jocurile voastre se apropie de final, scuipă printre dinți, cu ură.

Matt îl privi cu ochi tulburi, apoi se întoarse spre Tom și, spre surprinderea lor, izbucni într-un râs isteric.

– Sunteți doi proști… amândoi. Colegul vostru e deja mort, scuipă, cu vocea scăzută, dar plină de o satisfacție întunecată.

– Doren are ajutoare, replică Tom rece, fără să-și coboare arma.

Matt se smuci și îi zâmbi strâmb.

– Iubitul tău… B… va avea de ales azi. Și îți garantez că nu-l va alege pe Doren.

Se repezi spre el cu o viteză nebunească, dar Tom îl pară rapid și îl trânti la pământ…Un gest sigur, calculat.

– Pune-i cătușele! urlă Tom către Carl, apoi își mută atenția spre partea din spate a clădirii, cercetând zona cu ochii ageri.
-Cine mai e cu tine, Matt? Cine mai e, nemernicule?

Matt, deja imobilizat de Carl, rânji sfidător, fără să scoată un cuvânt. Zâmbetul acela nesănătos îl făcu pe Tom să simtă un fior rece pe șira spinării.

– Pune-l în mașină! strigă către Carl.

– Merg să-i caut pe băieți!

Și dispăru din raza lor vizuală, alergând prin întuneric.

În partea din față a clădirii, Doren stătea nemișcat, privind în jos spre trupul inert aflat la picioarele lui. Chipul bărbatului căzut îi era complet străin. Nicio legătură….dar simțurile lui îi spuneau clar că nu era singur. Privi în jur cu ochii strânși, simțind pericolul care plutea în aer. Știa că mai sunt și alții ascunși în umbră.

Ridică ușor arma și începu să înainteze, pas cu pas, lipindu-se instinctiv de peretele lateral, atent la fiecare sunet. În liniștea aceea densă, bubuitura de armă din depărtare îl făcu să tresară. Inima i se strânse, nu putea spune cine trăsese, dar se rugă în gând ca niciunul dintre colegii săi să nu fi fost rănit. Dacă el auzise focul… era sigur că și ceilalți auziseră.

Se opri brusc. Pași grăbiți se apropiau. Își ținu respirația. Arma îi tremura ușor în mână, dar rămase nemișcat, lipit de perete.

Simți țeava rece a unui pistol apăsându-i tâmpla. Închise ochii strâns și înjură în gând.

– Aruncă arma, sau îți zbor creierii! îi șuieră cineva în ureche, cu o voce tânără, instabilă.

Doren ridică mâinile în semn de supunere și, cu o mișcare lentă, lăsă arma să-i alunece din mâini.

– Arunc-o, am zis! insistă vocea, nervoasă, și se auzi clar sunetul piedicii trase.

– Colegii mei au încercuit clădirea, n-ai unde să fugi, spuse Doren, cu o voce joasă, dar fermă.

– Colegii tăi vor fi prea ocupați cu tine… și până atunci eu voi fi dispărut.

Glasul din spatele lui avea o notă ciudată, ușor tremurată, părea extrem de tânără dar cu o forțare a autorității. Doren se întoarse încet spre agresor. Îi recunoscu imediat expresia, era un tânăr, cu trăsături prea cunoscute.

Chipul lui era acoperit de broboane de sudoare, obrajii roșii de încordare. Mâna îi tremura, nu avea sânge rece. Nu mai ținuse niciodată o armă îndreptată spre cineva.

În ochii lui era frică. Multă frică.

Pași grăbiți se apropiau de ei. Tânărul făcu un pas în față, ridicând arma cu ambele mâini, gata să tragă. Doren rămase calm, citindu-i panica din gesturi.

Dar o altă armă se lipi brusc de ceafa băiatului. Acesta încremeni. O clipă, nimeni nu respiră.

-B, stai! strigă Doren brusc, întinzând mâna într-un gest protector….

– Este doar un copil!

B îl privi scurt, încruntat, apoi făcu câțiva pași laterali, ieșind din umbră. Ochii i se fixară asupra tânărului care începuse să tremure vizibil, cu arma îndreptată când spre el, când spre Doren.

– Lasă arma jos, spuse B cu o voce groasă, rece, ca o sentință.

Tânărul păli, din mâna sa, arma căzu cu un clinchet metalic pe podea. Ridică imediat mâinile în aer, tremurând.

B se apropie calm. Împinse arma căzută cu vârful pantofului și se opri în fața băiatului.

În momentul în care privirile li se întâlniră, ceva în aer se schimbă.

Respirația i se opri în piept….o pereche de ochi verzi, identici cu ai săi, îi sfâșiară inima. Trupul i se amorți. Lumea se învârti în jurul lui.

Tânărul îl privea și el….paralizat….În ochii lui apăru același șoc. Aceeași durere….aceeași recunoaștere.

Două suflete despărțite de ani, de minciuni, de tăceri… se regăsiră într-o privire.

– Tată? șopti băiatul.

– Huston? răspunse B aproape în aceeași clipă.

Vocea i se frânse și amândoi rămăseseră încremeniți în fața adevărului care tocmai se rostise.

Doren nu îndrăznea să miște. Rămăsese martor tăcut între două lumi , trecutul care îi fusese furat lui B și prezentul care tocmai se spărgea în bucăți de emoții crude, neașteptate.

Îi privea pe cei doi, tată și fiu, suspendați într-un moment care sfida timpul, pericolul și tot ce era în jur.

B părea că nu mai respiră, se uita la băiatul din fața lui ca la o fantomă vie. Mâinile i se încordaseră de-a lungul corpului, dar ochii… ochii îi erau umezi, tremurători, plini de o uimire sfâșietoare.

– Huston… repetă, ca și cum, dacă rostea numele destul, nu avea să-i scape din nou.

Tânărul părea la fel de copleșit. În ochii lui se zbătea o luptă, între ceea ce știa, ceea ce i se spusese, și ceea ce simțea acum, privind acel bărbat care nu semăna cu monstrul descris de-a lungul anilor.

– Ești… tu? murmură, aproape neîncrezător.

– …Adică… chiar ești…

– Eu sunt, șopti B cu vocea spartă…

– Sunt tatăl tău, Huston…

Băiatul începu să clatine ușor din cap, lacrimile străbătându-i obrajii fără să-și dea seama…Tremura….de teamă…de rușine…de vină. De un dor pe care nu-l înțelesese niciodată până acum.

Lacrimile i se strânseseră în colțurile ochilor, dar nu le lăsă să cadă.

Îl privea pe fiul său ca pe un miracol de neatins.