Prințesa și vârcolacii -Capitolul 3

https://youtu.be/tUVqnXD4C5U?si=z-FKWn6K0c8HddL1

Mă căsătoresc mâine și nu pot dormi. Stau întinsă în pat, cu păturile trase până la bărbie, și ascult vântul urlând la fereastră. Umbrele dansează pe tavan și se simte o mușcătură în aer acum, când în cămin a mai rămas doar jarul.

Am fost educată pentru asta. Am fost educată să fiu frumoasă, tăcută și ascultătoare. Am construit o închisoare pentru sufletul meu sălbatic și furios și am așteptat ziua în care urmează să mă căsătoresc. O mică parte din mine a visat că într-o zi mă voi îndrăgosti, precum prințesele din poveștile mamei mele, că într-o zi voi fi liberă. Dar am știut întotdeauna că nu va exista un final fericit pentru mine. Așa că am așteptat și m-am temut.

Și acum sunt aici.

Mâine mă voi căsători cu un bărbat care îi face pe lupi să se lupte ca niște câini. Care a amenințat că mă va lua pe la spate ca pe un câine. A cărui privire sceptică îmi face pielea să se înfioare. Un bărbat pe care nu-l cunosc, pe care nu-l iubesc.

Nu te va atinge.

Promisiunea lui Alpha îmi răsună în minte. Ar trebui să-i spun cuiva ce a spus. Ar trebui să-i spun cuiva că intenționează să scape. Ar trebui să-i spun cuiva că l-a amenințat pe lordul meu, logodnicul meu. Este un lup. Un dușman.

Și totuși, stau întinsă aici, în întuneric, ascultând vântul urlând în afara castelului. Și rămân la fel de tăcută pe cât am fost educată.

A fost o amenințare zadarnică, oricum. Nu există nicio modalitate prin care să scape. Amândoi suntem prizonieri ai acestor ziduri.

Totuși, mă uit la deschizătorul de scrisori de argint de pe noptieră înainte ca somnul să mă cuprindă în sfârșit.

Uneori visez că sunt o statuie în grădinile palatului. Oamenii se plimbă în jurul meu, comentând forma, trupul. Ochii ei par aproape vii, spun ei, când lumina îi atinge. Și în tot acest timp sunt închisă în mine însămi…țipând. Dar plămânii mei sunt de piatră, buzele mele sunt tari, iar gura mea are gust de cimitire vechi. Așa că nimeni nu mă aude, nimănui nu-i pasă.

Alteori sunt înapoi în biserica aceea și sunt atât de speriată încât cred că o să leșin. Totuși, nu plâng. Tatălui nu-i place când plâng. Și preotul este în fața mea, cu cravașa lui.

— Nu am păcătuit, protestez.

— O, copilă. Toate femeile păcătuiesc. Mama ta a fost o păcătoasă, iar tu ești la fel. Vrei ca Zeița Soarelui să fie supărată? Nu? Atunci întoarce-te.

Alteori alerg. Alerg prin pădure cât de repede pot. Vântul îmi bate în păr, iar crenguțele trosnesc sub picioarele mele goale. Sunt liberă, dar mi-e frică. Pentru că ceva mă urmărește și mă tem ce se va întâmpla dacă mă prinde.

Vocea mamei mele ricoșează printre copaci în timp ce izbucnesc în lumina lunii.

Trezește-te, Aurora.

Trezește-te!

Mi se deschid brusc ochii. Ploaia lovește pereții, iar focul din cămin s-a stins de tot. Pe măsură ce vederea mi se adaptează la întuneric, îmi dau seama ce m-a trezit. Se aud strigăte slabe venind de undeva din castel.

Mă încrunt, iar respirația mi se aburește în față. Afară, ceva urlă. Vântul?

Ușa camerei mele se deschide brusc și mă ridic în capul oaselor, apucând cearșafurile.

— Ce se întâmplă?

Cuvintele îmi mor în gât. Oribilul bărbat cu părul închis la culoare de la canisă intră în cameră. Încă poartă kiltul verde de mai devreme, dar acum are o cămașă de in și cizme. Miroase a acru, a transpirație amestecată cu ceva neplăcut.

Privirea lui se fixează asupra mea și simt ceva prădător în ea.

— Bună, dragă.

Viziuni ale feței lui, schimonosite și roșii, în timp ce o încăleca pe femeia aceea în celulă, îmi trec prin fața ochilor.

Alți doi bărbați îl flanchează, purtând același tartan verde. Cel chel este înalt și musculos, cu o barbă închisă la culoare și o expresie serioasă. Celălalt are trăsături de șobolan și păr castaniu care îi cade până la bărbie. Sângele picură din pumnalele lor pe lespezi.

Inima mi se oprește. Timpul încetinește. Unul dintre ei — cel musculos — închide ușa în urma lui.

— Ai avut dreptate în privința ei, Magnus — spune cel cu trăsături de șobolan.

— E o adevărată frumusețe.

Adulmecă aerul și zâmbește.

— Mm. Atât de dulce și inocentă.

— Da, buzele subțiri ale lui Magnus se curbează într-un zâmbet strâmb.

 — Nu pentru mult timp, totuși.

Mă dau jos din patul cu baldachin și aproape mă împiedic în pături. Iau deschizătorul de scrisori de pe noptieră și îl flutur în fața mea. Chiar dacă e din argint, este o armă jalnică împotriva a trei Lupi însetați de sânge.

Și ei știu asta.

Cel cu trăsături de șobolan chicotește în timp ce Magnus se apropie.

— Pleacă acum, vocea îmi tremură.

 — Și lordul Sebastian te va lăsa să trăiești.

— Lordul vostru e cam ocupat acum, spune Magnus.

— Suntem doar noi și tu. M-am gândit că am putea să ne luăm timp să ne cunoaștem mai bine. Ce zici?

Vreau să-mi strâng brațele în jurul corpului în timp ce mă privește, dar nu vreau să cobor lama. Cămașa mea de noapte e prea subțire, iar cel cu trăsături de șobolan îmi privește sânii. Sfârcurile mi se întăresc din cauza frigului.

— Ieși, șuier eu.

Magnus chicotește.

— Haide, draga mea. Nu e nevoie să fii ca…

Ușa camerei mele se deschide larg.

— Afară.

Un mârâit înăbușit vine din prag. Cei trei bărbați înțepenesc.

Alpha stă acolo. Poartă o cămașă albă, șifonată, din in, cizme înalte și kiltul său roșu din tartan. Fața lui pare sculptată din tunet și piatră.

— Afară.

Magnus înghite în sec, apoi un zâmbet îi reapare pe buze și se întoarce.

— E doar puțină distracție…

— Acum, spune Alpha.

Alpha este mai mare decât ceilalți trei lupi și este ceva în ochii lui care promite moartea. Magnus păru să-și dea seama de asta și dădu din cap.

— Haideți, băieți. E timpul să plecăm dracului de aici.

Zâmbi și îmi făcu o plecăciune prefăcută.

— Până ne vom revedea, Alteță.

Alpha închise ușa în urma lor. Am gura uscată și capul mi se învârte. Este el salvatorul meu? Sau are ceva și mai rău în minte?

— Ești rănită? întreabă el.

Ridic deschizătorul de scrisori și îmi blestem mâna tremurândă.

— Îmi pare rău pentru ei. Întregul lor clan…

Ochii lui verzi se întunecă.

— O să plătească mai târziu.

— Trebuie să pleci.

— Da.

Înghite în sec, iar privirea i se mută de la dulap la semiluna care trece prin fereastră. Pe măsură ce tăcerea se întinde între noi, aud mai multe strigăte în castel.

— Ai o pelerină călduroasă?

— De ce?

— E frig afară.

— Nu înțeleg de ce are vreo relevanță pentru mine, spun eu, vocea mea fiind mai înaltă decât mi-aș dori.

O licărire de regret îi traversează fața.

— Ba da, are.

Un râs lipsit de umor îmi scapă de pe buze și fac un pas înapoi.

— Nu ai cum să crezi că merg cu tine.

— Așa este, Prințesă.

— Tu… nu-mi vei face rău, spun eu.

Oftează.

— Aici greșești. Nu te voi omorî. Și nu voi pune niciun deget pe tine așa cum te amenințau nenorociții ăia. Dar vii cu mine. Și dacă trebuie să te iau pe sus ca să fac asta să se întâmple, nu pot promite că nu vei fi rănită.

Îmi îngustez ochii, ridicând bărbia.

— Te-am ajutat, mai devreme.

— Da, ai făcut-o. Și apreciez asta, Prințesă. Chiar o fac. Nu schimbă faptul că te iau cu mine.

Când face un pas înainte, flutur deschizătorul de scrisori în fața mea.

— Stai înapoi.

Lama este ridicol de mică în raport cu constituția lui uriașă, dar își ridică mâinile împăciuitoare.

— Te rog, calmează-te.

Emoții care au zăcut latente în mine ani de zile se trezesc.

— Cum îndrăznești să-mi spui să mă calmez?

De fiecare dată tatăl meu, preotul sau fratele meu mă respingeau pentru că îndrăzneam să-mi arăt emoțiile, imaginile îmi trec prin fața ochilor și hrănesc sălbăticia care crește în mine.

— Vii în camerele mele în miez de noapte, tai lama prin aer,

-…crezând că mă poți fura din patul meu. Și te porți ca și cum aș exagera?

Îi înfig deschizătorul de scrisori în stomac, iar el mă apucă de încheietură. Încremenesc. Mâna lui este bătătorită și puternică, înfășurată în jurul osului.

— Ia mâna de pe mine, șuier.

Îmi îndoaie încheietura și mica lamă lovește podeaua de piatră, zăngănind. Se apleacă și o ridică. Se crispează când argintul îi atinge pielea.

— Poți să-ți iei asta înapoi dacă te porți frumos.

Când o bagă în buzunar, îl lovesc cu piciorul în piept. Îmi apucă glezna, punându-mi o mână pe partea inferioară a spatelui ca să mă echilibreze. Ochii ni se întâlnesc și respirația mi se oprește la intensitatea expresiei lui.

— Ce vrei de la mine? întreb.

— Cred că mă poți ajuta să pun capăt acestui război.

Dau din cap.

— Răpirea mea nu va face decât să înrăutățească situația. O să fii ucis, prostuțule.

— Dacă acesta este prețul pe care trebuie să-l plătesc pentru a-mi salva poporul, îl voi plăti cu bucurie. Deci, ce va fi, Prințesă? Îți vei lua pelerina și vei ieși din această cameră cu mine sau te voi arunca peste umăr? Ai de ales. Nu e niciuna prea bună.

Zâmbește sumbru.

— Dar ai totuși o alegere.

— Nenorocitule.

Dau din cap.

— Nu ai cum să crezi că vei ieși din castel.

Aud strigăte și tunet de copite pe terenul de dedesubt.

— Vezi? Vin după tine.

Îi fac un semn brusc cu capul spre fereastră, iar o șuviță de păr roșu mi se agață în gură.

— Dacă pleci acum, ai o șansă să…

Înainte să-mi dau seama ce se întâmplă, se ridică în picioare, iar eu sunt aruncată peste umărul lui. Țip, lovindu-l cu pumnii în spate.

— Ești nebun? mârâi.

-Te vor jupui de viu pentru…

Îmi deschide larg dulapul, iar cuvintele îmi mor în gât, într-un moment nepotrivit pentru amenințarea mea. În circumstanțele actuale, vinovăția nu ar trebui să-mi inunde pieptul atât de puternic la vederea hainei de lup care atârnă acolo. Nici nu ar trebui să simt impulsul disperat de a-i spune că era deja acolo când am ajuns. Lupii îmi atacă poporul de secole, totuși nu mă pot îndupleca să fiu de acord cu unele dintre practicile mai barbare ale lui Sebastian.

Se liniștește, mușchii spatelui i se încordează. Apoi ia o altă blană și ieșim din camera mea.

Îl lovesc din nou între omoplați, dar nu-mi pun toată forța. Poate pentru că starea lui de spirit s-a întunecat și mi-e frică. Sau poate pentru că o mică parte din mine se bucură că sunt smulsă din soarta mea cu Sebastian, indiferent cât de înfricoșător ar putea fi acest lup.

— Nu vei scăpa nepedepsit cu asta, mârâi.

— O să scap. Acum taci.

— Unde mă duci?

— Acasă.