Victoria Cade- Capitolul 23

Trei Sicrie și O Regină

Cerul era plumburiu, iar norii grei și încremeniți, păreau că apasă peste întreaga lume, ca un doliu tăcut ce preceda lacrimile cerului. Vântul adia ușor, rece, foșnind discret printre coroanele florale și panglicile negre care fluturau, neliniștite.

O limuzină neagră opri în capătul aleii de piatră cubică, din ea coborî Victoria Cade.

Fiecare mișcare a ei părea desprinsă dintr-o eleganță funebră studiată, un costum negru perfect croit, care îi accentua talia și postura regală. Părul strâns într-un coc sever, pălăria cu boruri largi și voal fin îi acoperea chipul, iar ochelarii fumurii ascundeau ochii pe care nici soarele nu avusese curaj să-i privească direct. Mănușile de dantelă completau tabloul … o regină a morții, o statuie de control și grație, în mijlocul unui necrolog colectiv.

Claude o aștepta, nemișcat, în capătul aleii care ducea spre morminte. Nu spunea nimic, dar privirea lui o urmărea de parcă întreaga lume se concentra în silueta ei care pășea printre umbre.

Victoria îl zări și, pentru o clipă, zăbovi asupra chipului lui. Apoi, fără vreun gest anume, se apropie și își potrivi pașii după ai lui. Mersul lor era perfect sincron, ca și cum dincolo de moarte și suspiciuni, încă mai existau acorduri tăcute între suflete.

Ajunseră împreună în dreptul celor trei sicrie…două sicrie negre, unul alb.

Pe fiecare dintre ele, coroane grele de flori. Crini, trandafiri, orhidee, toate aranjate impecabil. În stânga, portretele părinților ei. În dreapta, fotografia lui Lou. Poza era alb-negru, simplă, cu un zâmbet ușor, acel zâmbet al unui om care a știut să tacă pentru alții.

Lângă morminte stăteau deja adunați toți cei care contau sau pretindeau că au contat, colegi din firmă, persoane din conducere, membri ai poliției, câțiva generali și demnitari în uniforme închise, cu decorații lucind în palidul zilei. Erau acolo și figuri reci din presă, foști prieteni de familie și umbre cu priviri neutre care nu spuneau nimic, dar notau totul.

Victoria se opri lângă Allec și Ella. Privirile celor doi o urmăreau cu grijă. Ella avea lacrimi în ochi, iar mâinile îi tremurau vizibil în timp ce strângea o batistă albă. Victoria o privi tăcută, din spatele voalului. Nimic în expresia ei nu trăda vreun gând. Doar o ușoară înclinare a capului, un salut scurt, un gest de recunoaștere a durerii… sau a aparenței ei.

Preotul începu slujba…

Cuvintele lui se rostogoleau în aerul dens, dar Victoria le auzea ca printr-un filtru. Se uită spre sicriul alb…al lui Lou. Ultima punte dintre ea și copilăria pierdută…iar acum… și ea fusese arsă.

În jurul ei, toți păreau captivi într-o scenă de teatru. Claude îi atinse discret cotul, dar ea nu se întoarse. Rămase nemișcată, cu ochii fixați înainte, până când vocea preotului anunță coborârea sicrielor în pământ.

Unul câte unul….părinții ei…..Lou.

Trei morminte, trei povești închise, trei crime și un singur adevăr care încă se ascundea, prefăcându-se că tace.

Ella murmură ceva pe lângă ea, un „Îmi pare rău” șoptit, sincer sau nu greu de spus. Victoria doar înclină din nou capul.

Ea nu plângea…nu ofta.

Doar își strângea mai bine mănușile pe palme, ca și cum tăcerea aceea de fier trebuia ținută sub control până la capătul zilei.

Claude o urmărea cu coada ochiului, încercând să o citească. Dar ceea ce vedea nu era ușor de descifrat. Poate că era gelozie, poate că era durere. Poate… doar un început de adevăr.

***

Sunetul tocurilor Louboutin pe marmura albă răsuna ca o sentință. Un ecou metalic, ascuțit, ce curma fiecare șoaptă, fiecare zgomot, fiecare iluzie de control. Erau cu toți la reședința Cade unde se ținea comemorarea de după….

Victoria Cade pășea lent, dar cu o precizie hipnotică. Umerii trași înapoi, capul ridicat, privirea ascunsă sub borul pălăriei negre. Un fel de regină călătoare între tăcere și adevăr, într-o lume care abia învăța să respire fără ea.

Fiecare pas al ei spărgea atmosfera în bucăți. Murmurul jurnaliștilor, clinchetul paharelor, pașii ezitanți ai celor prezenți  totul amuțise.

În fața sălii, așteptau deja Claude, cu privirea nemișcată, dar neliniștită. Allec  încruntat, cu mâinile încrucișate, urmărind totul ca un păzitor. Ella  cu chipul palid, sprijinită într-un gest calculat de tristețe. Căpitanul încruntat, ținându-și calmul doar cu ajutorul maxilarului încleștat.

Lângă ei, demnitari, oameni din firmă, presă, toți prinși într-un balet static, în așteptarea spectacolului pe care doar Victoria îl putea oferi.

Ajunsă în fața lor, se opri. Cu o mișcare lentă, calculată, își scoase pălăria, dezvăluind chipul.

Un chip sculptat în marmură rece, unde nu se citea nicio emoție.

Ochii din sală se măriră, respirațiile fură ținute.

Victoria își ridică ușor bărbia, apoi rosti…

– O zi nefastă…

Tăcerea deveni și mai densă.

Din sală se ridicară brațe agitate, jurnaliști însetați de cuvinte. Unul dintre ei, desemnat de un semn scurt din partea Victoriei, întrebă.

-Ați aflat cine v-a ucis părinții?

-Și pe Lou Nertis?

– Care este motivul?

Victoria zâmbi.

Un zâmbet lent, tăios. Un zâmbet care nu era menit să liniștească, era menit să deranjeze să provoace să sape în carne vie.

– Moartea părinților mei este, din păcate, un trecut… un trecut în care amândoi au făcut greșeli.

Un fior străbătu sala…tăcerea deveni de gheață.

Claude făcu un pas înainte o privea stupefiat.

“Ce faci, Victoria? Te joci cu focul… sau cu Păpușarul?”

O voce masculină, undeva din dreapta, întrebă tare.

– Ce trecut?

Victoria întoarse încet privirea spre el. Era un bărbat în vârstă, un ziarist cunoscut pentru lipsa de filtre. Îl studia pentru o clipă, apoi rosti cu același calm glacial:

– Un trecut în care părinții mei au despărțit o familie și Lou a plătit cu viața lui…

Explozie de zgomot…vocile se ridicară brusc, ca o mare agitată. Blitzurile camerelor se intensificară, întrebările țâșniră ca gloanțele.

Căpitanul urcă furios pe mica scenă și ridică mâinile.

– Liniște! Liniște!

Se întoarse spre Victoria și îi aruncă o privire tăioasă.

– Acestea sunt doar presupuneri! 

Scuipă printre dinți.

– Nu avem nicio dovadă în acest sens.

Victoria îl privi dar nu se clinti, nu clipi, dar își mută privirea ușor spre Claude. Iar Claude… încuviință cu o mișcare aproape imperceptibilă a capului.

Un pact tăcut…..acum el știa ce face ea….îl scotea la suprafață…

– Familia Cade a fost asasinată de concurență, declară căpitanul, cu voce tare, apăsată.

– Iar Lou Nertis… a fost o victimă colaterală într-un jaf nereușit.

– Asta e tot…vă mulțumim.

-Mai multe detalii vor fi oferite odată cu finalizarea anchetei.

Apoi, în fața tuturor, o apucă pe Victoria de braț și o trase cu forță, făcând semn lui Claude să îi urmeze.

Trecuseră pe lângă Ella, care își întorsese fața, Claude o fixă pentru o fracțiune de secundă, dar nu spuse nimic.

Ajunși într-o zonă mai retrasă a vilei, căpitanul o eliberă pe Victoria.

– Îmi puteți spune ce dracu’ puneți la cale? răbufni el.

– Jucați după un scenariu pe care doar voi doi îl înțelegeți? Ce e asta, Cade?

– Vreți să porniți un război sau să vă sinucideți politic?

Victoria se întoarse spre el.

– Câteodată… doar vorbind adevărul, îi faci pe unii să iasă din bârlog, spuse ea calm.

Claude rămase tăcut, dar ochii lui… nu-și dezlipeau privirea de ea.

Știa că începe dansul periculos și că regina abia își scosese masca de doliu.

Ușa biroului se închise încet în urma Căpitanului, rămăseseră doar ei doi.

Claude se așezase în fotoliul impunător de piele, cel în care stătea odinioară însuși tatăl Victoriei. Își trecu o mână prin păr, epuizat, în timp ce privirea i se pierduse pe o fotografie cu ramă grea de pe peretele din spatele biroului, generalul Cade, în uniformă, flancat de doi dintre cei mai importanți oameni din armată.

Victoria stătea în picioare, cu o mână pe spătarul scaunului opus. Tăcerea dintre ei nu era doar grea, era densă, încărcată de tot ce nu se putea spune. Încă.

Claude nu îndrăznea să o întrebe nimic, nu încă. Ceea ce făcuse în fața presei… modul în care aruncase cuvintele acelea „greșeli”, „o familie distrusă”, „Lou a plătit”  păreau mai mult decât simple afirmații.

Păreau provocări, declanșatoare. Mesaje codificate…..

În acel moment, ușa se deschise brusc.

– Șefule?!

Vocea lui Allec se auzi clar, grăbită. Intră urmat de doi agenți de încredere și se opri imediat ce îi zări.

Claude și Victoria nu se mișcară, erau ca două sculpturi într-o catedrală a regretului.

– Ce se întâmplă, Șefule?

-Victoria? întrebă Allec, frământându-și mâinile.

– De ce domnul Căpitan țipă la toți din secție?

– Parcă a înnebunit… ne-a scos pe toți afară și a spus că doar echipa ta să rămână.

Claude oftă adânc și se ridică încet, netezindu-și sacoul. Avea acea privire obosită a unui om care începuse să vadă piesele unui puzzle ce n-ar fi trebuit să existe.

– Pentru că astăzi… cineva a detonat o mină sub un teren pe care deja băteam pasul greșit, rosti el cu un ton neutru.

Allec își frământă sprâncenele,

– A fost despre declarația Victoriei? Toți vorbesc despre ea!…A fost… explozivă.

-Ce-a fost aia? Vreun plan? O amenințare?

Victoria se întoarse spre el, îl fixă prin ochelarii negri, pe care încă nu și-i dăduse jos. Apoi, într-un gest tăcut, îi scoase, îi strânse în palmă și răspunse.

– A fost un adevăr pe care toți au încercat prea mult timp să-l ignore.

Claude o privi din lateral. Auzise nuanța din glasul ei,nu tot adevărul, dar o fisură.

– Căpitanul e nervos pentru că știe că jucăm pe o tablă pe care el n-a desenat-o, completă Claude, ridicându-și privirea spre Allec.

– Credeți că a fost o greșeală ce s-a spus azi? întrebă Victoria, cu acel calm de gheață care o definea.

Allec păli ușor.

– Nu… dar… a fost riscant.

-Ați enervat pe cine nu trebuie, dacă ăsta era scopul.

Victoria încuviință din cap.

– Exact… cine nu trebuie.

– Ăla trebuie să știe că nu ne e frică.  

 – Nici rușine.

Claude îi făcu semn cu capul spre agenți.

– Mergeți…rămânem noi aici.

– Când se calmează căpitanul, duceți-l înapoi la secție.

Allec clipi o secundă lung, dar apoi încuviință și ieși.

Când ușa se închise, Claude se apropie de Victoria.

– Îmi dai voie să te întreb… ce plan exact rulezi în mintea ta?

Victoria se întoarse spre el. Era acolo o oboseală în ochii ei, dar și ceva periculos de clar.

– Un plan simplu, Claude…

– Și care e ăla?

Ea își trecu mâna pe lemnul masiv al biroului tatălui ei, apoi privi spre raftul de dosare vechi.

– Să-i dau foc cuiva…dar nu cu chibrituri.

Claude își mușcă buza inferioară, simțind un fior care nu venea din frică, ci dintr-o bănuială confirmată.

– Ce faci tu, Victoria….nu e foc…nu înțeleg acest joc al tău….

Biroul tatălui ei păstra același miros de lemn lustruit și parfum bărbătesc vechi. Acel miros greu care o înfășura în trecut ca într-o funie…Se simțea singură… rămăsese singură în inima labirintului.

Victoria Cade se opri în fața biroului impunător, mângâind cu degetele suprafața lucioasă. Pe colțul său era încă scrumiera de cristal, neatinsă, și o agendă veche, pe jumătate ascunsă sub o cutie de trabucuri.

Știa….știa că reședința era ascultată.

Știa că toate cuvintele rostite aici vor ajunge într-o ureche greșită…bănuia acea ureche…dar nu era complet sigură…

Avea nevoie de o greșeală, de o fisură, de o dovadă….și pentru asta, trebuia să joace mai bine decât monstrul.

Pașii lui Claude se apropiară în tăcere, iar ceea ce părea o atingere caldă pe umărul ei era, de fapt, un semnal.

– Ce  urmărești, îi șopti el printre dinți.

Victoria întoarse ușor capul spre el. Privirea lor se întâlni, negrul ochilor lui…gheața ochilor ei.

Nu era timp de ezitări, își înclină ușor bărbia, apoi își ridică buzele spre ale lui. Sărutul lor părea rupt dintr-o poveste pasională…prelung…tăcut…intens. O secundă… Două…. Trei.

Apoi Claude se desprinse brutal de ea.

– Mereu faci asta, Victoria!

Glasul lui era tăios.

– Mereu când încerc să ajung la tine, te ascunzi după un sărut. După o mască!

Victoria făcu un pas înapoi, surprinsă, dar nu contrazise….

– Nu vreau să mă săruți, vreau să-mi spui adevărul! Ce simți? Ce gândești? Sau… poate nu simți nimic.

Vocea lui urca…era furie în ea…

Victoria ridică bărbia, dar ochii ei aveau acel luciu periculos de calm.

– Dacă ți-aș spune ce gândesc, Claude, probabil m-ai aresta.

– Poate că ar trebui, rostește sec.

– Poate că exact asta ar trebui să fac. Pentru că…

Ezită….tremura…si se lăsă tăcere.

Aerul se rarefia…dar închise ochii un moment și când îi redeschise nu mai era nimic în ochii lui.

– Pentru că încep să cred… că tu ești Păpușarul.

Un fulger păru să treacă prin trupul Victoriei. Dar nu clinti niciun mușchi, doar buzele i se strânseră într-o linie fină.

– Ai înnebunit? rosti ea, pe un ton atât de jos încât părea că lovește cu el direct în ficat.

– Tu aveai acces la toate datele, la toate dosarele. Tu știai cine, unde, când. Tu… i-ai orbit pe toți. Chiar și pe mine….mai ales pe mine!

– Tu n-ai văzut ce mi-au făcut?! Ce mi-au luat?! explodă ea, o furie reală.

– Părinții mei, Lou, totul… și crezi că aș face eu asta?!

– Tocmai asta mă face să cred.

Claude părea sfâșiat.

– Pentru că nu te-am văzut plângând, niciodată.

– Nici când ți-ai îngropat părinții, nici când ai stat lângă cadavrul lui Lou. Niciodată, Victoria.Nu ți-a tremurat nici măcar o geană!

Ochii lor se încrucișară, ca două lame de oțel în duel.

Ea făcu un pas spre el.

– Tu mă iubești sau mă investighezi, Claude?

– Am făcut ambele lucruri…dar acum… trebuie să aleg.

În acel moment, ușa se deschise cu zgomot.

Căpitanul intră însoțit de Allec și de alți doi ofițeri.

– Victoria Cade… ești arestată preventiv pentru obstrucționarea unei anchete și suspiciune de complicitate la crimă.

Un moment de îngheț absolut….Allec îi privea năucit…

– Îți pierzi mințile! urlă ea, dar Claude se apropie și cu o durere reală în priviri, îi cuprinse încheieturile.

– Te voi scoate de aici… dacă nu ești ceea ce cred că ești…

Cătușele se închiseră în jurul încheieturilor ei subțiri cu un sunet metalic ce părea să muște din tăcere.

Victoria Cade… nu se împotrivi…nu plânse.. nu vorbi.

Doar privi în gol, cu chipul unei femei care știe că tocmai și-a început cel mai periculos joc.