Victoria Cade- Capitolul 24

Masca perfectă….

Camera de interogatoriu era rece, sterilă, luminată doar de un neon slab ce pâlpâia neregulat, parcă bătând ironic în tăcerea apăsătoare.

Victoria stătea nemișcată la masă. Cătușele îi strângeau încheieturile, dar chipul ei era impasibil. Rujul de pe buze era intact, cocul perfect, privirea… letal de calmă.

Pe hol, Ella rămase încremenită în fața monitorului. Imaginile live din camera de interogatoriu rulau fără oprire.

– Tu vorbești serios? rosti ea cu glasul pierdut, aproape o șoaptă.

Privirea i se lipise de Victoria, îi simțea tăcerea până în piept.

Allec clătină încet din cap, încă sub șoc.

-Da. Șefu’ a scos-o cu cătușe din casa tatălui ei…eu am amuțit.

– Îți imaginezi?…am fost acolo, Ella… și tot ce făcea… părea regizat.

– Se leagă multe…foarte multe.

– Se leagă multe? repetă Ella, întorcându-și privirea spre el, cu o privire șocată, aproape disperată.

 – Allec, vorbim despre Victoria Cade. 

– Este rece, da…dar nu o cred în stare de crimă.

Vocea ei tremura, dar nu din frică ci din ceva mai profund, un sentiment care nu avea nume.

Un pas apăsat, o prezență familiară. Claude apăru în spatele lor, îmbrăcat în negru, privirea lui tulburată de un haos interior.

– Asta e și ideea, Ella, rosti el, și tonul lui era tăios, dar în același timp dureros de sincer.

Ella și Allec se întoarseră brusc spre el.

– Șefu! Spune-mi că asta e doar un joc! izbucni Ella, speranța clătinându-i-se în glas.

Claude ridică mâna, un gest mic. Dar tăia mai adânc decât orice frază.

– Victoria are motivul, a știut de la început cum se joacă acel Păpușar. A știut totul, a tăcut a orchestrat. Recunosc… mă doare…mai mult decât pot duce, glasul lui Claude se fisură.

– M-am îndrăgostit de o femeie care poate fi totul… sau nimic din ce am crezut.

Tăcerea se așternu, doar bâzâitul neonului mai trăda timpul.

– Dar ea…

Ella încerca să-și găsească cuvintele.

– Victoria Cade nu este o criminală…

Privirea i se întoarse spre ecran. Victoria stătea în același loc…nemişcată.

Dar… un zâmbet abia schițat i se contura pe buze.

Ella simți cum stomacul i se strânge. Ceva… era în neregulă.

– Atunci de ce zâmbește? întrebă ea cu un fior în glas.

Claude rămase tăcut și trecu pe lângă ea întrând in camera rece.

Camera de interogatoriu era tăcută ca un mormânt.

Claude stătea în picioare, în fața Victoriei, cu palmele sprijinite de masă.

Privirea lui  era întunecată, furia îi pulsa în tâmple, dar vocea…

Vocea îi era rece, tăioasă ca un bisturiu pe carne vie.

– Spune-mi cum ai făcut să-i păcălești pe toți.

– De ce ai ucis acele femei?

Victoria își ridică privirea spre el, calmă…fără să clipească.

– Voiai mai multă notorietate? Mai multă putere? Mai mult control? Ce ai vrut, Victoria?!

Chipul ei era impasibil.

Parcă nici n-ar fi fost legată cu cătușe….parcă ea conducea interogatoriul.

– Părinții tăi… Lou…

Claude rosti numele ca pe o rugăciune întoarsă pe dos, blestemată.

– Spune-mi! Ce fel de om ești?!

Victoria se sprijini ușor de spătarul scaunului cu picioarele încrucișate.

O apariție arogantă, regală, în ciuda dezavantajului.

Ochii ei nu căutau mila, nici explicații….doar îl priveau.

Îl priveau pe Claude cum se frânge, cum se îndoiește.

Cum rupe câte o bucată din el cu fiecare întrebare pe care o pune.

– Vorbește! strigă el, și palma lui lovi masa.

– Măcar o dată, spune ceva! Măcar o dată, nu fi… tu!

Victoria înclină capul, aproape imperceptibil.

Privirea ei coborî ușor spre încheieturile încătușate.

Apoi, privind înapoi la Claude,  zâmbi.

Nu arogant, nu condescendent ci cu acel zâmbet care îți intră în piele și te face să nu mai știi ce e adevăr și ce e manipulare.

– Știi care e diferența, Claude? rosti ea în gând, nu cu voce tare, doar în ochi.

– Eu nu trebuie să spun nimic ca să te controlez.

El simți acel gând….îl simți ca o lamă trasă pe gât. Dar ea nu rostise nimic….doar îl privise și în acea privire… era tot iadul.

Își trecuse mâna nervos prin păr, se întoarse și ieși afară din cameră.

Victoria stătea în același scaun metalic, cu mâinile în continuare încătușate. Chipul ei rămânea impasibil, ca o statuie ce nu putea fi ciobită nici măcar de moarte.

Ușa se deschise din nou ușor, iar înăuntru păși Ella.

Purtând o jachetă bleumarin, cu părul prins lejer și ochii umezi de o blândețe care părea reală.

– Victoria… pot?

Claude nu era acolo, plecase furios, doar ea și Victoria.

Un joc în doi o iluzie pentru una, un test pentru cealaltă. Victoria nu răspunse își mută privirea pe profilul Ellei și rămase nemișcată.

– Nu cred ce spun ceilalți, știi asta, da? rosti Ella, apropiindu-se de masă. Glasul ei era cald, sincer, poate prea sincer.

– Nu cred că tu… că tu ai fi capabilă să faci ceva atât de groaznic.

Victoria clip lent.

Ella continuă, cu pași mărunți în teatrul ei bine studiat.

– Ești dură, rece, da, dar nu ești o criminală și te știu, Victoria… de atâta timp te privesc, te analizez, am văzut femeia din tine, nu monstrul. Nu tu ești Păpușarul. N-ai cum să fii…

Victoria nu mai rezistă….își ridică privirea.

Privirea ei străpunge oase, nu doar carne.

Ochii ei nu mai erau de gheață, erau două lame care începuse să taie în adevăr.

Tăcerea se rupe cu o singură propoziție. Una simplă, dar care aruncă întreaga încăpere într-un abis.

– Dacă nu sunt eu Păpușarul… atunci cine este, Ella?

Aerul se rarefia, pentru o clipă, Ella părea că înghețase. Buzele ei se întredeschiseră, dar niciun sunet nu ieși…ochii ei… clipeau rapid.

Victoria nu clipea deloc.

– Nu trebuie să îmi răspunzi acum, continuă Victoria, vocea calmă, ascuțită.

– Dar îți recomand… să nu mai vii aici jucând roluri, dacă nu ți le știi până la capăt.

Ella își mușcă buza. Își coboară privirea, apoi o ridică din nou, forțând un zâmbet.

– Ai dreptate, scuză-mă… doar am vrut să-ți arăt că nu ești singură.

– Ba sunt, murmură Victoria, sprijinindu-se de spătar.

– Dar uneori… e mai bine așa. Te vezi mai clar pe tine și pe ceilalți.

Ușa se deschide în spatele Ellei.

Claude apare din umbră, dar nu intră, doar privește…privește cum Ella iese, tăcută.

Privirea Ellei, înainte de a părăsi camera, se întâlnește o ultimă dată cu cea a Victoriei.

Un duel fără arme, dar cu prea mult adevăr în priviri ca să nu usture.

Claude închise ușa camerei de interogatoriu și, fără un cuvânt, apăsă pe butonul roșu al înregistrării audio.

Luminile roșii de pe perete rămâneau aprinse semnalând că totul era, aparent, în regulă. Camera video continua să transmită.

Dar sunetul…

Sunetul fusese tăiat.

Victoria nu mișcă, nici nu întrebă.

Doar îl urmărea.

Claude își trase un scaun și se așeză în fața ei, cu coatele sprijinite pe masă și privirea fixată asupra ei.

Timpul părea să se oprească, în afara acelei camere, în spatele oglinzii unidirecționale, Ella, Allec și încă doi ofițeri stăteau nemișcați în fața monitoarelor. Observau fiecare gest. Fiecare tremur de pleoapă.

Dar nu auzeau nimic.

– Ce fac? murmură Allec, încercând să găsească sens în gesturile lui Claude.

– A tăiat sunetul,  răspunse un ofițer.

Ella înclină ușor capul, urmărind ecranul cu ochii fixați pe chipul Victoriei.

Victoria tăcea, Claude părea că vorbește… dar niciun sunet, nicio reacție clară, doar mișcări de buze.

Și atunci, ca și cum ceva în aer se strânse, Victoria ridică privirea spre cameră…lentă..  perfect controlată.

Ochii ei se fixară direct în lentilă.. direct…ca și cum nu vedea doar un obiect.

Ci un chip.. un chip anume.

Ella rămase încremenită. Pielea de pe ceafă i se zbârli ușor.

Privirea aceea… rece, pătrunzătoare, clară ca un bisturiu… era pentru ea. Nu era o coincidență, nu era paranoia. Era o confirmare.

Victoria o vedea, dincolo de sticlă, dincolo de pereți.

„Mă vezi. Știu cine ești.”  părea să spună tăcerea din ochii Victoriei.

Ella făcu un pas înapoi.

– Eu… mă întorc la treabă, Allec,  rosti cu voce joasă, cu un zâmbet blând lipit artificial de chip.

– Vorbim mai târziu, da?

– Ella, ce e…? începuse el, dar ea ridică palma scurt.

– E doar prea mult, prea personal… și nu vreau să mă uit la asta.

Ieși calmă, fără să grăbească pasul. Dar dincolo de ușă, respirația i se accelera ușor.

Victoria, în schimb, rămase perfect nemișcată.

Claude ridică ușor o sprânceană.

– A simțit-o?

Victoria zâmbi aproape imperceptibil.

– Acum știe că nu mai joacă singură.

În camera de interogatoriu, după privirea tăioasă către lentilă și tăcerea care încremenise spațiul, Claude o atinse ușor pe încheietură. O mână fermă, dar lentă. Îi închise degetele peste ale ei, într-un gest atât de straniu pentru acel loc, încât părea o ruptură în realitate.

– Îmi pare rău că te-am bruscat… șopti el.

Victoria îl privi, atentă, nu furioasă, nu ofensată, doar prezentă.

Atât de prezentă, încât părea că putea auzi cum îi bate inima.

– Te poți revanșa mai târziu pentru asta… spuse ea, cu voce joasă, catifelată, dar cu acel ton care tăia aerul ca o lamă înghețată.

Claude înghiți în sec, gâtul i se încordă…totul în el pulsa…furia….dorința…vinovăția.

– Ești un mic drac, domnișoara Victoria Cade, zise cu un zâmbet aproape admirativ, aproape pierdut.

Victoria își înclină capul, lăsând un șuviță rebelă să-i alunece lângă obraz.

– Da… dar tu ai jucat totul, Claude….totul.

Vocea ei era calmă, însă în spatele fiecărui cuvânt era un foc subteran.

Ea știa.

El știa că ea știe și totuși… aici erau.

Privindu-se.

Tăcerea dintre ei devenise o cameră întreagă, un spațiu în care nu mai aveau nevoie de măști.

Claude inspiră adânc, apropiindu-se de urechea ei și murmurând.

– Dacă pierdem, știi ce se va întâmpla, nu?

Victoria zâmbi din nou, încet, fără o urmă de regret.

– Dacă pierdem… eu o să ard frumos.

 – Dar tu, Claude… tu o să te prăbușești încet.

Apoi se ridică în picioare, calmă, cu aceeași grație imperială.

– Haide, detective….avem un păpușar de ars.

Ușa camerei de interogatoriu se deschise lent.

Victoria și Claude pășiră afară, tăcuți, dar în ochii lor ardea ceva ce nimeni nu putea înțelege. Tensiunea dintre ei era ca un fir electrizat care tremura invizibil între umeri și gâturi.

Allec îi aștepta pe coridor, sprijinit de perete, cu brațele încrucișate și un rid adânc pe frunte. Îi privi cum ies împreună și ceva în postura lor îl făcu să se îndrepte brusc.

– Bun…. Acum…  începu el, încercând să-și găsească firul logic.

– Îmi spune și mie cineva ce naibii se întâmplă? întrebă Allec.

– Unde e Ella? întrebă in schimb Claude.

Allec se opri.

Ochii lui se îngustară ușor.

– Ella…?

– Da. Ella!

– Era în cameră, apoi a zis că merge la biroul ei… făcu o pauză scurtă… și n-a mai revenit.

Claude făcu un pas spre el.

– Ce ai spus?

– Că Ella e în biroul ei… sau cel puțin așa cred, rosti Allec, privind deja confuz.

Claude scoase telefonul din buzunar și vorbi scurt într-un receptor.

– Vreau agenți la fiecare ieșire din secție….Imediat.

– Ella nu iese….ați înțeles?

 – Nu iese.

Tăcere…..

Allec ridică din sprâncene, privind când la Victoria, când la Claude.

– Ce?!

– Șefu’?

– Victoria?!

– Ce naiba…spuneți-mi și mie ce se întâmplă aici, că jur că n-am mai văzut așa ceva în viața mea!

Dar cuvintele i se frânseră în gât.

Privirea Victoriei îl țintuise locului.

Rece. Calmă. Grea.

– Ella…? repetă el, șoptind, ca și cum numele acela îi era străin deodată.

Apoi ochii i se măriră brusc, iar sângele îi coborî din obraji.

– Ella…

– Ella?! spuse din nou, mai tare, de data asta ca o revelație, nu ca o întrebare.

– Dumnezeule…

Toți cei din jur se opriră.

Un murmur de agitație se auzi dintr-un birou lateral.

Victoria își coborî ușor privirea. Claude făcu un semn din cap.

– Trezește toți agenții de la cibernetică. Vreau tot ce avem despre Ella. Acum.