Victoria Cade- Capitolul 28

Endgame în trei mișcări

Victoria Cade deschise din nou ochii lent. Fără șoc, fără tresărire, pur și simplu… privirea ei se trezi. În tavanul de un alb grețos, distorsionat de lumina fluorescentă, se reflecta o imagine familiară, reflectorul cu margini metalice, sursa durerii ei de cap, aliniat perfect cu o balama ruginie de deasupra mesei….lumina reflecta album dar și rozul mediocru al acelei case imense de păpuși.

Trupul îi era încă amorțit, dar respira altfel, mai limpede și mai conștient, serul începea să piardă teren.

” Bună dimineața, păpușă”…își spuse în gând, cu o voce care semăna ciudat de mult cu cea a Ellei.

Își mișcă încet gâtul, nu cu totul. Doar atât cât să verifice ce rămăsese activ din controlul ei fizic. Degetul mic al mâinii drepte i se contractă ușor. Apoi, cu un efort microscopic, și al patrulea deget, nu era mult, dar era suficient. Încercă să facă din nou o analiză al acelui spațiu.

Privirea i se opri pe rafturile ordonate, tapetate cu zeci de păpuși de porțelan. Una semăna cu ea, alta cu mama ei, una avea ochii negri și zâmbetul oblic al Ellei.

Un teatru macabru și totuși… în zâmbetul unei păpuși rubinii observă un detaliu, o crestătură fină la baza gâtului, exact acolo unde ar fi trebuit să fie cusătura rochiei.

– Costumul perfect și măști și trucuri…exact cum îți place, Ella…

Mișcă mâna, un spasm, apoi încă unul. Apoi un zvâc final și un sunet surd de click.

Una din brățările metalice ale mesei de prindere se slăbise. Cineva sau ceva  greșise, poate chiar acei bărbați care venise să schimbe fiola de sedativ.

Victoria întinse degetele, abia perceptibil, până când atinse măsuța din dreapta ei unde erau așezate acele obiecte asemeni unui săli de patologie. Apucă bisturiul și închise ochii.

– Mulțumesc Ella, spuse ironică.

Respirația i se reglă, sângele îi pulsa altfel. Nu mai era victima, era mintea, era mișcarea, era glitch-ul din sistemul Ellei.

Dincolo de ușă se auzi iar pași.

Un murmur apoi vocea unui bărbat:

– Verifică dacă totul e cum trebuie și vezi și  semnele vitale.

– Doar ce ai schimbat fiola, auzi cum îi răspunse celălalt și Victoria își închise ochii ținând acea lamă bine în mână.

Simți cum este atinsă pe braț și apoi deschise ochii larg privind pe cel care o privea panicat înapoi.

– Ce….dar nu mai apucă pentru că Victoria trecuse cu lama peste pielea fină a gâtului făcând-ul să pice inert.

Celălalt o privea cu ochii măriți dar ea nu mai așteptă să reacționeze și aruncă lama ascuțită direct în pieptul lui privind în acei iriși cum viața i se scurge din trupul care pică asemeni colegului său fără suflare….

Victoria închise din nou ochii, zâmbetul îi înflori slab în colțul buzelor.

– Primul act s-a încheiat, Ella… începem actul doi.

Timpul nu mai curgea. Nu era decât sunetul acelor ceasului care nu exista. În schimb, zgomotul din țevi, curentul electric slab din becul care pâlpâia și mușcăturile metalului în carne erau reale…prea reale.

Victoria Cade își mută ușor greutatea pe partea stângă acolo unde cureaua încă îi ținea jumate de trup captivă. Cureaua prinsă de masă scârțâi imperceptibil, o simțea mai moale, acum regreta că nu tăiase la timp cureaua …pielea i se lipise de metal, dar strânsoarea nu mai era la fel de violentă. Cu grijă, își lăsă capul într-o parte și privi în sus, spre tavanul din lemn vopsit.

Fiecare centimetru al camerei era analizat de creierul ei ca un câmp de luptă.

Fiecare rost de lemn, fiecare reflexie, fiecare fir din care putea trage.

Apoi, ceva o făcu să tresară.

Pe un perete, o oglindă, dar nu una banală, nu era pentru reflecție ci pentru supraveghere. Dincolo de ea… știa că Ella o privea.

– Nu ești atât de deșteaptă pe cât te crezi, Ella…dar vocea din mintea ei părea dublă. Pentru că, pentru prima dată, nu mai era sigură dacă își vorbea ei sau Ellei.

În colțul camerei, o păpușă mecanică își învârtea capul, scârțâind ușor, pe un mecanism demult ruginit.

“Te-ai jucat prea mult cu viețile altora, draga mea. Acum… e rândul tău”…era scris pe pieptul păpușii, cu litere tăiate în lemn.

Victoria închise ochii, inspiră adânc. Încă un detaliu, încă o piesă, undeva, în această încăpere, era cheia.

Apoi auzi sunetul acela, cling.

Un clinchet de metal și vocea Ellei, proiectată de un difuzor slab:

„Tu ai fost preferata lui Lou. Tu ai fost copilul perfect. Tu ai avut totul dar ai uitat ceva, Victoria…Eu nu sunt o umbră eu sunt reflexia ta. Mai dură mai tăcută mai exactă.”

Victoria privi spre acea oglindă, știa că Ella a văzut totul știa că Ella o lasă acum sa se elibereze…

Privirea ei tăia camera în două, nu era frică, nu era disperare.

Era… calcul….

– Ella…rosti ea, cu voce joasă.

-…ai comis o singură greșeală.

Și cu mâna care abia se mișca, trase brusc de cablul prins sub masă, un clic se auzi, apoi un poc în tavan. Un ventilator se opri. Luminile clipiră pentru câteva secunde, curentul se întrerupse.

În acea umbră, în acea pauză a realității, Victoria șopti ….

– Tu ai uitat cine sunt eu și apucă ventilatorul dând cu el de marginea mesei de metal până rămase cu o elice în mână de care se ajuta să se elibereze complet de curelele de piele.

Holul părea nesfârșit, aerul metalic îi ardea nările, iar  locul unde avuse perfuzia încă îi pulsa în amintire.

Victoria înainta cu pași siguri, rochia sfârtecată fluturând ca un steag de luptă. Pe colțul gurii, rămânea acel zâmbet al unei regine rănite… dar încă în picioare.

Apoi, un foșnet…un sunet…un clic de ușă….

– Te miști prea repede pentru cineva care ar fi trebuit să doarmă, spuse un glas masculin din umbră.

Victoria nu se opri îl simțea. După ton… era unul dintre oamenii Ellei.

Mercenar? Agent? Nici nu conta.

– Nu destul de repede, dacă tu încă respiri, replică ea sec.

Umbra ieși din colț, un bărbat masiv care nu purta mască  dar avea un semn care începea de la frunte până la bărbie și un cuțit strălucind în mână.

Înainte ca Victoria să poată reacționa, el se năpusti asupra ei.

O împinse cu brutalitate într-un perete. Capul ei se lovi ușor de zid, iar aerul i se tăie, el ridică cuțitul spre ea…

Dar Victoria reacționă și îi împinse încheietura într-o parte, iar lama îi zgârie brațul stâng  adânc.

Durerea o făcu să geamă scurt, dar n-o opri…mai mult o  trezi.

Îl lovi cu genunchiul în stomac, dar el ripostă rapid, trântind-o la podea. Victoria rămase jos, respirând sacadat, sângele picurând de pe brațul ei.

– Chiar crezi că poți învinge Păpușarul? mormăi bărbatul, ridicând din nou lama.

– Poate nu… dar pot să încep cu tine, scuipă ea.

Și atunci, într-o mișcare rapidă, îi înfipse bucata de rochie sfâșiată în jurul gâtului, trăgând cu toată forța.

Bărbatul se dezechilibră, ea se ridică, îl lovi în genunchi și apoi în tâmplă, cu genunchiul.

Cuțitul căzu din mâna lui.

Victoria îl ridică și i-l puse la gât.

– Joaca se termină aici…du-te și spune-i Ellei… că regina e trează… îi spuse și apoi îl lovi brutal.

Bărbatul era inconștient deja, dar sângele de pe mâna ei curgea în picături grele.

Se sprijini de perete, oftând.

– Îmi datorezi o vizită la cabinetul medical.

Dar nu se opri, își înfășură bucata de rochie în jurul brațului și… continuă să pășească.

Pe măsură ce mergea pe acel hol totul îi devenea din ce în ce mai familiar, era subsolul firmei Cade… firma de armament a părinților ei…văzu ușa de sticlă și se îndreptă spre ea dar…un fior îi străpunse pulpa.

Victoria nici măcar nu mai țipă…simțise lama mușcând carnea, iar sângele cald îi mângâia pielea  dar nu mai avea timp de durere. Apasă pe butonul care deschise ușa de sticlă și trupul ei se prăbuși violent pe podeaua lucioasă, albă ca zăpada, a camerei de armament.

– Nu…șopti printre dinți, dar era prea târziu.

O siluetă coborî în cadru, urmată de două altele….

Ella….într-o rochie neagră, cu bucle perfecte, cu un zâmbet nemișcat de sadică zeiță.

– Dacă tu crezi că vei scăpa de aici, Victoria… te înșeli amarnic, rosti calm, apropiindu-se de ea.

– Vei muri în propria-ți cenușă. Iar odată cu tine, imperiul Cade se va prăbuși… se va cutremura din temelii.

Victoria ridică privirea spre ea, dacă până atunci, privirea Ellei fusese doar a unei femei inteligente.

Acum… era privirea unui demon.

Și atunci văzu….dispozitivul.

Lipit de unul dintre stâlpii metalici de susținere cu acea lumină roșie, intermitentă.

– Ce ai făcut?! izbucni Victoria, vocea i se tăiase din propria-i teamă.

Ella nu-i răspunse, se mulțumi să zâmbească.

– Sunt oameni în această clădire, Ella! Nevinovați! Copiii!

– Știu…știu….

Victoria încremeni când îi auzi vocea rece …

– Știu, draga mea….si tocmai de aceea… toți vor muri din cauza reginei lor. Din cauza ta.

Zâmbetul Ellei se deformă într-un rânjet diabolic.

– Dar nu te îngrijora… înainte să explodezi, vreau să te văd cum te frângi. Cum te dezmembrezi cum te transformi în ce ai urât mereu. Într-o jucărie stricată.

Unul dintre bărbați se năpusti asupra Victoriei.

Ea se rostogoli la milimetru de pumnul care s-ar fi spart în fața ei. Țipă scurt când piciorul rănit i se înmuie, dar se ridică sprijinindu-se în genunchi.

” Undeva trebuie să fie un sistem de urgență… orice panou de comunicație, un buton, un semnal”… gândi ea.

Cu respirația grea, privirea îi fugi peste perete, văzu un cablu.

Un panou acoperit parțial de o cutie metalică.

Dacă pot ajunge acolo… poate pot trimite un cod. O alertă…orice.

Dar nu era timp….acel bărbat se îndrepta deja spre ea, cu un zâmbet crud și o lamă mare în mână.

Victoria se întoarse brusc și apucă o țeavă căzută, blocând primul atac, deși durerea din mână aproape o făcu să leșine.

– Păpușă nebună! strigă bărbatul.

Ella râdea în spatele lor ….

– Continuă să te zbați, Victoria. Ești atât de… estetică atunci când suferi.

Victoria se târî până la panou și reuși, cu mâna însângerată, să apese un buton roșu.

Un sunet slab… apoi un bip continuu.

Poate… poate a fost destul…

În acel moment, bărbatul se prăbuși spre ea și totul deveni întuneric.

Claude Delacroix  încă privea fotografia încremenit.

Victoria era întinsă pe masa metalică, sedată, cu pielea palidă și sângele încleiat pe frunte. Rochia roșie cădea în valuri pe podeaua albă.

În mâna lui, biletul Ellei era încă mototolit.

” Sper că ți-ai luat adio de la… ea.”

Dar nu cuvintele îl țintuiau acolo ci ceva din fundal.

În colțul din stânga sus, aproape invizibil, se zărea o emblema… o marcă… o linie gravată în oțel.

O marcă pe care o cunoștea își aminti imediat.

Cade…sala de armament.

Secțiunea specială din subsolul clădirii Cade, singura zonă de nivel militar privat, proiectată de tatăl Victoriei în urmă cu douăzeci de ani.

Doar un om care voia să-și bată joc de ea, o aducea acolo, doar cineva care voia să o umilească cu amintirile tatălui ei.

Claude înlemni, apoi, zgomotos, trânti biletul pe birou și strigă.

– ALLEC! COD 9! Trecem în regim de urgență!

Ușa se deschise brusc, iar Allec apăru în prag.

–Șefu?! Ce s-a întâmplat?

– Știu unde e…știu unde o ține.

– Cine?

–  Ne-a lăsat un indiciu, în bătaie de joc.

Claude ridică poza.

– În colț… vezi?….- Emblema armamentului Cade, la subsol, ea e acolo.  E în propria clădire, în subsolul firmei familiei ei.

Un murmur se răspândi prin cameră. Agenții se înviorară…

– Pun toată agenția pe picioare, nimeni nu  nu respiră până nu o scoatem pe Victoria de acolo.

– Asta nu mai e o anchetă. E… război.

– Allec cheamă geniștii….Ella va juca murdar până la ultima carte.

Allec îl privea fix, dar glasul lui Claude fusese mai mult decât clar,

fie o găsea pe Victoria, fie dărâma tot orașul ca s-o facă.