Victoria Cade- Capitolul 4

14:00  Umbrele încep să danseze

Detectivul Delacroix stătea singur într-una dintre încăperile slab luminate ale secției.

În jurul său, pereții acoperiți de dosare groase, rafturile pline de cutii etichetate, iar deasupra capului o lampă suspendată care arunca o lumină caldă, concentrată, exact pe masa din fața lui.

Pe suprafața mesei, deschis larg, un dosar.

Hârtia ușor îngălbenită trosnea discret sub degetele lui care, absente, tot răsfoiau paginile, pozele, rapoartele, declarațiile. Fiecare filă conținea frânturi de vieți destrămate, dar gândul lui nu era acolo.

În spatele ochilor lui întunecați încă se derulau imaginile acelei femei….Victoria Cade.

Acea siluetă albă, acei ochi de metal, acel control care sfida natura umană.

Încercase să găsească o fisură, o reacție, o urmă de vulnerabilitate…nimic.

Totul fusese perfect calculat, până la tăcerea dintre cuvintele ei.

Delacroix oftă adânc și își trecu mâna peste barbă, privind fix peretele din față, dar cu gândurile departe.

Zgomotul ușii îl scoase pentru o clipă din starea de plutire.

Un ofițer mai tânăr trecu rapid pe lângă el, grăbit, cu un morman de hârtii. În secție era mereu o agitație controlată, dar pentru Delacroix, zgomotul de fundal dispăruse demult.

În urechi îi bătea doar acel sunet ascuțit și continuu: glasul Victoriei Cade.

“Nimic nu mă atinge.”

“Slăbiciunea e un lux.”

“Ceea ce e necesar… decid eu.”

Ciudat… De obicei, interogatoriile îi epuizau pe ceilalți, nu pe el.

Brusc, telefonul de pe masă vibră scurt și sunetul său spart tăie aerul dens.

Ridică receptorul.

– Delacroix, răspunse el, cu voce joasă.

– Șefu’, e Perez de la teren. Avem un nou caz, e vorba de… aparent un suicid.

Locația e pe Riverside 12, etajul șapte…o femeie.

Delacroix închise scurt ochii, inspirând adânc.

– Cine a anunțat?

– Vecina de palier. A auzit lovitura, apoi… liniște. Pare curat, dar ceva nu-mi miroase bine.

Detectivul închise dosarul din fața lui cu o palmă grea, de parcă gândurile sale se izbeau de realitate.

– Sunt pe drum, spuse simplu.

Închise telefonul, își luă geaca, își puse insigna la curea, și păși spre ușa de ieșire, lăsând lumina caldă să se stingă în urma lui.

Pe culoarele secției, agitația se desfășura normal, ofițeri care alergau, secretare cu telefoanele în mână, zgomotul tastaturilor, murmurul cafelelor turnate rapid. Totul funcționa.

Dar în mintea lui Delacroix, undeva… firul invizibil al poveștii începea să se strângă.

Și, fără să știe încă de ce…un gând i se insinuă ca o umbră.

“Cumva, totul are legătură.”

14:30  Riverside 12

Ploua fin, mărunt, iar picăturile abia atingeau asfaltul încins. Aerul avea un miros greu de beton umed și motorină, amestecat cu aroma distantă a orașului.

În fața blocului de pe Riverside 12, scena era deja împânzită.

Barierele galbene fuseseră întinse meticulos de ofițeri, ținând curioșii la distanță.

Presa, deja prezentă ca o turmă de prădători însetați de senzațional, își flutura microfoanele și camerele peste linia de poliție, în speranța unei imagini exclusiviste.

Mașinile de prim ajutor, cu girofarurile pulsând ritmic în nuanțe de albastru și roșu, aruncau umbre lungi pe fațada blocului gri.

Delacroix coborî din mașină, trase ferm fermoarul gecii și își afundă mâinile în buzunare în timp ce se strecură printre liniile de poliție.

Ofițerii din prima linie îi dădură respectuos drumul.

Trecu pe sub banda galbenă, privind direct în ochii celor adunați acolo, apoi își ridică privirea către etajul șapte, unde fereastra apartamentului era larg deschisă.

În spatele cordonului, zări silueta cunoscută a colegei sale de la criminalistică, Ella.

Se afla deja lângă trup, înconjurată de tehnicieni care făceau fotografii, luau amprente, etichetau probe.

Când îl văzu, Ella ridică ușor bărbia, făcându-i semn să se apropie.

Delacroix păși încet în interior, trecând pe lângă un tehnician care transporta o cutie de probe și lăsă automat ochii să alunece asupra scenei.

Trupul femeii era perfect așezat în mijlocul trotuarului fix sub fereastra larg deschisă.

Purta o rochie lungă, roșie, din satin, care îi curgea în jurul corpului într-un cerc perfect, ca într-o fotografie aranjată.

Părul lung, negru, se revărsa peste umeri și asfalt  dar ochiul experimentat al lui Delacroix nu fu păcălit, era o perucă.

Pe lângă trup nu exista nicio urmă de luptă, niciun geam spart, nimic deranjat, prea curat…prea perfect.

Se apropie de Ella, care își mușca ușor buza inferioară, cu acea sclipire entuziastă în ochi pe care o avea de fiecare dată când descoperea ceva care îi punea mintea în mișcare.

– Inițial am crezut că e suicid, șefu’, îi spuse ea, menținându-și tonul jos.

Delacroix își înclină ușor capul, iar Ella ridică cu delicatețe unul dintre brațele victimei, dezvăluind antebrațul palid.

– Dar privește aici, continuă ea.

Pe partea interioară a brațului, aproape de cot, se vedeau două mici înțepături aproape simetrice, fine, precise.

– A fost sedată…asta e prima mea concluzie. Injectată, probabil cu un sedativ puternic. Apoi… aranjată, machiată, i-a atașat această perucă și în final… buff!

Ella deschise larg palmele, mimând căderea.

Delacroix o privi fix câteva secunde, ridicând o sprânceană, cu acea ironie controlată care îl caracteriza.

– Buff, Ella?

O pauza mică se lăsă între privirile lor…

– Am impresia că te încântă toate nenorocirile astea, murmură el, cu voce joasă, tăios amuzat.

Ella zâmbi, ușor jenată, dar cu acea scânteie vie în ochi.

– Ar trebui să ieși mai des din morga aia a ta, completă el ironic, scuturând ușor capul.

– Șefu’… ce să zic… mă fascinează cum oamenii complică totul. Chiar și moartea, răspunse ea, aproape șoptit.

Delacroix își întoarse din nou privirea spre trupul perfect cazut.

Și un gând începu să pulseze, ca o presimțire tăcută.

“Prea curat, prea regizat. Cineva a vrut să vedem asta.”

14:50 Detaliile care nu dorm

Delacroix urca încet scările  interioare, pășind cu atenție pe fiecare treaptă, lăsând sunetul cadențat al pantofilor să-i umple temporar gândurile.

Apartamentul victimei, etajul șapte, fusese deja invadat de colegii săi.

Tehnicienii fotografiau sistematic fiecare colț, fiecare urmă de pe podeaua lustruită, fiecare fereastră, fiecare obiect de decor.

Alții prelevau amprente, probe de țesături, lichide, fibre.

Toți erau atenți, rapizi, meticuloși.

Dar nu era suficient.

Ochii lui Delacroix căutau mai mult…nu urma clară…nu amprenta…nu fibra.

Căuta motivul….

Privirea i se plimba pe suprafața mobilierului minimalist, pe draperiile perfect trase, pe absența totală a obiectelor personale în zona de zi.

Prea curat, prea ordonat, prea… aranjat.

În gândul său, ca o proiecție care nu mai putea fi oprită, apăru silueta albă….Victoria Cade.

Postura ei perfect dreaptă, răceala ei constantă.

Acea voce calmă care rostise cu o siguranță neclintită.

“Nimic nu mă atinge.”

Delacroix închise ochii o fracțiune de secundă, încercând să alunge acea imagine, dar era imposibil. Prezența ei devenise o umbră care plutea peste orice caz pe care îl atingea acum.

Din spatele lui, în prag, apăru Ella. Intra liniștită, cu pașii ușori ai criminalistului care își cunoaște perfect terenul. În mâini ținea deja o tabletă cu primele rezultate preliminare.

Detectivul se întoarse lent spre ea. Privirile lor se întâlniră o clipă.

Apoi, fără explicații lungi, vocea lui coborî puțin.

– Sună la hotelul Cade.

Ella se opri brusc din mers, uimită.

– Cere aducerea de urgență a domnișoarei Cade aici.

Ochii criminalistei se măriră preț de o secundă, surprinsă de comanda neașteptată.

Apoi, pe chipul ei se așternu un zâmbet larg, ușor ironic, cu acea notă jucăușă pe care i-o arunca mereu detectivului când simțea că se complică personal.

– Pentru caz?

Ella ridică o sprânceană amuzată.

– Sau doar… s-o mai admiri puțin?

Delacroix oftă scurt, tăios, dar colțul gurii îi trădă pentru o fracțiune de secundă o grimasă amuzată.

– Ella… o muștrului el, lăsând tonul său joacă acel echilibru între mustrare și complicitate.

Ea chicoti discret, întorcându-se deja cu telefonul în mână, tastele apăsate rapid.

– Bine, bine, șefu’… dar dacă vrei un sfat de la cineva din morgă, ai grijă cu Victoria Cade…  Ea nu moare ușor.

Delacroix o urmări în tăcere cum forma numărul direct al hotelului.

O senzație rece îi străbătu pentru o clipă pieptul.

“De data asta, nici măcar nu mai e vorba de caz. E ceva mai periculos.”

15:05  Decizia

Biroul Victoriei Cade era cufundat într-o liniște perfectă.

În fața ei, pe ecranul discret încastrat în biroul masiv de sticlă, defilau graficele bursiere, rapoarte financiare, prognoze, iar în dreapta  câteva dosare cu etichete discrete din care analizase deja totul.

Postura ei rămânea dreaptă, perfectă, iar degetele lungi, fără bijuterii, derulau lent informațiile de pe ecranul tactil.

Lumina după-amiezii intra filtrată prin draperiile semi-închise, desenând umbre precise pe podeaua de marmură albă. Totul în jur respira ordine.

Deodată, telefonul discret de pe birou vibra ușor, fără zgomot, fără lumini inutile.

Victoria nu ridică imediat privirea.

Mai termină de parcurs ultimele cifre de pe ecran, apoi, cu o mișcare lejeră, apăsă butonul de acceptare a apelului.

Vocea secretarei ei, clară, respectuoasă, se auzi.

– Domnișoară Cade, am un apel pe linia directă. Este o anume domnișoară Ella. Spune că ar fi vorba de un caz… și un detectiv.

Victoria rămase nemișcată pentru o secundă.

Ochii ei gri-metalic priveau fix în punctul din fața lor, de parcă analizau o ecuație invizibilă.

Fără grabă, fără nicio tresărire în glas, rosti.

– Refuză apelul, sunt ocupată.

– Înțeles, domnișoară Cade, răspunse secretara și închise linia.

Timp de câteva secunde, biroul se cufundă din nou în liniște.

Victoria își continuă analiza pentru încă două grafice. Dar în mintea ei, numele Ella și cuvântul detectiv pluteau ca două piese care căutau să se așeze în locul lor.

Brusc, opri tot. Privirea i se coborî spre suprafața netedă a biroului.

Ridică ușor mâna și apăsă discret butonul de interfon.

– Sophie, în birou…acum.

După câteva secunde, secretara ei intră prompt, ordonat, cu o tabletă în mână.

Victoria ridică încet capul, iar glasul îi fu rece, calm, calculat.

– Cine era?

– Domnișoara Ella. A menționat că ar fi în legătură cu un caz, domnișoară Cade. A adăugat că este împreună cu… detectivul Delacroix și dorește să mergeți la ei.

Pentru o clipă, ochii Victoriei păreau că se întunecă ușor, dar chipul îi rămase impasibil.

Făcu o pauză scurtă, lăsând liniștea să lucreze.

– Am înțeles, rosti sec, pe tonul acela gânditor și periculos de liniștit.

Privirea ei coborî pentru o clipă spre marginea mesei, apoi, fără alte cuvinte, se ridică ușor din fotoliu.

Mișcările erau fluide, controlate.

– Sună din nou. Cere adresa exactă și cheamă mașina în cinci minute să fie jos.

-Imediat, domnișoară Cade, răspunse secretara, deja apelând numărul.

Victoria își luă geanta elegantă, de un alb perlat, o piesă discretă, dar impecabilă, asortată cu ținuta de azi.

Fără să mai privească înapoi, păși ușor spre ușa biroului.

Ușile glisante se deschiseră automat în fața ei, înghițind-o din nou în propria coregrafie de putere.

Pe coridorul central al etajului, personalul care o întâlnea îi făcea discret loc, salutând-o în tăcere cu acele înclinări calculate de cap.

Totul se desfășura perfect sincronizat așa cum fusese întotdeauna, așa cum ea dicta.

“Dacă mă caută Delacroix… atunci începem adevăratul joc.”

Și zâmbetul acela subtil, invizibil pentru oricine altcineva, i se așternu fugitiv în colțul buzelor, pentru prima oară în acea zi.

15:35  Intrarea reginei

Mașina neagră opri lin în fața clădirii de pe Riverside 12, fără scârțâit de roți, fără grabă.

Șoferul coborî și deschise portiera exact când paza deja îi făcea culoar printre cei adunați.

Odată ce pantofii albi ai Victoriei Cade atinseseră asfaltul, parcă însăși atmosfera din fața blocului se modificase.

Flash-urile presei se aprinseră instantaneu. Mulțimea șușotea.

Ofițerii de poliție se redresară involuntar, ca într-o încercare reflexă de a păstra demnitatea în fața prezenței ei.

Fără să privească în dreapta sau stânga, Victoria își croia drumul prin haosul controlat al intervenției cu spatele drept și privirea înainte.

Fiecare pas un act de dominație.

Ajunsă la intrare, ofițerii i-au deschis imediat calea.

Delacroix o aștepta deja sus, în apartamentul victimei urmărind tăcut cum silueta albă urca treptele.

Pentru câteva secunde, el doar o privi, fără grabă, fără ezitare.

Victoria pătrunse în apartament ca o lamă de cuțit printr-o țesătură subțire, nu existau gesturi inutile, nu existau emoții risipite.

Întreaga echipă de criminalistică amuți la apariția ei. Ella, deja prezentă, se redresă ușor, simțind greutatea momentului, dar păstrându-și profesionalismul.

Victoria se opri în centrul încăperii, nu rosti nimic în primele clipe.

Ochii ei gri-metalic alunecau lent, metodic, peste fiecare colț.

– Peretele perfect curat;

– Draperiile netede;

– Mobilierul nemișcat;

– Podeaua lustruită;

– Fereastra larg deschisă;

– Poziția corpului de pe trotuar…

Apoi privirea i se coborî spre victimă privind de la geam …

– Hmm…

Rochia roșie părea aproape teatrală în cădere. Părul negru al perucii era așezat meticulos.

Pentru un privitor obișnuit ar fi părut o sinucidere romantică.

Pentru Victoria, era o piesă de teatru prost regizată.

Privirea i se strânse puțin în colțul ochilor, o analiză rece, lipsită de emoție.

Delacroix o urmărea în liniște. Încerca să-i deslușească gândurile, dar masca ei nu îi oferea niciun indiciu. Doar calmul absolut al unei minți care scana rapid un puzzle invizibil.

Victoria se întoarse ușor spre Ella.

– Injecția a fost administrată anterior căderii, nu-i așa? întrebă pe un ton liniar.

Ella făcu ochii mari spre ea…părea că toate gândurile o se opriră….” de unde știa ea?”

– Da, domnișoară Cade, răspunse Ella buimacă, avem două înțepături identificate, nu s-au produs postmortem.

– Vreau să o văd de aproape, rosti și nu mai așteptă răspuns că și ieși pe ușă afară…

Detectivul și Ella o urmă imediat afară din apartament.

Victoria făcu un mic pas spre trup, păstrându-și distanța exactă.

– Aș dori să fiu prezentă la autopsie, spuse rece.

Ella ezită o fracțiune de secundă, nu din teamă ci din respect față de cine îi vorbea.

– Se va aranja, domnișoară Cade, confirmă apoi, cu o ușoară înclinare din cap.

Pentru câteva clipe, tot personalul medical, polițiștii și tehnicienii rămăseseră suspendați într-o tăcere grea.

Nu exista vreo persoană  care să nu simtă că centrul gravitației tocmai fusese mutat definitiv în jurul Victoriei Cade.

Delacroix rupea, în sfârșit, liniștea cu un glas joasă.

– Încep să cred că dumneavoastră aveți deja o teorie, domnișoară Cade.

Victoria își întoarse capul spre el, ochii ei păreau de oțel șlefuit.

-Eu nu fac teorii, domnule detectiv…Eu fac constatări și încă nu am suficiente fapte.

Replica îi fu servită cu aceeași tăcere controlată care-l irita și fascina pe detectiv.