Cei patru- Capitolul 20

Vall rămase nemișcat, cu mâinile în buzunar și umerii ușor încordați, urmărindu-l pe Kai cum se îndepărta în grabă, îi simțise furia. Mai mult decât atât, îi simțise instinctul protector, adânc și vechi, gata să muște la primul semn de amenințare.

Când Kai dispăru după colț, Vall își coborî ușor capul. Încă nu era momentul, dar” va veni”.

Ridicând privirea din nou, ochii lui se fixară instinctiv în curtea facultății.

Aven era acolo, privindu-se în gol, cu mâinile tremurând ușor pe lângă corp, în privirea lui era o neliniște aproape dureroasă, o teamă crudă pentru ceea ce se întâmplase cu Damon.

Vall îl studia în tăcere, încă nu-l înțelegea pe deplin, dar instinctul îi spunea un lucru clar:
Aven nu era doar un băiat îndrăgostit, era ceva mai mult, mai periculos.

Ca și cum simțise că este privit, Aven se întoarse brusc, ochii lui se fixară direct pe ai lui Vall.

Timp de câteva secunde, între ei se așternu o tăcere ascuțită, fără vorbe, dar plină de suspiciuni.

Privirea lui Aven se întunecă, nu era ostilă… dar nici deschisă spre acea persoană care îl privea acum.

Ceva la Vall îl deranja, părea prea calm, prea tăcut, prea prezent și cel mai important mult prea aproape de Damon.

Vall nu clinti niciun mușchi, doar îl privi înapoi, liniștit…. calculat.

Dar în ochii lui se citea același lucru:
„Știu cine ești, dar tu știi cine sunt eu?”

Camera fraților era încă învăluită în tăcerea grea când Kai, Noah și Eli intrară în grabă, închizând ușa în urma lor. O așteptare tensionată plutea în aer, cu privirile tuturor ațintite spre Damon, care stătea pe marginea patului, cu capul plecat și palmele lipite între genunchi.

-Damon? murmură Eli, apropiindu-se încet.

Damon nu răspunse imediat… respira calm, prea calm, ceva era diferit. Ceva… în neregulă.

Noah se opri în prag, neliniștit, privindu-l atent.

-Frate… totul bine?

Dintr-odată, Damon ridică privirea spre tavan iar ce se văzu în ochii lui… nu era obișnuit.

Pupilele i se dilataseră, dar irisul… nu mai era negru, strălucea într-o nuanță de chihlimbar amestecat cu jar.
O lumină vie, ca o flacără crescută din adâncuri.

Zâmbetul lui era senin, mult prea senin.

-Sunt bine, spuse, dar vocea avea un timbru nou, diferit de cea obișnuită.

-Mai mult decât bine.

Cei trei frați înghețară, Eli făcu un pas în spate, Noah înclină capul, Kai însă… îl analiza în liniște.

-Ce-ai făcut, Damon? întrebă Kai, cu glas scăzut.

Damon se ridică în picioare, fără grabă.

-Am profitat de moment, spuse simplu, Aven era vulnerabil… atins de emoții, deschis… a lăsat garda jos… și eu… am intrat.

-Ai extras informații, își dădu seama Eli, ai folosit legătura dintre voi.

Kai își îngustă privirea.

-A fost un test? Sau o strategie?

-Am vrut adevărul și acum îl am, spuse Damon, și în acel moment, flacăra din ochi i se stinse lent, lăsând în urmă acea nuanță adâncă de negru familiar.

Se întoarse ușor spre ei, iar zâmbetul i se transformă într-unul ironic, aproape jucăuș.

-Ce? Credeați că m-am pierdut?

-Nu, spuse Noah, ridicând o sprânceană.

-Doar că… nu ne așteptam ca tu să fii cel care joacă pe două planuri.

Kai făcu un pas spre el.

-Ai riscat mult, Damon.

-Și am câștigat, zise el sec.

-Dar nu m-am întors cu mâna goală.

Damon făcu câțiva pași prin cameră, cu mișcări controlate, apoi se opri în fața fraților, cu spatele ușor încovoiat de greutatea propriilor gânduri.

-Am pătruns în mintea lui, spuse rar.

-Nu de tot, doar frânturi, dar destul de clare încât… să nu le uit.

Eli încruntă sprâncenele.

-Ce-ai văzut?

Damon își ridică încet privirea spre ei. Focul din ochi i se stinsese, dar intensitatea rămăsese acolo, crudă și clară.

-Părți din el, din ce simte, din ce vrea, dar și din ce… se teme.

Noah îl fixă.

-Ce vrea?

Pauză. Apoi Damon spuse apăsat:

-Pe mine.

Toți se uitau tăcuți la el.

-În toate… eram împreună. Uneori ca în filme vechi, alteori într-o lume care nu părea a noastră. Dar mereu era același lucru: eu și el. Priviri… atingeri… legături prea adânci ca să le mai neg. Eu și Aven avem un trecut împreună…

Kai înclină capul ușor, fără să intervină.

-Și atunci? întrebă Eli. Ce s-a schimbat?

Damon își coborî glasul, cu o răceală care străpunse aerul din cameră.

-În toate… mor. Fie că e o stradă pustie, fie că e o cameră plină de lumină, în fiecare imagine… îl privesc pe el și apoi cad. Totul se rupe… se sfârșește și rămâne doar Aven… privindu-mă.

Noah înghiți în sec.

-Asta nu sună… ca o iubire. Sună ca o profeție de coșmar.

Kai își strânse brațele la piept.

-Sau ca o repetiție. Ceva ce s-a mai întâmplat. Ceva ce… revine.

Damon îi privi pe toți, apoi rosti calm:

-Și dacă el m-a iubit… de prea multe ori deja? Dacă de fiecare dată… eu mor, de ce repetăm asta la nesfârșit? Îmi spune să fug… vocea lui este plină de durere… ascunde ceva mai mult decât arată.

Eli își trecu mâna peste gură, rămânând în picioare, nemișcat. Părea că analizează fiecare cuvânt spus de Damon, dar ceva în privirea lui trăda o frică pe care nu o arătase niciodată până acum.

-Asta e imposibil, murmură, aproape pentru el. Sau… exact ceea ce trebuia să se întâmple.

Noah îl privi confuz.

-Cum adică „trebuia”?

Eli se îndepărtă de ceilalți, se duse la bibliotecuța mică din colțul camerei și trase un volum gros, acoperit de praf, îl deschise cu degete grăbite, dar atente.

-Am citit asta acum câțiva ani, când încă încercam să înțeleg de ce visăm lucruri care nu s-au întâmplat, cel puțin așa credeam. De ce ne simțim de parcă… am mai trăit deja, aflând ulterior că unele amintiri ne sunt șterse.

Deschise cartea la o pagină marcată cu o bucățică de piele veche.
Privirea lui coborî peste text, iar vocea i se întunecă.

-„Legăturile vechi, atunci când nu sunt rupte, revin, în alte forme, alte vieți, alte trupuri dar esența… e aceeași. Dacă o legătură e prea adâncă, ea cere un preț, uneori, sufletul, alteori… viața.”

Kai se lăsă pe marginea biroului, privind spre Eli.

-Crezi că între Damon și Aven e o astfel de legătură?

Eli închise cartea.

-Nu doar cred, sunt sigur.

Se întoarse spre Damon, iar în privirea lui se amesteca luciditatea cu o durere surdă.

-Ai simțit moartea ta pentru că… ai mai murit deja… pentru el… poate o dată… poate de zece… poate de o sută.

Noah făcu ochii mari.

-Nu poți să știi asta!

Eli îl fixă.

-Ba pot, pentru că în toate înregistrările pe care le-am citit, nimeni nu visează aceeași moarte, în brațele aceleiași persoane… dacă n-a murit deja în felul ăla.

Camera rămase în tăcere.
Damon își duse mâna la frunte, dar nu din durere, ci dintr-un gând care-l ardea pe interior.

-Și atunci ce facem? întrebă încet, îl ținem departe? Fugim? Îl testăm?

Eli inspiră adânc.

0Aflăm adevărul, ce s-a întâmplat, câte vieți ați avut împreună și cine te omoară… dar o să ai nevoie de forța noastră, Damon. Pentru că următoarea viziune… s-ar putea să nu mai fie o viziune, ci o alegere.

Noaptea căzuse peste campus, iar biblioteca veche era pustie, doar lumina difuză a felinarelor desena umbre fragile peste rafturile prăfuite.

Damon stătea cu mâinile în buzunare, așteptând…

Știa că Aven avea să vină, l-a simțit, acum realiza că el întotdeauna îl simțea, ca o notă stridentă într-un cântec altfel armonios și exact asta avea să folosească acum… slăbiciunea lui Aven.

Pașii se auziră în urma lui, ușor grăbiți, aproape tremurați.

-Damon, ești… bine? Ai fugit din cameră, am fost să văd cum te simți, frații tăi nu știu de tine… nu mi-ai răspuns la niciun mesaj…

Damon se întoarse, lent, calculat, privirea lui era învăluită într-o blândețe falsă, dar convingătoare.

-Sunt bine, Aven, spuse, apropiindu-se, doar că… uneori simt nevoia să ies din haos, să respir.

Aven îl privi, confuz, dar ușurat.

-Nu am vrut să te rănesc. Dacă am fost prea insistent, dacă ți-am transmis ceva ce… nu trebuia…

Damon îi atinse brațul.

-Nu e asta… doar că ceea ce simt… ce simțim… e prea intens, prea familiar.

Ochii lui Aven se încruntară.

-Familiar?

Damon își coborî privirea, apoi o ridică din nou, cu acel foc calculat în ochi.

-Spune-mi, Aven. Câte vieți am mai avut împreună?

Aven îngheță complet și pentru prima dată, expresia lui trăda groaza.

-Ce…?

-Câte, Aven? Câte dăți m-ai iubit? Câte dăți… am murit? întrebă într-un mod rapid Damon.

Aven făcu un pas înapoi, gura lui se deschise ușor, dar nu ieși niciun sunet, doar respira greu.

-Tu… nu ai cum să știi…

-Dar știu, șopti Damon… Știu ce-am văzut, ce-am simțit, ce-am fost.

Apoi, ca și cum ar fi vrut să-l zdrobească și să-l salveze în același timp, Damon păși spre el și își lipi fruntea de a lui Aven.

-Dacă ai fost blestemul meu, vreau să știu, dacă m-ai iubit până la moarte… vreau să-ți văd amintirile, pe toate.

Aven închise ochii… trupul lui tremura.

-Nu vrei să le vezi, Damon, niciun suflet nu ar trebui să le poarte.

-Atunci dă-le mie și vom rupe această buclă împreună… sau nu.

Damon nu mai așteptă un răspuns, nu-l mai voia.

Fără un cuvânt, făcu un pas și-l apucă pe Aven de guler, trăgându-l aproape, prea aproape.
Respirațiile li se contopiră pentru o secundă, o secundă în care timpul părea suspendat între tensiune și adevăr.

Apoi îl sărută, brusc, fără avertisment, un sărut scurt, tăios, calculat, un gest menit să dezarmeze, să răstoarne, să provoace.

Dar…

Aven nu se retrase, ci răspunse cu o ardere atât de profundă, încât Damon simți cum tot ce era fals în intenția lui se dizolva.
Gura lui se mișca odată cu a lui Aven, iar jocul deveni ceva viu, fierbinte, necenzurat.

Mâna lui Damon îi cuprinse ceafa, cealaltă se înfipse în haina lui Aven, sărutul deveni haotic… doritor.

Pentru o clipă… Damon uită, uită că era un test, uită că venise pentru răspunsuri, uită tot, cu excepția felului în care buzele lui Aven îl ardeau și cum inima îi bătea ca și cum încerca să-i iasă din piept.

Când se desprinse în cele din urmă, cu respirația tremurând, îl privi pe Aven… dar nu mai știa sigur dacă jocul mai era doar al lui.

Aven îl privea cu ochii întunecați de emoție.

-Acum… înțelegi? șopti… De ce nu pot să te las… chiar dacă știu cum se termină.