Cei patru- Capitolul 21

Prima noapte de dragoste

Damon îl privea cu o flacără aprinsă în priviri, uitând complet de planul inițial. În fața lui nu mai era decât Aven și toate trăirile brute, magnetice, pe care acesta le transmitea. Simțea cum dorința înflorește în el, cum în fundalul minții răsunau șoapte vechi de dragoste, imagini cu trupurile lor contopindu-se, piele pe piele, atingeri și săruturi fierbinți.

Excitația nu era doar trupească, ci profund sufletească, viscerală, adâncă. Se repezi asupra lui Aven, nu cu forță, ci cu pasiune.
Gurile lor nu se mai sărutau, ci făceau dragoste în cel mai pasional și exploziv mod, de parcă întreaga cameră se luminase în mii de culori.

Aven își ridică mâinile pe ceafa lui Damon, adâncind sărutul, făcându-l mai erotic, mai intens, mai profund. Limbile lor dansau, se căutau, se prindeau într-un joc al seducției care nu mai avea oprire. Damon îl împinse ușor în raft, lipindu-și trupul de al lui Aven, dorind să-l simtă mai mult decât sufletește.

De aici nu mai era cale de întoarcere — amândoi se doreau, se pierdeau în această iubire pe care o simțeau acum, în acest moment. Era pasiune, dorință arzătoare, iubire și frică, toate amestecate într-un pachet complet care le desena destinele.

Mâinile lui Damon ajunseră la marginea tricoului lui Aven, trăgându-l rapid peste cap. Buzele îi sărutau cu foame pielea expusă, îi recunoșteau mirosul, gustul, căldura. Totul îi era clar. Gemetele lui Aven răsunau precum o melodie veche, uitată, dar retrăită de sute de ori — melodia lui preferată.

Aven îi trase tricoul și lui Damon, iar mâinile i se plimbau pe pieptul gol. Acolo unde îl atingea, pielea se transforma în foc. Damon simțea trupul ca un vulcan plin de lavă, pregătit să erupă.

Aven îi desfăcu nasturii blugilor și-i lăsă să cadă la picioarele lor, la fel cum făcuse și cu propriii pantaloni. Gura lor se regăsise într-un nou sărut contopitor, exploziv, aproape dătător de moarte.

– Damon… te vreau… te vreau acum, fă-mă al tău, îi șopti Aven printre săruturile flămânde.

Damon, deja amețit de toate senzațiile, îl întoarse cu spatele la el, îl sărută în spatele urechii, apoi coborî cu buzele pe gâtul și umărul lui, în timp ce palmele i se așezară pe șolduri, strângându-l cu putere.

Simțea un foc în el care creștea cu fiecare atingere. Gura lui aluneca pe spatele încins al lui Aven, lăsând urme umede, ca o cărare de lavă. Era un foc sexual pur, o dorință nemărginită care clocotea.

Damon reveni la urechea lui, mușcându-i ușor lobul.

– Vreau să fiu în tine… șopti, în timp ce mâinile îi ridicau bazinul, pătrunzând în el încet, fără preludiu, pentru că amândoi erau deja pregătiți de această contopire a trupurilor.

Damon își lăsă capul pe spate când simți pereții strânși ai lui Aven cuprinși în jurul penisului său. Era plăcere pură. Începu să se miște lent, savurând fiecare clipă, senzația pătrunderii, căldura pielii, gemetele lui Aven care-i gâdilau auzul și-l făceau să tremure de poftă.

Damon se pierdea de realitate cu fiecare împingere. Aven scotea gemete scurte, dar pline, înăbușite de intensitatea contopirii lor. Spatele i se arcuia involuntar, gura deschisă într-un strigăt mut, trupul lui tremura ușor, prins între durere și plăcerea aceea amețitoare, mistuitoare.

– Damon…! îl chema cu voce stinsă, aproape rugătoare.

Damon se aplecă peste el, mușcându-i gâtul, apoi își plimbă mâna de-a lungul pieptului său, apucându-i cu încredere bărbăția. Începuse să-l mângâie în același ritm cu mișcările șoldurilor sale, într-un dans haotic și magnetic care îi făcea să-și piardă orice control. Pielea le era transpirată, lipită, plină de urme și de saliva sărutărilor neîntrerupte.

Îi simțea fiecare tresărire, fiecare spasm.
Aven își înfipse unghiile în coapsa lui Damon, cerând mai mult fără cuvinte; totul în el striga. Era dorință pură, primitivă, dar și o chemare familiară, ca și cum trupul lui știa, își amintea această atingere, acest ritm, această iubire care sfârșea mereu cu foc și durere.

– Damon… nu te opri, îi șopti printre suspine.

-Te simt… ești… ești tot.

Damon începuse să-și piardă capul. Tot ce era plan, joc, strategie, se topea sub trupul fierbinte al lui Aven, sub gemetele lui, sub strânsoarea perfectă din jurul lui. Îl dorea, îl dorea de parcă îl dorise în toate viețile.

– Aven…! răsuflă greu, aproape tremurând.

-Mă omori cu felul în care te simt…

Mâinile lor se căutau orbește, respirațiile li se amestecau și, într-un ultim impuls de intensitate, Damon îl trase de șolduri mai aproape, adâncindu-se complet în el, în timp ce corpul lui vibra de climaxul care urca inevitabil, devastator.

Gemetele lui Aven se transformară în sunete sacadate, iar corpul lui se încordă violent când atinse apogeul, explodând între ei, stropindu-l pe Damon pe mâna, în timp ce spatele i se arcuia cu o forță aproape dureroasă.

Damon veni imediat după el cu un sunet adânc, animalic, lăsându-se în el complet, în timp ce simțea cum îl cuprinde un val de plăcere aproape amețitoare.

După câteva secunde, când trupurile le-au căzut obosite, Damon rămase lipit de el, cu capul înfipt în spatele umărului lui Aven, respirând haotic. Mâna lui tremura ușor, așezată pe pieptul cald și umed.

Tăcerea era intensă, nu incomodă, ci sfântă.

Apoi, Aven șopti cu o voce pierdută, dar plină de sens:

– Așa ai fost mereu, arzi și mă faci să ard cu tine.

Liniștea care se așternuse peste trupurile lor goale era aproape sacrală.
Doar respirațiile încă rapide și inimile bătând haotic mai trădau urmele nebuniei care îi mistuise cu câteva clipe înainte.

Damon stătea cu fruntea lipită de ceafa lui Aven, iar mâna lui se odihnea ușor pe pieptul acestuia, simțind cum se ridica și cobora lent, cu fiecare răsuflare grea. Îi era greu să se miște, dar nu din epuizare, ci dintr-o teamă ciudată că, dacă s-ar mișca, ar rupe ceva — ceva ce abia începuse să înțeleagă.

Aven își întoarse capul ușor, cu ochii închiși, vorbind într-o șoaptă care părea desprinsă dintr-un vis:

– Te-am iubit… de secole.

Damon tresări ușor, dar nu spuse nimic, doar își strânse mai tare brațul în jurul lui.

– Te-am căutat… în fiecare viață, în fiecare loc, în fiecare chip. Te-am recunoscut… chiar și când erai altul. Acum îți porți chipul real… și tu, și frații tăi.

Vocea lui Aven nu mai tremura — era caldă, sinceră.

– Nu ți-am spus tot, nu am putut să spun tot, pentru că nu am știut ce îți amintești, ce știi, ce simți.
Nu pentru că nu am vrut… ci pentru că sunt lucruri… care nu pot fi spuse. Nu încă.

Damon ridică privirea, privind profilul chipului său luminat slab de luna de afară.

– De ce?

– Pentru că ceea ce știu… ar putea schimba totul.

Făcu o pauză urmată de o respirație apăsată.

– Pentru că, Damon… de sute de ani, eu nu încerc doar să te găsesc… încerc să vă salvez.
Pe tine, pe Eli, pe Kai, pe Noah. Încerc să rup blestemul care ne leagă pe toți… dar prețul e atât de greu… încât nici măcar eu nu mai știu dacă mai pot face asta.

Damon simțea cum inima i se încleștează. Acel adevăr parțial îl strângea, dar nu-l respingea. Îi confirma ceva ce, în adâncul sufletului său, simțea deja — că iubirea dintre ei nu era o întâmplare, ci o repetare, un ritual, un foc vechi.

– Și totuși, m-ai lăsat să mor… viață după viață.

Aven închise ochii.
– Nu te-am lăsat. N-am fost niciodată suficient de rapid sau suficient de puternic.

Tăcerea se reinstală între ei, dar nu era o tăcere grea — era înțeleaptă.
Damon își coborî capul pe umărul lui Aven, lăsând să-i alunece palma pe coapsa acestuia, într-un gest de liniște, de acceptare tăcută. Nu iertase tot, dar înțelesese o parte — și acea parte o acceptase.

Își simțea respirația calmându-se, dar gândurile încă îi alergau în piept, neliniștite.

Pentru o clipă ezită… dar simțea că nu mai voia să ascundă.

– Aven… spuse încet, aproape șoptit, dar cu o sinceritate care tăia prin noapte, vreau să știi un lucru.

Aven întoarse capul ușor, privindu-l peste umăr. În privirea lui era blândețe, dar și o teamă surdă.

– Frații mei… nu au încredere în tine.
– Nici în Ella.

Aven rămase nemișcat, nu era deloc surprins, doar… resemnat.

– Știu, răspunse simplu.

Nici tu n-ai avut, până acum.

Damon clătină ușor din cap, dar nu-l contrazise.

– Nu știu ce e între noi, ce e real și ce e repetat… tot ce știu este că simt ceva — și nu doar pentru că te-am simțit prin vise sau amintiri, ci pentru că… atunci când te privesc acum… nu vreau să mor din nou… nu vreau să te pierd din nou.

Tăcerea căzu între ei ca o promisiune nerostită.

Afară, în campus, vântul adia ușor, purtând cu el ecoul unei nopți care avea să schimbe tot.

Iar undeva, într-o altă cameră, trei frați priveau pe geam, fără să vorbească, dar știind… că legătura s-a creat și că totul va arde din nou.