Gorgona Medusa-Capitolul 8

Discuția

După-amiaza cobora peste clădirea unității în fâșii lungi de lumină, iar biroul lui Titan, aflat la capătul coridorului, părea pentru prima dată mai puțin un spațiu administrativ și mai mult o cameră în care adevărurile nu mai puteau fi lăsate să aștepte. Soarele intra printre lamelele jaluzelelor și tăia încăperea în dungi aurii, care se așezau pe dosare, pe lemnul întunecat al biroului, pe cana de cafea rămasă neatinsă și pe silueta bărbatului care stătea în spatele mesei fără să se miște aproape deloc.

Când Zeus bătu o dată și deschise ușa, Titan nu ridică imediat privirea.

–Cadet Hata.

Vocea lui era joasă, fără pic de asprime, dar destul de precisă încât să nu lase loc pentru interpretări.

Zeus păși înăuntru cu o energie controlată prost. Era o bucată care îi  rămăsese în mușchi după alergarea de pe autostradă, după ambuscada improvizată, după frânele încinse și armele scoase în plină lumină. În palma stângă purta bandajul, alb, martor al gestului de apărare de acum câteva zile. Ținea brațul puțin mai rigid, iar Titan observă imediat asta, cum observă și felul în care Zeus încerca să pară dator cu nimic, deși oboseala îi rămăsese încă pe gură, pe gât, în umerii ușor căzuți.

– Închide ușa.

Zeus o închise și rămase în picioare.

Titan ridică atunci ochii din dosarul pe care îl avea în față. Privirea lui se opri direct pe bărbatul din fața lui și, pentru o clipă, fără să o arate, tot ceea ce îl tulburase de când îl văzuse alergând după Mercedes se întoarse în același loc, strâns și incomod, undeva sub stern. Curajul acela absurd, furia aia oarbă nu semănau cu lipsa de judecată, ci cu o rană veche căreia cineva îi rostise numele în public. Și peste toate, gândul pe care nu și-l îngăduia complet, dar care revenea iar și iar, tot mai greu de împins la margine: dacă Zeus era, într-adevăr, Timid 1?

Nu avea voie să întrebe, nu încă și nu fără dovezi palpabile. Chiar nu voia să strice ceva ce nici măcar nu înțelegea complet.

– Știi de ce te-am chemat? întrebă Titan.

Zeus își mută greutatea de pe un picior pe celălalt și își lăsă o jumătate de zâmbet să-i atingă gura, acel gen de zâmbet pe care îl folosea ca să țină lumea la distanță.

– Pentru că am prins patru indivizi care tocmai goliseră o bijuterie și n-am avut bunul-simț să aștept aprobări scrise, șef…să trăiți șef.

Titan nu reacționă la ironie.

– Te-am chemat pentru că ai alergat singur după patru bărbați înarmați, în plin trafic, apoi pe autostradă, de parcă propria ta viață era o informație irelevantă din raport.

Zeus ridică ușor bărbia, însă nu răspunse imediat.

Titan se rezemă de spătar, rămânând la fel de calm încât liniștea lui ajungea să fie mai apăsătoare decât un țipăt.

– Curajul nu înseamnă să te arunci sub roțile unei mașini, cadet Hata. Și nici dedicarea nu înseamnă să lucrezi singur când protocolul spune clar altceva.

– Dacă stăteam după protocol, dispăreau, răspunse Zeus, iar de data aceasta nu mai era ironie în glasul lui, ci acel adevăr simplu și violent în care credea cu toată coloana lui vertebrală.

-I-am văzut ieșind. Au tras în aer, Șef. M-am uitat în jur și n-am văzut decât civili care se aruncau la pământ. Am făcut ce trebuia, șef, să trăiți , șef.

– Ai făcut ce ai simțit, nu ce trebuia.

Replica rămase suspendată între ei.

Zeus clipi lent, iar mușchiul din maxilar i se încordă. Pentru câteva secunde păru că vrea să spună ceva tăios, ceva care să spargă forma prea corectă a discuției, însă nu o făcu. Își lăsă privirea să alunece o clipă spre fereastră, apoi înapoi spre Titan.

– Pentru mine e același lucru, șef.

Titan îl privi lung.

Acolo era totul, își spuse el. Exact acolo în propoziția aceea rostită fără emfază, exista un adevăr de neschimbat.

– Nu, spuse în cele din urmă.

– Pentru tine a devenit același lucru și tocmai asta e problema.

Zeus râse scurt, fără umor.

– Cu tot respectul, domnule comandant, dacă n-aș reacționa așa cum reacționez, poate că oamenii ăia ar fi fost acum la cincizeci de kilometri distanță.

Titan lăsă dosarul din mână și se ridică. Mișcarea lui fu lentă și deloc agresivă, dar schimbă aerul din cameră. Din spatele biroului, în poziție verticală, părea și mai înalt, iar prezența lui umplea spațiul într-un fel greu de ignorat. Ocoli masa fără grabă și se opri la câțiva pași de Zeus.

– Uite ce nu înțelegi încă, spuse el, la fel de domol.

– Un om care intră singur, neanunțat și orbit de adrenalină într-o situație cu armament nu devine erou doar pentru că are noroc și iese viu. Poate deveni foarte repede un mort curajos. Iar mie nu-mi folosește la nimic un mort curajos în subordine.

Zeus îl privi înapoi și, pentru o clipă, ceva din obrăznicia lui obișnuită cedă. Nu de tot, nu suficient cât să dispară, dar destul încât în locul ei să se vadă altceva, o oboseală veche, un fel de încăpățânare construită direct pe suferință.

– Nu-mi e frică, spuse el.

Titan aproape că zâmbi, însă expresia nu ajunse complet la suprafață.

– Tocmai asta mă îngrijorează.

Zeus deschise gura să răspundă, apoi tăcu. Mâna dreaptă îi alunecă instinctiv spre buzunarul interior al gecii și atinse ceva. Un obiect mic, metalic. În clipa următoare, probabil din cauza felului în care își schimbase poziția, obiectul acela alunecă și căzu pe covor, aproape fără zgomot.

Amândoi coborâră privirea.

Era un camion electric, mic, de pompieri, din metal vopsit cândva în roșu aprins, acum ciobit pe margini, cu una dintre roți schimbată probabil în grabă cu mulți ani în urmă.

Zeus se aplecă primul, dar Titan fu mai rapid. Ridică jucăria și o ținu o secundă în palmă, privind-o cu o atenție neașteptată.

–Porți jucării cu tine, spuse el, fără întrebare în glas.

Zeus întinse mâna dreaptă după el, însă Titan nu i-l dădu imediat.

– De când?

De data aceasta tăcerea fu mai lungă. Zeus își trecu limba peste buza de jos, iar privirea i se schimbă. Nu se înmuie, pentru că Zeus nu era genul care se înmuia în fața altora, dar parcă se așeză altfel în el, mai adânc.

– De la șase ani, spuse în cele din urmă.

Titan nu interveni.

Zeus continuă, aproape surprins el însuși că o face.

–  La cinci ani l-am pierdut pe tata. Era inspector de poliție, unul bun, curajos fără spectacol, genul ăla de om pe care îl respecți înainte să ai vârsta la care să înțelegi de ce. Era pe urmele unei rețele de mafioți și a căzut într-o ambuscadă. Cineva din interior l-a vândut, asta au spus toți, numai că nimeni n-a aflat vreodată cine. Sau poate au aflat și n-au spus. N-am știut niciodată cine l-a trădat, cine a apăsat primul pe trăgaci, cine a privit și a tăcut. Pentru mine a rămas doar golul ăla pe care nu-l umple nimeni.

Vocea lui nu tremura și tocmai asta făcea totul mai greu. Spunea lucrurile ca pe niște fapte învățate pe dinafară, dar fiecare cuvânt avea ceva care semăna cu o lamă de cuțit.

– Mama s-a recăsătorit după un an, continuă el.

–Un om bogat, bine văzut, cu costume bune și mâini proaste. Avea bani, avea influență, avea tot ce îi trebuia ca să pară respectabil. În casă, însă, era alt om. Și cu mine n-a fost niciodată doar sever. A fost violent. M-a învățat repede că un copil poate deveni invizibil în propria lui casă și totuși să doară foarte tare.

Titan simți cum ceva i se strânge scurt în piept, însă pe chip nu i se mișcă nimic.

— La șase ani, niște băieți mai mari mi-au luat camionul ăsta și nu voiau să mi-l mai dea. N-am avut curaj să mă duc după ei. Plângeam, eram murdar de praf și eram convins că dacă încerc să-l iau înapoi o să mă rupă în două. A apărut atunci un adolescent. Nu-l cunoșteam. Nici acum nu-mi amintesc limpede fața, doar lumina de pe ea și felul în care s-a uitat la mine, ca și cum existam. S-a dus, le-a luat camionul din mână sau din noroi, nici nu mai știu exact, și mi l-a pus în brațe. Apoi mi-a spus ceva simplu. Mi-a spus că în loc să mă smiorcăi, trebuia să mă bat pentru jucăria mea. Din ziua aia n-am mai vrut să fiu fricos.

Titan îl asculta fără să clipească aproape deloc. În capul lui, gândurile se legau într-o ordine tot mai limpede și tot mai inconfortabilă. Era durerea timpurie, tatăl polițist ucis, trădarea rămasă nerezolvată, abuzul, obsesia pentru răufăcători, furia care îl scotea din protocol ca o mână care apucă de gât. Fiecare detaliu împingea mai aproape ideea pe care o ținea sub cheie: poate că sub uniforma asta, sub obrazul ăsta sfidător și sub talentul excepțional, Zeus ascundea un suflet blând, un caracter singuratic.

Nu avea însă voie să-l forțeze.

– Mama a murit acum trei ani, spuse Zeus mai încet.

-A fost o boală grea, lungă. După aia am tăiat orice punte cu ăla. Nu mai există pentru mine. Nici el, nici casa aia, nici banii lui. Am rămas singur și, ca să fiu sincer, nu m-a surprins deloc. Singurătatea era deja o obișnuință.

Își coborî privirea spre camionul din mâna lui Titan și adăugă, cu acel cinism care îl ajuta să nu se prăbușească:

– Așa că da, viața mea e poliția, și da, sunt rebel, și da, sunt insubordonat. Știu foarte bine. Nu mă laud, doar vă spun cum stau lucrurile, șef. Când am de-a face cu răufăcători, mi se face negru în fața ochilor. Nu e o  figură de stil, chiar mi se face. Și atunci simt că trebuie să-i prind pe toți. Poate pentru că pe ai lui tata nu i-a prins nimeni. Poate pentru că încă îi caut. N-am renunțat și poate că n-o să renunț.

Ultima propoziție fu rostită atât de simplu încât semăna mai mult cu o lege personală decât cu o promisiune.

Titan făcu un pas înainte.

Apropierea lui schimbă imediat aerul. Zeus, care înfruntase în aceeași zi patru indivizi înarmați și alergase după o mașină în viteză, simți fără să vrea cum ceva din el se încordează altfel, într-o zonă pe care nu o controla cu aceeași ușurință. Titan se afla acum destul de aproape încât să-i poată vedea detaliile pielii, firul unui nerv de la tâmplă, oboseala frumoasă și aspră de sub ochi. Destul de aproape încât mirosul lui să ajungă clar. Amestecul greu de definit de piele curată, ceva sobru și ceva întunecat, atinse în Zeus un colț de memorie pe care nu reuși s-o prindă din mers.

Îl tulbura.

Nu dintr-un motiv pe care l-ar fi putut numi ușor.

Îl tulbura fizic, nelalocul lui, ca și cum trupul i-ar fi recunoscut înaintea minții o prezență pe care mintea nu era pregătită s-o accepte. Încă nu-l identificase. Încă nu recunoscuse în bărbatul din fața lui pe Favorit1. Și totuși ceva din el deveni atent.

Titan îi luă mâna stângă, cu o grijă aproape imperceptibilă, și îi privi bandajul.

– Nu ți-a spus medicul să nu strângi pumnul?

Zeus încercă să glumească, dar vocea îl trădă puțin.

– Nu prea sunt bun la recomandări.

Titan ridică atunci privirea și îl fixă direct.

– Nu confunda setea de pedeapsă cu dreptatea, cadet Hata.

Bărbatul rămase nemișcat.

– Tatăl tău a murit pentru că cineva a pervertit legea din interior, continuă Titan.

-Dacă tu lași furia să-ți conducă mâinile, faci același lucru la scară mai mică. Îți spui că urmărești dreptatea, dar de fapt lași rana să decidă în locul tău, iar rana nu știe să protejeze, știe doar să lovească.

Zeus încercă să-și retragă mâna, dar Titan o ținu o clipă mai mult, suficient cât cuvintele să aibă unde rămâne.

– Ascultă-mă bine, spuse el și vocea îi coborî atât de mult încât părea mai aproape de pielea lui Zeus decât de urechile lui.

-Ai dreptul să fii furios, ai dreptul să-ți cauți răspunsurile, ai dreptul să vrei să-i găsești pe cei care i-au făcut asta tatălui tău. Dar dacă transformi fiecare intervenție într-o răzbunare personală, o să ajungi exact ce urăști. Și poate o să prinzi zece, douăzeci, o sută de nemernici, dar în drum spre ei o să te pierzi pe tine complet, o să faci rău echipei, dar eu nu o să accept asta. Nu cât timp ești sub comanda mea.

Cuvintele nu erau rostite tare. Tocmai de aceea îl loviră mai rău.

Zeus îl privi și pentru întâia dată în acea conversație nu mai avu nicio replică pregătită.

– Ce vreți de la mine? întrebă într-un târziu, iar întrebarea aceea nu mai avea nimic sfidător în ea.

– Ce vreți, concret?

Titan îi lăsă mâna și îi puse în bandaj, cu grijă, camionul mic de pompieri.

– Vreau să rămâi viu, spuse el.

–Vreau să înveți să fii mai puternic decât impulsul care te aruncă înainte. Vreau să nu mai alergi singur după moarte doar pentru că ți se pare că așa dovedești ceva. Și mai vreau să înțelegi un lucru: faptul că ai crescut singur nu înseamnă că trebuie să continui să trăiești așa. Poate undeva cineva te așteaptă sau te vrea.

Zeus încremeni ușor.

Fraza aceea intră în el mai adânc decât ar fi vrut.

–Nu mă așteaptă nimeni acasă, nimeni nu mă vrea, zise, mai mult pentru sine.

Titan îl privi fără să clatine nimic din calmul lui.

– Cum poți ști că nimeni nu te vrea? Ai fost într-o relație?

Biroul rămase pentru câteva secunde complet tăcut. Soarele alunecase mai jos, iar lumina, mai caldă acum, se sprijinea pe umărul lui Titan și pe conturul obrazului lui Zeus. Distanța dintre ei nu era mare și, pentru Zeus, deveni ciudat de greu de suportat, nu pentru că se simțea amenințat, ci pentru că nu se simțea. Și tocmai lipsa acelei amenințări îl destabiliza.

– Domnule comandant… începu el, apoi se opri.

Nu știa ce voia să spună.

 De ce vă pasă? De ce mă vedeți? De ce, când vă apropiați, am impresia absurdă că am mai trecut pe aici, prin mirosul dumneavoastră, prin vocea asta joasă, prin felul în care încăperea se micșorează.

Titan îi citi probabil jumătate din întrebare și îi răspunse doar la partea pe care o putea rosti.

– Pentru că ești unul dintre oamenii mei, Zeus. Și pentru că nu suport să văd un om cu calități împins, încet și sigur, spre propria distrugere.

Zeus își coborî ochii spre camionul din palmă. Metalul vechi, zgâriat, îi stătea pe bandaj ca un obiect ridicol și sacru în același timp.

– Nu promit că o să mă schimb peste noapte, spuse.

– Nici nu ți-am cerut asta, răspunse Titan.

– Îți cer doar să nu mai confunzi nebunia cu puterea. Și, data viitoare când ți se face negru în fața ochilor, să mă anunți înainte să pornești singur.

Zeus ridică privirea.

– Asta e o invitație sau un ordin?

Pentru prima dată, ceva asemănător cu un zâmbet adevărat atinse colțul gurii lui Titan.

– Amândouă.

Zeus simți din nou tulburarea aceea ciudată, aproape fizică, și se urî puțin pentru felul în care tăcerea lui Titan îl afecta. Își îndreptă spatele, își strânse camionul în mână și dădu scurt din cap.

– În regulă.

Se întoarse spre ușă, apoi se opri.

– N-am spus-o des, zise fără să-l privească,

-… dar… mulțumesc.

Titan nu răspunse imediat. Când o făcu, vocea îi rămase în aceeași zonă joasă care părea făcută să atingă lucruri ascunse.

– Nu-mi mulțumi. Demonstrează-mi că ai înțeles.

Zeus ieși.

Ușa se închise în urma lui fără zgomot.

Pe coridor, lumina îi păru dintr-odată prea puternică, iar aerul prea subțire. Își atinse bandajul, apoi camionul de pompieri, și porni mai departe fără să grăbească pasul. Nu-l recunoscuse încă pe Favorit1. Mintea lui nu legase încă firele. Dar pielea, memoria aceea veche și tăcută a trupului, începuse deja să înțeleagă ceva înaintea lui. Iar această înțelegere, tocmai pentru că nu avea încă nume, îl speria mai rău decât o armă scoasă la trei metri distanță.

În birou, Titan rămase nemișcat lângă fereastră, privind ușa închisă.

Pe birou, dosarul cu numele lui Zeus rămânea deschis.

În mintea lui, însă, nu mai era niciun dosar.

Era doar bărbatul care tocmai ieșise de acolo, felul în care își purta rănile fără să le numească aproape niciodată, furia care îl împingea în linia întâi și acel gând tot mai greu de alungat, că sub obstinația lui, sub răzvrătirea lui și sub setea lui de dreptate, s-ar putea ascunde o personalitate care îl atrăgea din ce în ce mai tare.

Timid 1...

Titan închise dosarul încet…inspiră…îi era dor să fie la  Alhambra.