Fratele vitreg- Capitolul 21

Între tine și mine, e foc

Lângă mașină, în întunericul nopții, Matteo stătea nemișcat.

Trupul îi era rece, dar pieptul… pieptul îi ardea. Cuvintele lui Ronan îi vibrau încă în carne, ca un ecou care nu-și găsea liniștea:

– Te iubesc într-un mod care mă arde dinăuntru…
– Nu pot să te ating…
– Ia cheia și du-te acasă…

Avea cheia mașinii lui, o strângea în palmă cu o forță ce-i albea degetele. Metalul rece îi secționa gândurile, dar nu și durerea.

Stătea acolo, inert, cu fața palidă, învăluit de liniștea ascuțită a unei nopți în care ceva în el murise… sau se născuse.

Nu se mai mințea.

Toate zidurile construite în jurul inimii lui cădeau, unul câte unul, iar adevărul, crud și clar, îl privea în ochi: el îl iubea pe Ronan.

Nu o iubire liniștită, nu o iubire caldă, cum era cea pentru Diego… nu… nu o iubire din trecut.

Una care-i sfâșia pielea. O iubire ca o furtună. O iubire care îl ardea de viu.

Ronan îl răsturnase din prima zi. De când îl cunoscuse, totul se dăduse peste cap. Nu mai era același Matteo. Se agățase de Diego… poate ca să supraviețuiască, pentru că Diego era calmul, Diego era familiarul, Diego era iubirea care nu rănea.

Dar Ronan…

Ronan era prăpastia în care voia să sară.
Era focul interzis care îl provoca, îl atrăgea, îl rupea pe dinăuntru… și acum… Ronan plângea.
Pentru el…

Și el… nu făcuse nimic, nu-l oprise. Nu-i răspunsese…
Rămăsese acolo, ca un laș, incapabil să rostească ce simte, incapabil să se miște, incapabil să aleagă între ceea ce e corect și ceea ce vrea cu tot sufletul.

– Iubirea noastră e interzisă… și totuși, atât de gustoasă…

Gândul îi tăie mintea ca un cuțit înfipt pe tăcute.

Simțea gustul ei, aroma păcatului, sarea dorinței și arsura regretului.

Și acum… acum era singur.
Singur cu acea cheie în mână. Cheia unei uși pe care n-o mai putea închide.

Ridică privirea spre cerul care era curat.
Aproape ironic…

Apoi o lacrimă i se desprinse din colțul ochiului, căzând pe dosul palmei, și tot ce putea face era să rostească, cu buze tremurânde:

– Ce mi-ai făcut, Ronan…

Marginea lacului era liniștită, vântul bătea slab printre crengile copacilor, iar cerul părea mult prea înstelat pentru haosul pe care Ronan îl simțea în piept.
Luna plutea deasupra apei, reflectându-se tremurat, parcă jenată să-i vadă chipul.

Stătea acolo, pe o bucată de stâncă, cu genunchii strânși la piept, cu tâmpla rezemată de brațul stâng. Trupul îi tremura, dar nu din cauza frigului, ci din cauza golului.

Un gol care purta un nume: Matteo.

– Ce mi-ai făcut… șopti cu o voce stinsă.

Închise ochii.

Acolo, în întunericul pleoapelor, îl vedea mai clar ca oricând.

Chipul lui Matteo.
Zâmbetul acela care-i arăta acea gropiță în stânga.
Alunițele ce-i desenau linia perfectă a feței.
Ochii verzi… Dumnezeule… ochii aceia.

Își simți inima tresărind violent.
Era tot ce visa, tot ce voia și în același timp tot ce nu avea voie.

Și totuși… îl iubea.
Îl iubea atât de mult încât îl durea. Îl durea până în oase.

În acea seară, în mijlocul drumului, când îl privise, când îi urlase tot ce l-a ars pe interior, sperase la o minune.
Sperase să-l audă, să-l creadă… să-l oprească.

Dar Matteo… nu rostise nimic, iar tăcerea lui îl sfâșiase și mai tare.

– Îmi e frică de tine, Matteo…
Glasul îi tremura, șoptit către nimic.

– Pentru că lângă tine uit tot. Uit cine sunt… ce trebuie să fiu. Uit că suntem…

Vocea i se frânse… lacrimile i se prelingeau pe obraji fără să le mai ascundă. Nu mai putea, nu mai voia să joace… această iubire îl schimbase.

A ridicat privirea spre lună.

– Nu știi cât doare…

Apa din fața lui oglindea un chip pe care nu-l mai recunoștea. Ochii lui erau roșii, buzele strânse, iar în privire… un haos pur.
Un om care iubea și care știa că nu are voie.

– L-aș iubi în toate lumile posibile, chiar și dacă ne-am naște din nou… și tot frați vitregi am fi, tot l-aș iubi.

Noaptea trecuse, dar nici Matteo, nici Ronan nu dormiseră.

Fiecare dintre ei trimitea gânduri în direcția celuilalt.
Gânduri care nu ajungeau niciodată la destinație.
Gânduri nerostite, adevăruri înăbușite, furtuni care se învârteau într-un cer comun, dar separat de pereții unei tăceri ucigătoare.

Matteo se frământase ore în șir.
În mintea lui, vocea lui Ronan era un ecou continuu:

– Vrei să auzi cum m-am îndrăgostit de cel ce trebuie să îmi fie doar frate vitreg?

Și gândul ăsta îl măcina, îl dădea foc din interior, pentru că da… știa acum.
Tot ce încercase să reprime, să îngroape sub gesturile calde pentru Diego, sub minciuni dulci, sub rațiune, se ridicase la suprafață: iubirea interzisă pentru Ronan.

Pe cealaltă parte a nopții, Ronan stătea cu fruntea lipită de pervazul ferestrei, privind spre gol.
Pentru el, tăcerea lui Matteo însemna un refuz… o negație… o sentință.
Credea că tot ce simțea… fusese doar în mintea lui, că acea dragoste chinuită nu avea corespondent.

Și așa… dimineața veni.
Cu ochi umflați, cu gânduri obosite, cu inimi care tremurau încă de dorință și frică.

Ieșiră, fără să știe, în același timp din dormitoare și se întâlniră pe holul larg și luminos.

Ochii li se ciocniră.
Un contact vizual care le înmuie genunchii.

Matteo încremeni.
Ronan… abia putea respira.

– Bună dimineața… șopti Ronan primul, forțându-și un zâmbet slab.

– Ai ajuns acasă bine aseară? întrebă în continuare, cu voce joasă, fără să-și ridice privirea.

– Da… răspunse Matteo.

Atât… un singur cuvânt… un singur pas peste prăpastie.

Ronan încuviință ușor și făcu să se întoarcă.

Dar atunci…

– Stai…

Matteo vorbi dintr-un loc adânc din piept, cu răsuflarea tăiată. Se apropie de el, cu pași timizi, ca un copil care nu știe dacă face bine sau rău.

Întinse mâna.
În palmă, stăteau cheile mașinii lui.

Ronan le privi lung, dar când se întinse să le ia, degetele li se atinseseră și în acel contact minuscul, o scânteie aprinse tot aerul din jur.

Matteo închise palma.
Prinse degetele lui Ronan în mâna sa și nimeni nu mai respira.
Timpul se dilatase, totul devenise tăcere și impuls.

Ochii lui Matteo, mari și plini de lacrimi reținute, îl priveau direct.
Atât de intens, încât Ronan simți cum cade, cum alunecă în gol, cum pierde controlul.

– La dracu… șopti el cu o disperare aprinsă.

Și-l împinse pe Matteo ușor în peretele de lângă ușa camerei.
Trupul lui îl înconjura și buzele li se găsiră… și cerul se prăbuși.

Un sărut care era tot ce nu ar fi trebuit… dar tot ce își doreau.

Sărutul lor era flămând, era de neînfrânat… fierbinte și sălbatic.

Buzele li se izbeau cu urgență, cu dorință, cu regret.
Mâinile li se agățau una de cealaltă, cu frică să nu se piardă iar.
Limba lui Ronan căuta, dansa, cerea.
Limba lui Matteo răspundea, gemea, implora.

Nimic nu mai exista în jurul lor, holul dispăruse… casa nu mai era acolo.
Lumea întreagă fusese ștearsă.

Erau doar ei doi.
Un Ronan care ardea în foc.
Un Matteo care se topise de dor.

Sărutul lor exploda în spațiul dintre pereți… fiecare atingere era o eliberare… fiecare bucată de piele expusă era o promisiune nespusă.

Trupurile lor fremătau electrizate de atingerea celuilalt, flămânde, parcă lipsite de rațiune.

Ronan îl apucă brusc de talie, întrerupând sărutul cu o forță care trăda cât de mult își pierduse controlul.

– Intră în cameră… rosti cu glas scăzut, sacadat de dorință.

Matteo nu spuse nimic, nu era nevoie.
Privirea lui spunea totul.

În secunda următoare, se aflau deja în camera lui Matteo, ușa se închise în spatele lor și acolo, în penumbra blândă a dimineții, privirile lor se căutară din nou.
Se priveau de parcă n-ar fi știut dacă e real. Dacă au voie să trăiască clipa asta.

Și apoi… fără alt cuvânt, fără explicații, se aruncară unul în brațele celuilalt.

În mișcările lor nebune căzură în pat.
Ronan era deasupra; buzele lui coborâră pe linia maxilarului lui Matteo, apoi pe gâtul care pulsa sub săruturile fierbinți.
Matteo gemea cu gura întredeschisă, în timp ce degetele lui Ronan îi ridicau tricoul, iar pielea fierbinte a abdomenului era atinsă de palmele acelea care îl aprindeau din interior.

– Ahh… Ronan… șopti el, pierdut.

Gemetele lui deveniseră muzică pentru urechile lui Ronan.
Iar trupul lui, o poveste pe care Ronan o voia spusă cu fiecare atingere, cu fiecare respirație.

Apoi…

O bătaie în ușă îi întrerupse.

– Mi vida? Te-ai trezit?
Vocea Hellen răsună cald, de dincolo de ușă.
– Să cobori, este o domnișoară jos care te caută…

Ronan se desprinse brusc, se prăbuși pe pat lângă el, cu pieptul tremurând violent.

Matteo rămase cu ochii larg deschiși, încercând să-și adune mințile.
Apoi, cu greu, strigă:

– Cobor imediat, mamă!

O liniște grea se așternu.
Niciunul nu îndrăznea să vorbească.
Respirațiile încă le erau accelerate.
Inimile încă băteau în același ritm dezordonat.

– Ronan… începu Matteo.

Dar Ronan îi așeză două degete peste buze.

– Nu spune că nu ai simțit nimic…
Vocea lui era frântă.
– Nu după cum ți-a tremurat trupul în brațele mele… nu după cum m-ai sărutat… nu fi un mincinos, Matteo… Te rog.

Matteo îl privi lung.
Ochii lui erau umezi, dar acum nu de vină, ci de intensitate.
Zâmbi ușor și își întoarse privirea, apoi ridică o sprânceană, lăsându-l pe Ronan să-l urmărească cu privirea.

– Voiam doar să spun că trebuie să cobor… dar nu pot chiar acum… spuse el calm, cu un licăr jucăuș.

Apoi își lăsă privirea să coboare.

– Uite de ce…

Ronan urmă traseul ochilor lui și obrajii i se înroșiră brusc.
Erecția lui Matteo se contura evident prin materialul pantalonilor subțiri.

– Oh… da… șopti Ronan, jenat, dându-și rapid mâna prin păr.

Matteo râse încet, iar acea gropiță din obrazul său se adânci odată cu zâmbetul.

Și în acel zâmbet… Ronan se topi.

Se lăsă pe spate, încercând să-și adune inima.

– Mă înnebunești… murmură.

– Și tu pe mine… răspunse Matteo și se lăsă ușor peste pieptul lui, cu fruntea rezemată pe clavicula băiatului care îi fura somnul și inima deopotrivă.

Matteo coborî cu pași lenți, încă simțind tremurul dimineții pe piele. O secundă mai devreme își ținuse palma lipită de inima lui Ronan, iar acum pășea într-un alt cadru, de parcă ar fi schimbat complet filmul.

Privirea i se opri asupra celor două siluete din bucătărie: Hellen râdea cu poftă, iar Kira, îmbrăcată într-o geacă de piele roșie și cu ochelari de soare urcați în vârful capului, părea în largul ei ca întotdeauna.

– Hey! spuse el, aranjându-și părul cu mâna într-un gest reflex.

Cele două femei se întoarseră brusc spre el.

– Hey, Storm! Nu mi-ai spus că ai o mamă atât de mișto, banditule. Ți-ai ținut comoara doar pentru tine! glumi Kira, lovindu-l ușor peste umăr.

– Kira!… bombăni el, dar nu-și putu stăpâni un zâmbet.

Hellen chicoti, lăsând cana pe blat.

– Vă las, dragilor. Am o zi plină. Kira, să nu fii o străină. Te mai aștept!

– Cu drag, Hellen! replică Kira cu sinceritate, urmărind-o cu privirea până când ieși pe ușă.

Matteo nu pierdu timpul.

– Ce e cu tine aici? întrebă direct.

– Bună ziua și ție, rază de soare! Te-am prins în mijlocul unui somn de frumusețe? replică ironic, ridicând o sprânceană.

– Kira… oftă el, dar ea îi puse imediat în mână un teanc de foi.

– Ți-am adus contractul pentru următorul raliu. Îl vrei sau îl ard și-l transform în confetti?

Matteo ridică rapid foile, deja citind cu ochii mari.

Nici n-apucă să întrebe ceva, că vocea Kirei se auzi și prezența unei bine cunoscute persoane coborî din etaj.

– Ooo, bună dimineața, majestatea dumneavoastră! exclamă Kira teatral când îl zări pe Ronan venind pe scări.

Ronan îi răspunse zâmbind larg și făcu o aplecare exagerată, apoi îi bătu palma într-un gest familiar.

– Încă mai exersezi teatrul? o tachină el în trecere, mergând spre expresorul de cafea.

– Non-stop. Fiecare zi e o scenă. spuse ea, râzând și așezându-și geanta pe scaun.

– O cafea? întrebă Ronan pe un ton natural, cu ochii la ecranul expresorului.

– Nu, merci. Sunt deja alimentată cu sarcasm și adrenalină.

– Mati? întrebă din nou Ronan, întorcându-și privirea către el.

Matteo tresări, ridicând capul din contract.

– Ce? întrebă ușor panicat, de parcă fusese prins cu mâța-n sac.

– Am întrebat dacă vrei o cafea… rosti Ronan pe un ton liniștit, cu o urmă de zâmbet.

Tăcerea pluti o clipă.
Kira îi privi pe amândoi, simțind clar tensiunea dintre ei. Dar, fiind Kira, nu putea rata ocazia:

– Ce-i cu voi doi? Parcă tocmai ați ieșit dintr-un soap opera. Ce dracu’ se întâmplă aici? Cineva a murit sau doar a sărutat pe cine nu trebuia?

Matteo și Ronan se priviră.
Preț de o secundă, tot ce se întâmplase în dimineața aceea trecu prin ochii lor ca un fulger.

Zâmbetul Kirei deveni și mai larg.

– Nu-mi spuneți… las’ că-mi dau seama singură. M-ați uitat cu totul. Vă las să fierbeți în zeama voastră.

Se ridică și îl bătu pe Matteo peste foile din mână.

– Citește bine contractul. Dacă nu te văd la raliu, te dezmoștenesc de prietenia mea. Ai 48 de ore. Pa!

Într-un vârtej parfumat, ieși râzând peste umăr.

În bucătărie rămase doar mirosul cafelei, o ușă care se închise și doi băieți care nu mai știau cum să își ascundă tremurul din suflet.

– Aș vrea să zic că mi-e dor de ea… dar e puțin înspăimântătoare… spuse Matteo încet.

– Da… dar te citește perfect… răspunse Ronan, sorbind prima gură de cafea, fără să-și desprindă ochii de pe chipul lui Matteo.