FRATELE DUCELUI- Capitolul 14

– Jaden…îl strigă Cesima văzându-l intrând în curte.

– Jaden…mai strigă încă o dată.

Ieși de la terasa unde se adăpostise de ploaie și porni după el. Își făcuse o cafea și nu apucase să ia două guri, când îl văzu apărând.
Faptul că nu o auzise strigăndu-l și felul de a merge fără să țină cont de ploaie, chiar dacă avea umbrela în mână, o făcu să se îngrijoreze.

– Jaden, spuse din nou înconjurându-i umerii cu un braț, se aplecă spre el pentru a-i putea vedea chipul ascuns sub gluga hanoracului.

Când îi zări lacrimile se îngrijoră și mai tare.
Urcară împreună până în camera lui, iar după ce intră îi luă umbrela udă dintre degete și o lăsă în baie. Când se întoarse din nou spre el, îl găsi așezat jos, rezemat de pat, cu genunchii strânși și fruntea așezată pe ei. Umerii ce îi tresăltau o făcu să realizeze că încă plânge.

– Jaden, te rog…vorbește cu mine.

– Doare…Ces, rosti printre suspine fără a ridica capul.

– Ce doare? întrebă așezându-se lângă el.

– Aici, rosti ridicând capul, iar pumnul drept îi arătă pieptul în zona inimii.

– Te înțeapă ?…Durerea este intensă ? Răspunde-mi ca să sun la salvare, spuse panicată scoțând telefonul din buzunarul blugilor.

– Nu mă doare inima, mă doare sufletul, o lămuri privind-o printre lacrimile ce îi inundau în continuare privirea.

Fata rămase cu telefonul între degete, și mai bulversată din cauza destăinuirii. Îl lăsă pe pat și privi băiatul care îi era prieten de doisprezece ani, dar până în acel moment niciodată nu îl văzuse plângând atât de deznădăjduit.

– Vreau să știu ce te supără atât de tare, dar mai bine te ajut să dezbraci hainele astea ude. Nu vreau să te îmbolnăvești, spuse încercând să îl scoată un pic din starea lui, dar și îngrijorată să nu se pricopsească cu o răceală, sau mai rău, cu o pneumonie.
Nu știa sigur dacă o auzise, dar îi desfăcu fermoarul hanoracului și îl trase de pe umeri. Și tricoul pe care îl avea pe dedesubt era ud. Îl ridică în picioare și îl întoarse să meargă spre baie.
– Scoate tot de pe tine, iar eu am să îți caut haine uscate, îi spuse, după care trase ușa dar nu o închise, ascultând mișcarea din baie.

Înainte de a-i căuta haine, îi trimise lui Robin un mesaj, rugându-l să vină în camera lui Jaden, cu o cană de ciocolată cu lapte.
Întredeschise ușa și îi strecură mănunchiul de haine în care îngrămădise și o pereche de boxeri.
Peste câteva minute îl văzu apărând schimbat în hainele uscate. Se îndreptă spre pat și se așeză pe marginea acestuia privind de parcă nici nu o vedea.
Se lăsă în genunchi în fața lui și îi apucă degetele reci cu ale ei.

– Jaden…spune-mi ce te-a supărat atât de tare ?

– Am aflat Ces…am aflat că…a murit, rosti cu voce stinsă.

– A murit la două zile după ce eu am plecat.

– Cum ai putut să afli ?

– Este acolo, în cimitirul vechi. Mătușa și unchiul lui, sunt tot acolo.

– I-ai văzut…mormântul? întrebă neîncrezătoare.

– Poate…nu era a lui, încercă să spună.

– Antony Soren Malory. Acesta este numele lui, o lămuri iar lacrimile începură să curgă nestăvilite, aidoma ploii ce uda geamurile camerei.

– Îmi pare rău, spuse fata și îl prinse într-o îmbrățișare.

– Îmi pare rău, rosti în continuare.

– Dar…Jaden, acest băiat a murit acum o sută șaptezeci de ani.

– Pentru mine el a murit acum o săptămână, rosti printre suspine.

– Eu l-am ținut în brațe, acum o săptămână, rosti cu durere.

– Ce s-a întâmplat? întrebă Robin, intrând în cameră. Rămase cu cana în mână neștiind ce să facă.

Cesima se desprinse din îmbrățișarea lui și își privi iubitul, cu lacrimi în ochi.

 – Jaden a aflat că Antony a murit la două zile după ce a plecat, îl lămuri, luându-i cana din mână, și așezând-o între palmele băiatului.

– Bea o gură, îl îndemnă ridicându-i cana spre buze.

Încercă să o refuze, dar nu îi dădu voie și îl forță să ia câteva guri.
– Ciocolata îți va mai umezi gâtul uscat, spuse după care luă cana și i-o dădu din nou lui Robin.
Acesta o luă și o puse pe măsuța din dreptul geamului, iar  el se așeză pe scaunul de lângă ia.
– A fost în cimitirul vechi și i-a văzut mormântul, îl lămuri.

– Într-un fel, poate este mai bine că ai aflat. Astfel îl poți plânge, după care te poți liniști, spuse incercând să îl consoleze.

– Doamne, mă doare sufletul atât de tare, rosti încleștându-și degetele în bluza ei.

– Jade, știm că a fost un băiat cu care te-ai împrietenit în acel timp, dar…

– L-am iubit, Robin și încă îl mai iubesc, spuse întrerupăndu-l.

În acel moment nu mai putea îndura acea gheară din piept singur. Trebuia să se descarce de tot acel miraj care îi rămăsese întipărit în suflet. Nu îi păsa dacă prietenii lui acceptau adevărul, sau îi înțelegeau sentimentele.
– L-am iubit amândoi. Și eu și Jessi, își continuă destăinuirea printre suspine.

Cesima se desprinse din nou din brațele lui și împreună cu Robin, încercă să înțeleagă ce tocmai auziseră.

– Jaden…vrei să spui că…tu și acel băiat din trecut…întrebă aproape silabisind cuvintele.

– El și Jessi erau iubiți. Iar eu, fiindcă am întrat în corpul lui Jessi, am putut să simt toată dragostea lor. Am simțit fiecare sărut și fiecare atingere care a fost între ei, le destăinui.
– La un moment dat, am vrut să simt doar eu acel sentiment care mă umplea de fericire și plăcere, așa că…i-am furat lui Jess, pentru puțin timp, dragostea iubitului său. Știam că aveam să plec și voiam să simt măcar o dată cum este să fii iubit atât de bine și intens. El avea să îl aibă toată viața, dar eu…numai că…l-am pierdut amândoi.

Rosti destăinuirea ca într-o cavalcadă izvorâtă din durerea celor două sufletele, care iubiseră același bărbat. Un bărbat perfect.

– Plângi prietene, pentru iubirea pierdută, rosti Ces, stergându-i lacrimile cu degete tremurânde.
Robin veni lângă el și se așeză în dreapta lui, cuprinzându-i umerii cu brațul, acum el fiind cel care îl trase în îmbrățișarea lui, privind spre iubita lui cu ochii la fel de umezi.

Chiar dacă iubirea lui Jaden fusese de scurtă durată, ea fusese intensă. Nici măcar împărțirea ei cu celalat băiat nu o făcuse mai puțin trăită și simțită, iar acum, ani mai târziu, nu mai puțin dureroasă.

– Voi…înțelegeți ? întrebă el, încercând să îi privească pe amândoi.

– Da, Jaden. Înțelegem, rosti Robin, iar Cesima aprobă printr-o înclinare a capului.
Se prinseră toți într-o îmbrățișare strânsă, încercând amândoi să îi transmită prietenului lor, liniște și putere.