Fratele vitreg- Capitolul 38

New Jersey

Lumina palidă a dimineții se filtra prin jaluzelele groase, formând dungi tremurate pe pereții albi ai salonului. În aer plutea acel miros specific de spital  curat, rece, ușor antiseptic.
Pe pat, cu spatele ușor adunat și genunchii strânși la piept, Hellen aștepta.
Purta un halat de spital într-un bleu palid, iar părul ei, prins într-un coc imperfect, tremura ușor la fiecare suspin reținut.

Respira sacadat, cu buzele ușor despărțite, încercând să își țină emoțiile în frâu. Sub degete, își frământa tivul mânecii, privea în gol, înspre peretele din față, dar cu mintea hoinărind în altă parte.
Poate la băieții rămași acasă… poate la zâmbetul lui Matteo sau poate la temerile care o înconjurau, una câte una, fără milă.

Ușa se deschise încet, scârțâind slab.

În cameră intră mai întâi doctorul, un bărbat înalt, trecut de cincizeci de ani, cu trăsături calme și o privire profesională, dar empatică. În urma lui, o asistentă tânără, cu o tavă metalică în mâini. Ultimul care păși înăuntru fu Daniel, palid, cu umerii aduși în față, de parcă toată greutatea lumii se așezase pe pieptul său.

– Sunteți pregătită?  întrebă medicul, oprindu-se lângă pat și privindu-i chipul atent.

Hellen își încleștă buzele și aprobă încet, fără cuvinte. Degetele lui Daniel îi căutară mâna, și ea i le strânse brusc, ca și cum s-ar fi agățat de ultima bucățică de curaj.

– O să simțiți o ușoară presiune. Este important să rămâneți complet nemișcată. Procedura nu va dura mult, explică medicul pe un ton blând.

Asistenta începu să pregătească totul. Încet, steril, cu mișcări precise. Așeză mănușile, seringile, acul lung, recipientele. Metalul rece sclipi o secundă în lumină și în acel moment ochii lui Hellen se umplură de lacrimi dar nu plângea. Doar clipea mai greu, ținând totul înăuntru.

– Poți să o faci, iubita mea,  șopti Daniel aproape mut, în timp ce își lăsa fruntea pe tâmpla ei.
– Sunt aici.

Doctorul trase o respirație adâncă și făcu semn asistentei. În liniștea apăsătoare a salonului, se auzeau doar foșnetele sterile ale mănușilor întinse, ale vatei îmbibate cu alcool și al ceasului de pe perete care ticăia prea tare.

– Vă rog, întoarceți-vă pe o parte. Vom începe puncția.

Hellen se răsuci lent, tremurând. Halatul i se ridică ușor în dreptul spatelui. Pielea ei părea translucidă în lumina rece, fragilă ca porțelanul. Daniel îi ținea mâna, iar cu cealaltă îi mângâia ușor fruntea, șoptindu-i continuu ceva doar pentru ea: “ești puternică… suntem bine… doar puțin și s-a terminat…”

Medicul apăsă ușor în zona lombară. Apoi, cu acea grijă rece și sigură pe care doar anii de practică o pot oferi, pătrunse încet cu acul în coloana vertebrală.

Un geamăt slab ieși de pe buzele lui Hellen. Strânse mâna lui Daniel atât de tare încât unghia ei se înfipse în pielea lui, dar el nu zise nimic. O lăsă să se descarce,să își trăiască durerea.

Ochii ei se închiseră forțat, iar o lacrimă fierbinte i se prelinse spre tâmplă. Simțea în oasele ei, în adâncurile ființei, că lupta abia începea. Dar nu voia să lupte pentru ea. Voia să lupte pentru băieții ei. Pentru Daniel. Pentru liniștea aceea pe care o aveau când erau cu toții acasă.

După câteva secunde lungi, medicul spuse:

– Am terminat.

Asistenta se mișcă repede. Aplică pansamentul, acoperi locul puncției, iar medicul își scoase mănușile într-un foșnet sec.

–Vă recomand odihnă totală azi. Rezultatele le vom avea în cel mult două zile.

Hellen își deschise ochii. Daniel era acolo, mai aproape ca niciodată. Iar în ochii lui nu era frică. Era admirație…respect și o durere tăcută pe care o ținea bine închisă, doar pentru ca ea să nu o simtă.

– Te iubesc… îi șopti el, iar ea închise din nou ochii, slăbind puțin strânsoarea. Lacrimile tăcute i se prelingeau în părul ud de emoții.

***

Ușa se închise în spatele lui cu un foșnet slab, dar nimeni nu părea să-l fi auzit. Matteo rămase nemișcat în pragul holului, cu rucsacul pe un umăr, privind scena din living ca pe o fotografie perfectă. Lumina caldă a amiezii se filtra prin draperiile crem, conturând silueta dreaptă a lui Ronan, îmbrăcat într-un costum elegant, sobru, cu sacoul descheiat și mânecile cămășii suflecate. Era aplecat peste un dosar, concentrat, buzele ușor încruntate și sprânceana stângă ridicată într-un gest pe care Matteo ajunsese să-l iubească.

Lângă el, Rachel, îmbrăcată într-o rochie midi de culoarea vinului roșu, lucra pe laptop, tastând rapid și aruncându-i din când în când priviri complice lui Ronan. Din când în când zâmbeau amândoi, în acea înțelegere tăcută dintre doi oameni care au împărțit ani buni de prietenie. O armonie care nu-l mai rănea pe Matteo, ba chiar îl liniștea.

Îi privea din umbră și în piept simțea cum i se strâng toate emoțiile: grija pentru Hellen, care nu răspundea la mesaje, neliniștea că Daniel nu-i dăduse niciun semn, dorul acela brusc și năvalnic după stabilitate. Îi era dor de zâmbetul cald al mamei, de îmbrățișările tăcute ale lui Daniel, de mesele în familie, de acel „acasă” pe care încerca acum să și-l construiască aici, cu Ronan.

Cu fiecare zi care trecea, dragostea lui pentru băiatul acela rebel și complicat se adâncea. Îl iubea chiar și atunci când îl supăra, chiar și atunci când își dorea să-l zguduie pentru impulsurile lui distructive. Îl iubea pentru tăcerile lui, pentru protecția oarbă, pentru momentele în care își punea sufletul gol în palma lui Matteo și îl lăsa să-l vindece. Îl iubea cu furie, cu blândețe, cu teamă și cu speranță.

Și deși gândurile îi fugeau mereu la Hellen, la Daniel, la acel spital despre care nu știa nimic concret, știa că nu putea trăi în întuneric. Aici, în casa asta, în viața asta  Ronan era lumina lui.

– Ai de gând să stai acolo toată ziua sau intri și-mi spui dacă-ți place costumul? se auzi glasul lui Ronan, cald, ironic, ridicându-și privirea din dosar și zâmbind fără să întoarcă complet capul.

Rachel chicoti și întoarse ecranul laptopului spre Ronan, dar Matteo deja făcuse primii pași în cameră.

–Arăți… mai sexy decât ar trebui s-o permită legea, rosti el, aruncându-și rucsacul pe canapea și aplecându-se spre Ronan, care îl sărută scurt, dar plin de dor.

– L-am pus pe Jose să mă ajute cu petrecerea. Rachel face liste și fișe tehnice de zici că planificăm o misiune FBI. Zice că dacă n-o lăsăm să controleze totul, o să fugă în Bahamas.

– Corect. Așa am zis, îl aprobă Rachel, fără să ridice ochii din laptop.

– Și ai venit direct de la facultate? întrebă Ronan, observând că Matteo era încă îmbrăcat în hainele de zi.

Matteo doar încuviință din cap și se lăsă în genunchi lângă canapea, sprijinindu-și tâmpla de coapsa lui Ronan.

–Ai obosit? întrebă Ronan, mângâindu-i ușor părul.

– Nu… doar că nu pot să nu mă gândesc la ei. La mama și la Daniel. Nu reușesc să dau de ei. Nu-mi răspund niciunul… și de obicei mama nu face asta.

Rachel se opri din tastat și ridică privirea. Ronan, în schimb, își coborî mâna spre obrazul lui Matteo.

–Poate sunt ocupați. Tata a plecat la un caz poate toată ziua sunt in spital. Nu îți face griji iubitule,sunt sigur că totul e bine… rosti Ronan cu glasul ferm

Matteo închise ochii și inspiră adânc. Zâmbi, un zâmbet blând, dar obosit.

–Știu. Dar nu pot să nu simt că ceva nu e în regulă…

–Vom afla împreună. Orice ar fi. Nu mai ești singur, Matteo. Niciodată.

Ronan se aplecă și îl sărută pe frunte. Apoi Rachel, cu o privire caldă, se ridică de la birou.

–Eu cred că ar trebui să mă retrag. Simt că urmează un moment în care n-ar trebui să fiu martoră.

–Sau ai putea să rămâi, că mă simt copleșit de atâta dragoste, glumi Ronan, iar Rachel îi aruncă un prosop în față, chicotind.

În acel mic colț de liniște, în acea cameră în care planuri, emoții și îngrijorări se împleteau, Matteo simți din nou ce înseamnă acasă.

Un loc, un om, o inimă,  toate în același nume: Ronan.

Târziu în noapte, orașul era acoperit de o liniște densă, întreruptă doar de vântul slab care foșnea printre frunzele copacilor. Terasa camerei lui Matteo era luminată vag de reflexiile lunii, iar Ronan stătea acolo, rezemat cu spatele de balustrada de sticlă și fier, cu o țigară aprinsă între degete. Fumul se ridica lent, dansând în aerul rece, ca o fantasmă a gândurilor sale.

Avea privirea fixă, dar nu asupra orașului. Ochii lui erau lipiți de cel dinăuntru.

Matteo dormea liniștit, întins pe patul mare, cu o parte din corpul lui perfect conturat acoperit lejer de cearceaful alb. Pielea lui bronzată strălucea slab în lumina difuză. O mână era așezată peste burtă, iar părul îi era ciufulit, într-un haos familiar și drag. Buzele i se mișcau ușor, ca și cum ar fi vorbit în vis.

Ronan își mușcă buza, inspirând adânc fumul amar și simțind cum îl arde pe interior. Nu era doar dorință ce-l ținea treaz. Era vinovăție, era teamă. Era o neliniște care îl bântuia în tăcere.

Îl iubea pe Matteo cu o intensitate care uneori îl speria și pentru că îl iubea, ascundea adevărul.

Nu-i spusese că și el bănuia ceva legat de Hellen. Că acel apel cu tatăl său, în care Daniel îi ocolise întrebarea, nu fusese întâmplător.
Ronan recunoștea acea pauză… pauza dintre „suntem bine” și adevărul dureros care nu poate fi rostit. Era acea pauză care spunea mai mult decât o mie de cuvinte și-o știa pentru că în viața lui, pauzele spuseseră mereu adevărul, nu frazele frumos ambalate.

Lăsă țigara să atârne între degete, apoi o duse din nou la buze.

În fundal, Matteo se întoarse în somn și cearceaful alunecă și mai jos, lăsându-i spatele gol și linia șoldurilor la vedere. Ronan își simți inima tremurând în piept. Atât de frumos, atât de vulnerabil, atât de… al lui.

Nu putea, nu voia să-i frângă pacea cu propriile temeri. Dacă totul era doar o coincidență? Dacă Hellen avea doar o problemă trecătoare? Dacă acea clinică oncologică din New Jersey era doar un loc cu o secție unde avea un caz,  așa cum Daniel spusese la început?

Dar dacă nu?

Își închise ochii și își lipi capul de bara rece de fier. Aerul serii îi tăia pielea de pe gât, dar nu conta. Doar să-l știe pe Matteo bine, pe Hellen bine… ar fi fost capabil să-și vândă toată viața.

Vocea lui Daniel îi răsuna în minte: „Nu-l îngrijora pe Mati.”

Dar oare asta era dragostea? Să protejezi… ascunzând?

Ronan oftă. Stinse țigara în scrumiera de sticlă și păși încet în cameră. Se așeză pe marginea patului și, cu o mișcare delicată, trase cearceaful peste umerii lui Matteo, lăsându-i doar obrazul liber.

Îl mângâie cu două degete, trase ușor o şuviță din fruntea lui și-i șopti:

– O să fie bine… îți promit, iubire. Orice ar fi… o să te țin de mână.

Se întinse lângă el și, fără să-l trezească, îl trase ușor în brațele sale. Matteo se lăsă ghidat în somn, lipindu-se instinctiv de pieptul lui.

Și în liniștea aceea, Ronan își închise ochii pentru prima dată în acea noapte. Dar somnul nu veni. Doar rugăciunea tăcută să nu fi fost prea târziu.