Petrecerea
Muzica răsuna încet în fundal, un beat cald, relaxat, care se împletea cu râsetele, paharele ciocnite și luminile colorate care dansau ușor pe pereții clubului. Petrecerea organizată de Ronan în cinstea lui Matteo era în toi un eveniment discret, dar elegant, cu prieteni apropiați, colegi de facultate și câțiva membri ai clubului.
Salonul principal era amenajat într-un stil minimalist, cu lumini calde, flori proaspete în vaze de cristal și mese lungi, încărcate cu gustări fine și cocktailuri elegante.
Matteo stătea la o masă rotundă, înconjurat de câțiva colegi. Zâmbea larg, râdea sincer și gesticula cu mâinile în timp ce povestea ceva care stârnea hohote de râs. Părea că se simțea bine, relaxat, chiar dacă gândurile din ultimele zile încă pluteau pe fundalul minții sale.
O clipă îl privi pe Ronan, de la distanță, zâmbi involuntar. Acolo era, în colțul opus al salonului, discutând cu Vipe și Rachel, gesticulând entuziast despre o nouă linie de motoare pentru competiții și despre un model special de mașină vintage pe care Vipe plănuia să-l aducă în țară.
Ronan se opri brusc din vorbit când simți vibrația telefonului în buzunar. Scoase mobilul și, când văzu numele tatălui său, un val de emoție îi traversă pieptul.
Mesaj primit de la: Tata
„Am sunat să vorbim cu Mati, dar nu am reușit să dăm de voi. Sper că totul e bine și, dacă dați petrecere, încercați să nu dați foc la casă . Ne e dor de voi. La mulți ani pentru Mati. Eu și Hellen îl iubim.”
Ronan simți un nod în gât. Îi era atât de dor, de amândoi. Regretă că nu apucase să răspundă apelului și cu telefonul încă în mână, spuse scurt către Vipe:
–Scuze, mă întorc imediat.
Ieși în grabă pe terasa din spate un spațiu larg, cu pereți de sticlă și vedere spre luminile orașului. Își apăsă degetul pe apelare. Sunetul tonurilor de apel părea nesfârșit. După al treilea, linia se întrerupse.
Ronan închise ochii pentru o secundă, inspiră adânc și-și frecă ceafa cu o palmă. Încă nu era pregătit să se îngrijoreze, dar era deja în acel prag.
– Hei, ce faci aici?
Vocea caldă a lui Matteo îl făcu să tresară ușor. Se întoarse spre el și zâmbi slab.
–Încercam să sun un amic. Mă căutase și am pierdut apelul. Dar se pare că nu mai pot vorbi acum… Tu cum te simți?
Îi apucă mâna și, fără să-i dea timp să răspundă, îl trase ușor în brațele sale.
–Nu știu încă, dar dacă o ții tot așa, ai șanse să urci în topul celor mai bune zile din viața mea, zise Matteo, în timp ce sprijinea fruntea pe umărul lui Ronan.
–Am un cadou pentru tine… și nu, nu e petrecerea.
Îi sărută buzele, scurt, dar intens.
– Se află în pantalonii tăi? întrebă Matteo, ridicând o sprânceană, cu un zâmbet ironic.
Ronan râse cu poftă și, strângându-l mai tare de talie, rosti:
– Atunci am două cadouri pentru tine.
– Sper că unul e cu garanție, altfel îl trimit înapoi, spuse Matteo jucăuș, apoi îl sărută ușor, ca o promisiune.
În spatele lor, muzica continua, iar luminile clubului păreau să se topească în jurul celor doi, conturând o lume doar a lor, departe de tot ce era nesigur și dureros.
Petrecerea era în toi. Luminile dansau pe pereți în culori calde, iar muzica făcea ringul să vibreze ușor sub pașii invitaților. Matteo și Ronan dansau împreună, lipiți, în mijlocul mulțimii. Zâmbeau, râdeau, uitând pentru o clipă de tot ce fusese greu.
Dintr-un colț al salonului, Kira le făcu un semn discret. O privire, o mișcare scurtă din cap, fără cuvinte.
Ronan o zări primul, îi prinse mâna lui Matteo și, fără explicații, îl trase după el printre oameni, urcând grăbiți treptele care duceau spre birourile de deasupra clubului.
Ajunși acolo, Kira îi aștepta în fața ușii, iar înăuntru, Vipe răsfoia câteva foi cu hărți și un plan al zonei industriale de la marginea orașului.
– Este totul pregătit? întrebă Kira cu voce joasă, dar fermă.
Ronan scoase telefonul din buzunar, fără să răspundă. Atinge ecranul cu degetul și așteptă. Tonul nu dură mult.
–Cursa începe în cinci minute, spuse vocea de la capătul firului, grăbită și scurtă.
Apoi apelul se închise brusc.
–Gata, spuse Ronan.
Apoi își ridică privirea spre Vipe, care deja își scosese propriul telefon.
– E timpul, rosti Vipe și apăsă rapid pe contactul salvat sub „Detectiv M.” Telefonul sună doar o dată.
– Acum, spuse Vipe pe un ton sigur, apoi închise.
Tăcerea căzu în birou ca o tensiune în aerul încărcat. Matteo privea când la unul, când la altul.
–Crezi că o să apară? întrebă el, încă nesigur.
–Va fi acolo, răspunse Kira, privind spre ceasul de pe perete.
–Koll nu se poate abține. E prea dependent de control și spectacol. Azi i-l le vom lua pe amândouă.
Ronan îl trase ușor pe Matteo spre el, își lipi buzele de tâmpla lui și șopti:
–La mulți ani, iubire. Azi îți ofer liniștea.
Coborâseră toți patru la parter Ronan, Matteo, Kira și Vipe, cu zâmbete relaxate și aparența unei simple coborâri de pe ringul VIP. Nimeni din mulțime nu bănuia nimic din planul pus în mișcare. Muzica era din nou tare, luminile dansau vesel, iar glasurile se amestecau în chicoteli și urări.
Dintr-o dată, luminile se stinseră complet.
Un freamăt se auzi, iar sala căzu într-o liniște surprinsă. Un spot alb străpunse întunericul și lumina intrarea unei mese cu roți, împinsă încet spre centrul ringului. Pe ea trona un tort imens, în formă de mașină de curse, perfect modelată, cu detalii până la ultima linie de vopsea. Pe capota mașinii o inscripție a cifrei 1 și lângă o cutiuță neagră, elegantă, cu un bilețel prins deasupra: „La mulți ani, Mati”.
În clipa următoare, din toate colțurile sălii, glasurile se înălțară într-un cor cald și energic:
–La mulți ani, Mati!
Matteo rămase nemișcat o clipă. O căldură intensă îi urcă din piept spre gât, iar ochii i se umeziră, fără voia lui. Privi în jur ,spre colegi de facultate, prieteni de la club, oameni care râdeau, aplaudau, fluturau luminițe sau telefoane. Dar privirea i se opri imediat asupra lui Ronan.
Era acolo, chiar lângă el. Îi zâmbea larg, cu ochii aceia pe care Matteo îi cunoștea prea bine, ochii care îi promiteau totul, fără să spună nimic. Ochii care îl iubeau.
Matteo ar fi vrut să-l tragă de mână, să-l sărute acolo, în fața tuturor, să-i spună cât de fericit îl face. Dar știa că nu putea. Nu încă….nu aici.
Se apropie încet de masă, își ridică privirea spre tort și atinse cu degetul cutiuța. O deschise. Înăuntru, un breloc vechi, lucios, în formă de volan vintage, prins într-o panglică fină albastră. Un breloc ca acela pe care îl văzuse odată într-o vitrină, fără să spună nimic.
Și atunci înțelese. Ronan ținea minte. Până și cele mai mărunte lucruri.
Se întoarse spre el, zâmbind cu emoție reținută.
–Mulțumesc… șopti, doar pentru el.
Ronan îi atinse mâna scurt, ca din întâmplare. Contactul îi înfioră pe amândoi.
–Cu plăcere, iubitule… e doar începutul, răspunse la fel de încet.
Aplauzele izbucniră, iar Matteo, cu un cuțit de tort în mână, ridică o sprânceană spre invitați.
– Să sperăm că tortul e comestibil și nu are sub capotă un motor adevărat!
Sala răsună a râsete și fericire
Dar în privirile celor patru care știau adevărul Ronan, Matteo, Kira și Vipe, se citea deja altceva. În seara asta, totul începea.
Matteo privi zâmbind cutiuța, dar ceva îi atrase atenția. Lângă panglica albastră, ușor ascunsă de colțul unei hârtii, zăcea o cheie. Nu era o bijuterie, nu părea nici decorativă era o cheie reală, masivă, lucind discret în lumina reflectoarelor. Ridică sprânceana, nedumerit, și încruntă ușor fruntea.
– Ce e asta…? murmură aproape pentru el, dar nu apucă să termine gândul.
Un glas familiar îi atinse urechea, cald și jucăuș:
– Mașina de curse cu numărul 1… e a ta.
Ronan era acolo, la doar câțiva centimetri distanță, iar Matteo simți fiorul cuvintelor strecurându-i-se pe șira spinării. Rămase nemișcat pentru o clipă. Întoarse privirea spre tort. Până atunci îl văzuse doar ca pe o glumă simpatică. Dar acum…
Acum înțelese.
Tortul nu era doar o formă decorativă. Era o replică exactă a unei mașini reale. A mașinii care acum îi aparținea.
– Tu vorbești serios? întrebă Matteo, vocea lui trădând un entuziasm greu de ținut în frâu.
Ronan zâmbi cu ochii scânteind și, fără să se îndepărteze, îi șopti din nou:
– Foarte. Dar, cum ți-am spus pe terasă… ai încă un cadou. În pantalonii mei.
Matteo izbucni într-un râs scurt, surprins de replica neașteptată și de tonul jucăuș, obraznic.
–Dumnezeule, Ron…
–Ce? Nu te-ai fi așteptat la o surpriză de ambele feluri?
–Să înțeleg că ai pus chei în tort și… altceva în pantaloni?
–Să zicem că tu ești norocosul premiat azi la toate categoriile.
– Ești nebun…
–Îndrăgostit, Matteo.
Pentru o clipă, totul în jur se estompă: luminile, aplauzele, muzica. Matteo îl privea pe Ronan cu o emoție greu de pus în cuvinte. În acel moment nu era doar despre o mașină sau un tort extravagant, ci despre grija cu care Ronan gândise totul. Despre faptul că îl cunoștea, îl asculta și îl iubea.
–Mulțumesc, spuse încet Matteo, de parcă ar fi vorbit cu lumea întreagă, dar cuvintele erau doar pentru Ronan.
–La mulți ani, iubirea mea.
Și în sunetul aplauzelor reluate, tortul fusese deja tăiat, iar cheile străluceau în mâna lui Matteo. Era o noapte care abia începea.
Telefonul vibra insistent în buzunarul lui Ronan. Îl scoase cu o mișcare rapidă, dar când văzu numele pe ecran Jose se încruntă brusc. Un fior îi străbătu coloana.
Ridică apelul și duse telefonul la ureche.
– Jose?
O pauză scurtă, un oftat, apoi vocea lui Jose, îngrozită:
– Ronan… vino… urgent.
Tonul era scurt, precipitat, tăios. Apoi… nimic. Apelul se întrerupse.
– Jose? Hei! JOSE?!
Ronan rămase cu telefonul în mână, privind ecranul stins. Un gol i se formă în stomac, și instinctul îi spuse că ceva era în neregulă. Foarte în neregulă.
Își întoarse privirea spre ringul de dans. Matteo era acolo, râzând alături de colegii lui, cu fața luminată de fericire. Un moment de ezitare îl ținu pe loc. Nu voia să-i strice seara. Nu acum, nu după toate eforturile.
Dar nu putea nici să ignore vocea aceea panicată.
Se răsuci brusc și porni spre ieșirea din club, hotărât.
– Hei, unde pleci? îl întrebă Vipe, apărând de nicăieri.
Ronan se opri pentru o secundă, dar înainte să răspundă, pașii precipitați ai lui Matteo se auziră în spate. Matteo ieșise în fugă după el, neliniștit.
–Ce s-a întâmplat? întrebă, când îi văzu pe amândoi încordați.
–Jose m-a sunat… a spus doar „vino urgent” și apoi s-a întrerupt. Nu mai răspunde, vocea lui Ronan era joasă, dar grăbită, plină de o neliniște care i se citea în fiecare gest.
Matteo simți nodul în gât.
– Și ce mai facem aici atunci?
Îl apucă de braț și îl trase spre mașină, fără să mai aștepte vreun răspuns. Ronan se lăsă dus, recunoscător în tăcere că nu era singur în toată nebunia asta.
În spate, Vipe îi urmărea cu privirea, încordat.
–Sunați-mă dacă e ceva! strigă, dar deja mașina lor pornise, tăind noaptea ca o lamă grăbită.
Petrecerea continua să pulseze în club, dar afară, aerul devenea tot mai încins,
Pe cât de frumoasa petrecere lui pe Mati, pe atât de stresant a picat finalul! Ce s-a întâmplat? ce-i cu Helen și ce-i cu Jose?
❤️❤️❤️