Masca Perfecțiunii-Capitolul 7

Râsetele lor umpleau masa. Planuri, glume, promisiuni pentru petrecerea burlăcițelor. Mara povestea deja despre locații exotice, iar Kara dramatiza fiecare detaliu.

În mijlocul acelei bucurii, Melisa își lăsă privirea să alunece prin încăpere.

Și atunci o văzu.

La trei mese distanță, mama ei stătea dreaptă, elegantă, înconjurată de alte femei din același cerc select. Printre ele se afla și mama Karei. Pahare fine, râsete controlate, gesturi calculate.

Elisabeta părea… luminoasă.

Chipul i se însenină în clipa în care ochii ei o găsiră pe Melisa. Îi zâmbi larg, aproape mândră, ca și cum ar fi vrut să spună: Te văd. Ești fericită. Asta contează.

Melisa îi răspunse cu același zâmbet cald.

Dar acel moment dură doar o secundă.

Pentru că în câmpul ei vizual apăru Eduard.

Intră în club cu aceeași prezență care făcea încăperile să-și ajusteze temperatura. Costumul impecabil, mersul hotărât, privirea tăioasă.

Nu zâmbi.

Nu saluta.

Se opri direct lângă masa Elisabetei.

Melisa încremeni.

Eduard se aplecă ușor spre soția lui și îi spuse ceva. Nu putea auzi cuvintele, dar le vedea încordarea din maxilar.

Elisabeta încercă să păstreze un zâmbet.

Eduard o apucă de braț.

Nu violent.

Dar suficient de ferm încât gestul să nu fie confundat cu tandrețea.

O ridică de la masă.

Brusc.

Melisa simți cum ceva rece îi coboară pe șira spinării.

Zâmbetul mamei ei dispăru pentru o fracțiune de secundă, înlocuit de o umbră scurtă de surpriză. Apoi, ca o actriță desăvârșită, Elisabeta se întoarse spre femeile de la masă, zâmbi din nou și gesticulă ușor, ca și cum și-ar fi cerut scuze.

Eduard o îndemnă din nou, mai apăsat, să-l urmeze.

Melisa se ridică brusc de la masă.

Scaunul scrâșni ușor pe podea.

Cele trei fete o priviră surprinse.

– Ce este, Mel? întrebă Kara, sprâncenele ridicate.

Dar Melisa nu răspunse.

Privirea ei rămăsese fixată asupra părinților ei care se îndepărtau spre ieșirea laterală a clubului.

Eduard mergea în față.

Elisabeta îl urma.

Nu se țineau de mână.

Nu păreau un cuplu care pleacă discret.

Păreau două forțe în dezechilibru.

– Părinții mei… murmură Melisa absentă, fără să-și dezlipească ochii de ei.

– Ce e cu ei? întrebă Mara, întorcându-se să privească.

Dar deja Eduard deschisese ușa laterală, iar Elisabeta ieșise după el.

– Scuzați-mă, fetelor. Revin imediat, spuse Melisa rapid.

Nu așteptă răspuns.

Inima îi bătea prea tare.

Ieși din club, aerul rece al serii lovindu-i obrajii.

Îi văzu la câțiva metri distanță, într-o zonă mai retrasă, lângă mașinile parcate.

Eduard vorbea apăsat. Gesturile lui erau scurte, tăioase.

Elisabeta stătea dreaptă.

Demnă.

Dar Melisa îi cunoștea prea bine postura aceea.

Era postura în care mama ei se apăra fără să pară că o face.

– Ți-am spus că nu este momentul pentru astfel de discuții în public, auzi Melisa vocea tatălui ei, joasă, dar tensionată.

– Eduard, doar discutam… începu Elisabeta calm.

– Discutai lucruri care nu te privesc, o întrerupse el.

Melisa simți cum i se strânge stomacul.

Nu era prima dată când îi vedea tensionați.

Dar era prima dată când îl vedea apucând-o astfel.

– Nu mă face să repet, continuă el, apropiindu-se un pas de ea.

Elisabeta își ridică bărbia.

– “Nu mă faci” tu nimic, Eduard. Vorbeam cu prietenele mele.

O tăcere densă.

Eduard inspiră adânc, apoi își coborî vocea.

– Nu aici. Nu acum.

Elisabeta îl privi lung.

Pentru o clipă, Melisa văzu altceva în ochii mamei ei.

Nu teamă.

Oboseală.

Eduard își trecu mâna prin păr, apoi observă prezența Melisei.

Privirile lor se întâlniră.

Expresia lui se schimbă instantaneu.

Tensiunea dispăru ca și cum ar fi fost ștearsă cu buretele.

– Meli? Ce faci aici?

Vocea lui redeveni calmă. Controlată.

Elisabeta se întoarse și ea. Zâmbi imediat.

– Draga mea, de ce ai ieșit? E frig.

Melisa îi privi pe amândoi.

Pe tatăl ei, impecabil, stăpân pe sine.

Pe mama ei, aranjată perfect, dar cu o urmă fină de umbră în ochi.

– Am crezut că… totul e în regulă? întrebă ea atent.

Eduard zâmbi.

– Bineînțeles că e în regulă. Doar o neînțelegere minoră.

Elisabeta aprobă din cap.

– Tatăl tău exagerează uneori, spuse ea ușor.

Eduard îi aruncă o privire scurtă.

– Meli, întoarce-te la masă. Bucură-te de seară.

Ton blând.

Dar final.

Melisa rămase nemișcată o secundă.

– Sunteți siguri?

– Absolut, spuse Elisabeta și îi mângâie obrazul.

– Du-te. Mara trebuie să fie în centrul atenției azi.

Melisa ezită.

Apoi aprobă încet din cap.

– Bine.

Se întoarse spre club, dar înainte să deschidă ușa, privi din nou peste umăr.

Eduard și Elisabeta stăteau față în față.

Prea drepți.

Prea controlați.

Prea perfecți.

Pentru prima dată, o fisură fină se desenă în imaginea căsniciei ideale pe care o venerase toată viața.

Și pentru prima dată, gândul ei nu mai era despre Noah.

Ci despre un adevăr pe care poate nu îl cunoscuse niciodată cu adevărat.

Iubirea părinților ei…

Era chiar ceea ce crezuse?

…………….

Melisa ajunse acasă mai târziu decât își propusese.

Reședința era liniștită. Prea liniștită. Holul principal era scăldat într-o lumină caldă, difuză, iar pașii ei răsunau discret pe marmura lucioasă.

Își lăsă geanta pe consola de la intrare și, pentru o clipă, rămase nemișcată.

Atunci o văzu.

Lumina din bucătărie era aprinsă.

Un detaliu mic. Dar suficient.

Merse direct spre ea.

În prag, se opri.

Elisabeta stătea la insulă, cu spatele ușor curbat, un pahar de vin roșu în mână. Nu purta sacoul de la club. Părul îi era desprins, căzându-i liber pe umeri.

Părea mai mică.

Mai vulnerabilă.

– Mamă… spuse Melisa încet.

Elisabeta tresări vizibil. Paharul aproape că i se clătină în mână.

– Oh… draga mea, ai ajuns, spuse ea repede, lăsând paharul jos pe blat.

– Tatăl tău stă peste program la birou. Vrei să mănânci ceva?

Se mișcă imediat spre cuptor, deschizându-l fără să privească înăuntru, ca și cum ar fi avut nevoie de o ocupație.

Melisa rămase în mijlocul bucătăriei, studiindu-i gesturile.

– Nu, mamă. Am mâncat la club cu fetele.

Elisabeta închise cuptorul și se întoarse spre ea.

– Oh, da… presupun că Mara este foarte încântată de logodnă, spuse zâmbind.

Zâmbetul era corect.

Frumos.

Dar ochii… ochii erau ușor roșii.

– Foarte, răspunse Melisa, apropiindu-se încet.

–  Radiază.

O tăcere scurtă se așternu între ele.

Melisa își strânse brațele la piept.

– Mamă… ești bine?

Elisabeta clipi.

– Desigur că sunt bine.

– La club… mi s-a părut că tu și tata…

Nu îndrăzni să termine fraza.

Elisabeta inspiră adânc. Apoi se apropie de insulă și își sprijini palmele pe blat.

– Eu și tata suntem bine, draga mea. Doar o mică neînțelegere. Nimic ce nu s-a putut rezolva.

Spuse asta privindu-și fiica direct în ochi.

Zâmbet cald.

Controlat.

Convingător.

Și totuși… ușor obosit.

Melisa o privi lung.

Își amintea imaginea de la club. Modul în care tatăl ei o apucase de braț. Tăișul din vocea lui.

– A fost… despre mine? întrebă ea încet.

Elisabeta tresări aproape imperceptibil.

– Nu, draga mea. Nu totul se învârte în jurul tău, spuse ea cu un zâmbet ușor amuzat, încercând să detensioneze momentul.

Apoi veni lângă ea și îi mângâie obrazul.

– Tatăl tău este doar… foarte implicat în tot ce face. Inclusiv în aparențe.

Aparențe.

Cuvântul făcea ecou în mintea Melisei.

– Nu îmi place când ridică tonul la tine, spuse Melisa mai ferm decât intenționase.

Elisabeta o privi surprinsă.

– Nu a ridicat tonul, Meli.

Dar tăcerea care urmă fu prea lungă.

– Știi… continuă Elisabeta mai încet,

-…uneori într-o căsnicie sunt momente tensionate. Asta nu înseamnă că nu există iubire.

Melisa simți un nod în gât.

– Eu mereu am crezut că voi sunteți… perfecți.

Elisabeta zâmbi.

De data asta diferit.

Mai sincer.

Mai vulnerabil.

– Nimeni nu este perfect, draga mea. Doar că unii dintre noi au învățat să nu lase imperfecțiunile să se vadă.

Se întinse după paharul de vin, apoi se opri. Îl împinse ușor departe.

– Tatăl tău poartă o presiune uriașă. Compania, reputația, viitorul… al tău.

Privirile lor se întâlniră.

– Al meu? repetă Melisa.

– Crede că tot ce face este pentru tine.

Melisa simți cum ceva se așază greu în pieptul ei.

– Și tu?

Întrebarea era aproape șoptită.

Elisabeta ezită.

– Eu cred că uneori oamenii confundă protecția cu controlul.

Apoi își drese vocea, ca și cum ar fi spus prea mult.

– Dar nu-ți face griji. Suntem bine.

Se apropie și o îmbrățișă.

Melisa închise ochii.

Îmbrățișarea mamei ei era caldă. Familiară. Sigură.

Și totuși… în spatele acelei siguranțe, simțea ceva fragil.

– Mamă… murmură ea.

– Tu ai fost îndrăgostită de tata când v-ați căsătorit?

Întrebarea veni brusc. Nepregătită.

Elisabeta rămase nemișcată o secundă.

Apoi se retrase ușor și o privi.

– Am fost, răspunse ea.

O pauză.

–  În felul meu.

Melisa înghiți în sec.

– Și acum?

Elisabeta își lăsă privirea în jos, apoi o ridică din nou.

– Acum îl cunosc.

Răspunsul nu era ceea ce Melisa aștepta.

Dar era, poate, mai adevărat.

– Du-te să te odihnești, scumpa mea. A fost o zi lungă pentru tine.

Melisa aprobă încet din cap.

Înainte să plece, se opri în prag și se întoarse.

Elisabeta luase din nou paharul de vin.

De data aceasta, nu se mai prefăcea că nu îl vrea.

Melisa urcă scările cu un gând apăsător.

Poate că iubirea nu dispare.

Poate doar se transformă în ceva mai tăcut.

Mai rece.

Mai greu de recunoscut.

Și pentru prima dată, ideea unei căsnicii „perfecte” nu i se mai păru un vis…

Ci o iluzie bine întreținută.