Abis- Capitolul 141

 Edmond Dantès 12

📖

Acesta era un restaurant japonez de bun gust. La intrare trebuia să-ți scoți pantofii, iar înăuntru nu exista o sală principală; spațiul era împărțit în camere private, mici și discrete. Fei Du intră singur, răspunzând invitației. Când deschise ușa, aproape că nu-l mai recunoscu pe Zhou Huaijin.

Adevăratul moștenitor al clanului Zhou purta acum un palton simplu, de culoarea pietrei. Părul nu mai avea nicio urmă din pomada atent aplicată de altădată. Lângă perete, sprijinită, se afla o valiză uriașă, uzată de drumuri. Chipul îi rămăsese atrăgător, dar slăbise mult, devenind aproape osos. La tâmple îi apăruseră fire albe, care, pe părul altfel îngrijit, îi dădeau un aer prematur îmbătrânit.

Dacă înainte Zhou Huaijin părea un tânăr stăpân al unei familii puternice, acum, cu acele fire albe și hainele schimbate, se transformase aproape într-un bărbat de vârstă mijlocie, dezordonat și descurajat. Pielea fină și elegantă a bogaților se dovedea, într-adevăr, la fel de fragilă ca aripa unei cicade.

– Am încărunțit devreme. Abia trecusem de douăzeci de ani și deja aveam părul alb. Îl vopseam mereu, dar în ultima vreme nu mai am chef să mă ocup de asta. Probabil vi se pare amuzant, președinte Fei, îi zâmbi Zhou Huaijin.

– Vă rog, luați loc. Un prieten și cu mine am deschis acest restaurant în secret, cu mulți ani în urmă. Nici măcar familia mea nu știe de el. Aici putem vorbi în siguranță.

Privirea lui Fei Du alunecă peste un tablou în ulei de pe perete. Era un apus, un subiect comun, iar execuția respecta toate convențiile; nimic nu ieșea în evidență. Culorile erau bogate și calde. Nu avea o valoare artistică deosebită, dar se potrivea perfect gustului estetic obișnuit.

Fei Du rosti câteva cuvinte de apreciere, din politețe:

– Un gust foarte bun.

– Huaixin l-a pictat. I-am spus să facă niște peisaje pe care să le pot agăța într-un living sau într-o cameră, iar el a zis că nu e decorator de interior… Dar până la urmă a tăcut și mi-a făcut câteva… Din păcate, n-a mai apucat să vină aici, spuse Zhou Huaijin, privind în aceeași direcție, ochii lui întunecându-se ușor.

– Doriți ceai? Sau puțin sake?

– Ceaiul e în regulă. Acasă nu mi se permite să beau alcool.

Zhou Huaijin își șterse mâinile și îi turnă ceai lui Fei Du.

– Poftiți. Pe atunci, voiam doar să-mi las o cale de retragere, pentru ziua în care aveam să părăsesc familia Zhou. Era un plan frumos: să deschid un restaurant mic, într-o alee ascunsă, unde să primesc doar câteva mese de clienți pe zi. Oameni rafinați, puțini la număr, un loc liniștit, tăcut… Dar nu a fost decât un vis. Credeți că e atât de ușor să-ți câștigi existența? De când am deschis restaurantul și până acum, nu a produs niciun ban. În fiecare an trebuie să bag sute de mii doar ca să-l mențin.

Fei Du zâmbi ușor, fără să răspundă. Deși Zhou Huaijin era un „copil sărac”, lipsit de iubire și familie, rămânea totuși un „copil sărac” îmbrăcat în aur și argint; mucegaiul din colțurile reședinței familiei Zhou era mai mare decât umbrelele din casele altora.

– Toți acești ani am urât familia Zhou, continuă Zhou Huaijin,

-… dar nu am putut renunța la bogăție și statut. Am oscilat, neputincios. O avere atât de mare… Președinte Fei, dacă ați fi fost în locul meu, ați fi putut renunța la ea?

Fei Du îl privi direct:

– Zhou-xiong, spune direct ce ai de spus. Dacă nu ai fi fost pregătit, nu m-ai fi chemat.

Zhou Huaijin îi susținu privirea. Pentru o clipă, rămase tăcut, apoi încuviință încet.

– Bogăția și statutul sunt ca niște nori trecători. Dacă aș fi putut să le las deoparte, așa cum ați făcut dumneavoastră… Huaixin nu ar fi murit atât de tânăr.

Vocea îi deveni apăsată.

– Mi-am permis să vă invit pentru că, după ce am plecat, am investigat anumite lucruri. Deși familia Zhou a fost discreditată în țară, încă mai are șanse să se mențină în străinătate. Dar după ce voi spune tot ce am de spus astăzi… va trebui să o iau de la capăt.

– Sunt numai urechi, spuse Fei Du.

– Presupun că vă amintiți recipientul acela de medicamente expirate care a rămas în cutia de valori după moartea mamei mele. Dumneavoastră ați fost cel care mi-a spus să-i acord o atenție deosebită.

Fei Du încuviință. Mama lui Zhou Huaijin era aceeași doamnă Zhou care își omorâse primul soț și îl înlocuise cu altul, la fel de josnic. După cum povestise Zhou Huaijin, al doilea ei mariaj avusese o „dată de expirare” mai scurtă decât laptele de soia care trebuie băut imediat după deschidere.

Dar, chiar dacă un soț și o soție se pot despărți oricând, o alianță construită pe crimă și jaf nu îndrăznește să se destrame atât de ușor. Prin urmare, pe lângă averea comună, doamna Zhou trebuia să fi avut ceva cu care să-l țină în frâu pe Zhou Junmao. Totuși, când murise, iar Zhou Huaijin deschisese seiful pe care ea îl ținuse închis toată viața, găsise doar un flacon de medicamente pentru inimă, expirat.

– După ce m-am întors, am studiat acel flacon de nenumărate ori. Nu reușeam să înțeleg la ce folosește. Mi-am lăsat imaginația să zburde,  m-am gândit că ar putea fi o dovadă că Zhou Junmao l-a ucis pe Zhou Yahou. Am cerut chiar să fie analizat pentru urme de sânge și ADN. Dar nu era nimic.

– Chiar dacă ar fi fost, tot nu ar fi constituit o dovadă solidă, răspunse Fei Du calm.

– Oricine ar fi putut murdări flaconul cu sânge în orice moment. Dacă ar fi fost colectat de poliție atunci, ar fi avut o anumită valoare. Dar acum… când oasele lui Zhou Yahou sunt de mult reci, o astfel de probă ar fi prea fragilă.

– Da. Am ajuns chiar să cred că mama mea îl păstrase doar ca să-l sperie pe Zhou Junmao… până când, din întâmplare, am observat codul de bare de pe cutie.

Zhou Huaijin scoase telefonul și îi arătă o fotografie.

– Acesta.

– Nu știu dacă, în copilărie, ați memorat poezii clasice sau cifrele lui pi ori alte lucruri inutile pentru copii, doar ca să vă antrenați memoria. Pe mine, mama mă punea să memorez coduri de bare. Știu că, în mod normal, produsele folosesc coduri EAN. Primele trei cifre indică țara de origine. Uitați, acest medicament este produs în Statele Unite, dar primele trei cifre sunt 480.

– 480 nu este codul pentru Statele Unite?

– Nu. Este pentru Filipine.

Fei Du mări fotografia și o examină atent pentru câteva clipe.

– Dar acest cod nu are treisprezece cifre și există mici spații între numere. Aș spune că nu provine de pe un produs obișnuit din Filipine.

– Nu provine, confirmă Zhou Huaijin.

-După 480 urmează patru cifre, apoi un mic spațiu. La ce vă duce cu gândul un număr din patru cifre?

Fei Du se încruntă ușor.

– La orice poate fi codificat numeric… De exemplu… câte cifre au codurile poștale?

– Aveți dreptate. Codurile poștale din Filipine au patru cifre, spuse Zhou Huaijin, coborând instinctiv vocea.

– Numerele de după nu corespund niciunei latitudini sau longitudini din Filipine, așa că am presupus că fac referire la o stradă și un număr de casă din acel cod poștal. Cu alte cuvinte… nu era un cod de bare de produs, ci o adresă.

– Am mers să caut acea adresă. Nu a fost ușor. Au trecut decenii, unele străzi au fost demolate, altele redenumite. Am schimbat ghidul de trei ori și am pierdut mult timp. În cele din urmă, am descoperit unde se mutase persoana care locuise acolo.

Vocea i se înmuie ușor.

– Mama probabil și-a imaginat că, după moartea ei, Zhou Junmao mă va trata rău, iar eu voi ajunge să caut ce mi-a lăsat. Nu se aștepta însă că el nu va încerca să-mi facă nimic și că eu voi continua să trăiesc în clanul Zhou, fără să realizez nimic, fără să mă uit cu adevărat la ceea ce îmi lăsase.

Suspină.

– Dar de data asta pot spune că am avut noroc. Femeia aceea are peste șaptezeci de ani, dar încă trăiește și este lucidă. Își amintește tot ce s-a întâmplat atunci.

Fei Du interveni imediat:

– Pe cine ai găsit la acea adresă?

Zhou Huaijin deschise galeria telefonului și îi arătă o fotografie.

– Pe ea. Această bătrână.

– Îmi amintesc vag de ea. Când eram mic, lucra ca ajutor în gospodăria noastră. Apoi, într-o zi, a dispărut fără urmă. Când am găsit-o, am aflat că mama o trimisese departe.

Fei Du îl privi atent:

– Ce anume deține?

Zhou Huaijin inspiră adânc.

– În momentul în care Zhou Yahou a făcut atacul de cord, în casă mergea un casetofon. În timp ce se zbătea, a apăsat din greșeală butonul de înregistrare și a captat conversația dintre Zhou Junmao și Zheng Kaifeng, care a venit după.

– Mama a luat caseta în secret și i-a încredințat-o acestei femei. Originalul este în geanta mea. Puteți asculta mai întâi înregistrarea.

În timp ce vorbea, porni fișierul audio de pe telefon.

La început se auziră strigăte haotice, lupta disperată a unei persoane. Sunetele erau neclare, tulburătoare, aproape imposibil de suportat. După un timp îndelungat, totul se liniști.

Zhou Yahou murise deja.

Apoi, după câteva secunde, se auziră pași.

O voce masculină rosti calm:

— Relax, e mort.

– Acela este Zheng Kaifeng, spuse Zhou Huaijin.

În înregistrare, Zheng Kaifeng de acum treizeci și opt de ani râse.

– Președinte Zhou, te dai înapoi în momentul decisiv. Acum că nenorocitul ăsta de Zhou Yahou a murit, nu-ți aparțin ție și averea, și femeile? De ce arăți atât de încruntat?

Vocea unui alt bărbat răsună, ușor ezitantă:

– Mă gândesc dacă nu am lăsat ceva în urmă. Dacă apar suspiciuni și se cheamă poliția să investigheze… lucrurile ar putea scăpa de sub control.

– Ce să fi lăsat? Cumnata ta e la cinema, servitoarele sunt în vacanță, iar noi doi… am fost la pescuit împreună în după-amiaza asta, ai uitat? Curăță locul și plecăm!

Zheng Kaifeng izbucni într-un râs distorsionat.

– Când mă gândesc că de acum înainte totul va fi al meu… eu… ha! Asta e soarta mea… Hei, Zhou-Ge, restul nu mă interesează, dar vila cea mică trebuie să fie a mea.

Pașii din înregistrare se îndepărtară.

Fei Du își înclină ușor capul:

– Vila cea mică? Ce înseamnă asta?

– Zhou Yahou avea o vilă privată, ascunsă, spuse Zhou Huaijin, lăsând telefonul.

– Am petrecut mai bine de o săptămână încercând să o conving și, în cele din urmă, mi-a spus adevărul despre activitățile extraconjugale ale lui Zhou Yahou, ceva ce mama nu putea accepta.

Fei Du ridică ușor din sprâncene:

– Presupun că acest adevăr nu e tocmai ușor de auzit.

Zhou Huaijin își coborî vocea, cuvintele ieșindu-i greu:

– Lui Zhou Yahou îi plăceau fetele minore. În special… fetele asiatice de treisprezece, paisprezece ani. Avea o vilă special pentru a le ține pe aceste… aceste…

Fei Du îl privi direct și întrebă calm:

– De unde veneau aceste fete?

Zhou Huaijin rămase tăcut o vreme.

– Din orfelinate. Zhou Yahou era foarte „binevoitor” pe când trăia. Finanța o serie de orfelinate în toată Asia de Est, inclusiv în această țară. Le folosea ca pretext ca să aleagă fetele care îi plăceau.

Fei Du nu-și schimbă expresia:

– Există dovezi?

– Da.

Zhou Huaijin deschise bagajul de lângă el și scoase un plic maro. Înăuntru se afla un teanc de fotografii vechi.

Le răspândi pe masa simplă și curată. Un aranjament floral neobișnuit atârna dintr-o vază, iar umbrele florilor se așezau peste imaginile acelea vechi, ușor deformate. Erau patru sau cinci fotografii cu fete tinere, surprinse de la brâu în sus. Toate erau frumoase, dar aveau acea fragilitate specifică malnutriției. Pur tau haine provocatoare, demodate, care ar fi părut kitsch pentru gusturile estetice de atunci. Machiajul le dădea un aer ciudat, greu de descris.

– Le puteți da poliției, dacă doriți. Oricum, toți cei implicați sunt morți. Pe spatele fotografiilor sunt informațiile fetelor. Acestea sunt chinezoaice. Mai sunt și coreence, și japoneze. Toate sunt în bagaj. Bătrâna lucra atunci la vila lui Zhou Yahou și avea grijă de fete.

Vocea lui deveni mai joasă.

– Le păstra până ajungeau la șaisprezece ani și aveau deja corp de adult. Apoi își pierdea interesul și le arunca… le trimitea pe piețele clandestine de trafic de persoane. De obicei… de obicei mureau foarte repede…

Nu mai putu continua. Își întoarse privirea, își acoperi gura cu mâna și abia după o lungă pauză reuși să spună:

– Scuzați-mă… Eu am crezut mult timp că Zhou Yahou era tatăl meu biologic. Când mi-a fost greu… l-am transformat într-un idol… Hm… e dezgustător.

Fei Du răsfoia fotografiile cu o expresie calmă.

– Acum patruzeci de ani nu exista internet. Nu mai există nicio modalitate de a urmări registrele de populație. În plus, aceste fete erau orfane… este extrem de dificil.

Brusc, privirea lui se opri.

Se îndreptă imediat și ridică una dintre fotografii.

Pe spate scria:

„Su Hui, Orfelinatul Heng’an, 15 ani.”

Data, de acum treizeci și opt de ani.

Fei Du întoarse fotografia și privi atent chipul fetei. În contururile trăsăturilor ei, se ghicea vag ceva familiar.

Scoase imediat telefonul și făcu o fotografie.

Luo Wenzhou nu era departe de restaurantul mic în care se întâlniseră. Își parcase mașina pe marginea străzii. Tocmai își aprinsese o țigară când primi fotografia trimisă de Fei Du. În clipa în care o văzu, încremeni, apoi o retransmise imediat unui coleg.

Eficiența colegului din Echipa de Investigații Criminale era remarcabilă, răspunsul veni în zece minute.

– Căpitane Luo, de unde ați obținut fotografia asta? Da, aceasta ar trebui să fie acea Su Hui, bunica suspectei Su Luozhan din cazul traficului de fete. „Afacerea” celor trei generații din familia Su a început cu ea. Dosarul arată că Su Hui era într-adevăr orfană, dar orfelinatul în care a crescut a fost desființat de mult. După atâția ani, aproape toți cei implicați au murit. E greu de stabilit exact despre ce orfelinat era vorba. Există înregistrări că a plecat în străinătate, dar s-a întors după un an. Trăsăturile corespund, deși există o mică diferență de vârstă, în acte apare cu doi ani mai mare. Nu putem exclude posibilitatea ca vârsta să fi fost falsificată.

În restaurant, Fei Du ținea fotografia lui Su Hui și îl întrebă pe Zhou Huaijin:

– Poți să-mi spui mai multe despre această fată?

– Da. Este foarte importantă, spuse Zhou Huaijin, indicând data de pe spatele fotografiei.

-Aceasta a fost ultima fată. Uitați, data este din aprilie, iar Zhou Yahou a murit în iunie același an. Bătrâna își amintește că fata a rămas în vilă împreună cu Zheng Kaifeng după aceea.

Fruntea lui Fei Du se încreți:

– În sens literal?

– În sens literal, răspunse Zhou Huaijin, apăsat.

-Mama mea a aflat ulterior. I s-a părut dezgustător și l-a forțat pe Zheng Kaifeng să trimită fata înapoi aici, iar pe bătrână a luat-o să lucreze în reședința principală.

Dintr-un motiv greu de explicat, Fei Du simți nevoia să ofteze.

Acea victimă orfană și lipsită de apărare crescuse, devenise adult și, în cele din urmă, își împlinise dorința de a urca în vârful acelei „industrii” întunecate, devenind ea însăși călău.

Era ca o fată mușcată de un vampir dintr-o legendă occidentală: uitându-și agresorul, ajungea să devină la rândul ei agresor.

– Data trecută, când ne-am despărțit, mi-ați spus că întreaga tragedie a familiei noastre se învârte în jurul întrebării cine este tatăl meu, continuă Zhou Huaijin.

-În legătură cu asta, bătrâna a spus că zvonul că aș putea fi fiul lui Zhou Yahou a început să circule printre servitori după ce Su Hui a fost trimisă departe.

Făcu o pauză, apoi adăugă cu amărăciune:

– Poate părea o teorie conspiraționistă… dar, după cât îl cunosc pe Zheng Kaifeng, era vicios, lacom și meschin. Ar fi fost capabil de orice.

– Vrei să spui că, pentru că doamna Zhou a trimis-o pe Su Hui departe, Zheng Kaifeng a purtat pică și a răspândit zvonul că nu ești fiul biologic al lui Zhou Junmao? întrebă Fei Du.

-Există vreo bază pentru asta?

– Există, răspunse Zhou Huaijin.

– Știți că în străinătate acest domeniu era mai avansat. Dacă Zhou Junmao avea îndoieli legate de originea mea, de ce nu a făcut ulterior un test de paternitate? Este copilăresc să te bazezi doar pe presupuneri.

Fei Du spuse încet:

– Într-adevăr, nu se potrivește cu practica obișnuită.

Zhou Huaijin își coborî vocea:

– Înainte să moară, Zhou Junmao a lăsat un testament în străinătate. În anexa privind împărțirea averii era inclus și un raport de paternitate, care explica de ce nu eram moștenitorul lui. Rezultatul acelui test, făcut acum peste douăzeci de ani, este complet opus celui obținut de poliție.

Fei Du îl privi atent:

– Vrei să spui că, atunci când erai adolescent, Zhou Junmao a comandat un test de paternitate… dar rezultatul a fost falsificat?

Zhou Huaijin zâmbi amar:

– Îți sună cunoscut, nu-i așa? Exact metoda pe care am folosit-o și eu cu Yang Bo. E ridicol. Am depus mult efort ca să găsesc oamenii de la compania care a efectuat testul atunci. Zhou Junmao i-a încredințat totul lui Zheng Kaifeng.

Nu era un subiect onorabil, iar presa de scandal urmărea mereu astfel de povești din familiile bogate. Evident că Zhou Junmao nu ar fi investigat deschis. Dacă voia un test de paternitate, trebuia să apeleze în secret la un om de încredere.

Iar acel om fusese Zheng Kaifeng, cel care ucisese împreună cu el.

Deși, în mod evident, „încrederea” dintre ei fusese unilaterală.

Zhou Huaijin continuă, cu o umbră de amintire apăsătoare în voce:

– Data trecută ți-am spus că a existat o perioadă în care eram îngrozit și credeam că Zhou Junmao vrea să mă omoare. Nu îndrăzneam să dorm decât dacă îl luam pe Huaixin în cameră cu mine în fiecare noapte. Am crezut mereu că era pentru că mama se stingea și el își pierduse răbdarea… până când am văzut data de pe acel raport de paternitate. Exact atunci.

Asta se întâmplase cu douăzeci și unu de ani în urmă.

Pe atunci, Zhou Huaixin era încă mic, iar Zhou Huaijin trăia într-o stare permanentă de anxietate. Tot atunci, clanul Zhou își extindea agresiv influența în afaceri interne.

Pentru a-și face loc, Zheng Kaifeng provocase un accident de mașină… și își eliminase rivalul.

Fei Du bătea ușor cu degetele în marginea ceștii de ceai, ritmic.

Zhou Junmao se întorcea foarte rar în țară; majoritatea afacerilor interne erau gestionate de Zheng Kaifeng. Iar în momentul în care Zheng Kaifeng revenise aici, se aliase cu acele persoane… fusese oare exact atunci când, acest lup care mușcase mâna ce-l hrănise prefăcându-se supus, începuse să plănuiască să pună mâna pe clanul Zhou?

De fapt, Fei Du se întrebase deja cum o companie precum clanul Zhou, ale cărei resurse financiare proveneau aproape în totalitate din afara țării, ajunsese să fie implicată cu acei oameni.

Acum, părea că legătura fusese Su Hui.

Su Hui își folosise propria fiică, Su Xiaolan, pentru a răpi fete, a le vinde, apoi a le ucide și a le face dispărute fără urmă… dar cine le ajutase pe această mamă singură și pe fiica ei să scape de cadavre?

Înainte ca groapa de gunoi din Binhai să fie construită… colaborase deja cu acei oameni?

Iar când Zheng Kaifeng se întorsese în țară, mulți ani mai târziu, și o găsise pe Su Hui, îmbătrânită, ștearsă, își schimbase oare poziția, devenind unul dintre „clienții” ei și, astfel, ajungând să cunoască acele persoane care se ocupau de cadavre?

Fire invizibile traversau timpul, legând evenimente împrăștiate și conturând, încet, o imagine.

Dar încă lipsea o piesă.

Fei Du simțea vag că era una esențială.

– Dar Yang Bo? întrebă el brusc.

-Ai investigat relația dintre Zheng Kaifeng și Yang Bo?

– Am făcut-o. Tatăl lui Yang Bo a murit acum treisprezece ani. Era șoferul responsabil într-un accident rutier…

Înainte ca Zhou Huaijin să poată termina, telefonul lui Fei Du începu să vibreze insistent.

Fei Du răspunse imediat:

– Alo?

Vocea lui Luo Wenzhou veni rapid, tensionată:

– Spitalul. S-a întâmplat ceva cu Yin Ping!