Prințesa și vârcolacii – Capitolul 12

Vântul se întețește în jurul nostru în timp ce ieșim călare din vale. Este la fel de sălbatic și de neîmblânzit ca sentimentele care îmi învăluie stomacul. Chiar și munții par să se miște pe măsură ce rafalele bat prin iarbă și copaci.

Dar munții rămân neclintiți. Și la fel trebuie să fac și eu.

Nu pot lăsa pe nimeni să vadă că mi-e frică de soarta care mă așteaptă când vom ajunge la Regele Lup.

După câteva ore de călărie, la insistențele mele, facem o pauză să mâncăm mai multă pâine și brânză tare. Spre exasperarea lui Callum. Ca să fiu sinceră, nu mi-e foame. Fiecare oră pe care o călărim ne apropie de Lupi și o parte din mine vrea să amâne ceea ce urmează să se pregătească.

Suntem pe cale să pornim din nou la drum, iar Callum își încalecă calul, când cerul se deschide.

Gâfâi. N-am mai văzut niciodată o ploaie ca asta,  atât de sălbatică, zgomotoasă și puternică. Chiar face ca ploaia pe care am avut-o în ultimele două zile să pară blândă. Îmi curge pe față, pe buze, făcându-mi părul să mi se lipească de obraji și să mi se infiltreze printre blănuri.

Și în Orașul Regelui plouă, desigur. Dar acolo nu e nimic mai mult decât umezeală în aer și ciocănituri pe pietrele cubice; o clipă de alinare de la căldura Zeiței Soarelui. Și chiar și atunci, dacă sunt vreodată prinsă în ploaie, unul din Garda Regelui îmi va pune o umbrelă peste cap și mă va conduce înăuntru, ca și cum m-aș rupe dacă apa m-ar atinge.

Păpușile nu ar trebui să se ude, la urma urmei. M-a frustrat la momentul respectiv, dar acum mă întreb dacă aveau dreptate. Cred că mă rup. Statuia de piatră la care visez se crapă sub picăturile de ploaie.

Înainte să-mi dau seama ce fac, îmi întorc fața spre cer și îmi întind brațele, primind cu bucurie senzația de apă rece pe piele. Râd…sunt aici, sunt om și sunt vie.

Un pas îmi face râsul să se oprească în gât, în timp ce realizarea unde sunt și cu cine sunt mă străpunge. Încet, mă întorc cu fața spre el.

Întotdeauna am considerat ploaia un egalizator al oamenilor. Nu contează dacă ești îmbrăcat în zdrențe sau în haine elegante, ploaia te va uda și te va face să pari mai mic oricum.

Cu Callum este diferit. E ca și cum ploaia l-ar întări. Apa se prelinge de pe kiltul lui, iar gambele lui, ca niște trunchiuri de copac, sunt noroioase. Cămașa i se lipește de mușchi și le accentuează dimensiunea.

Îmi ridic privirea spre fața lui, temându-mă de dezgustul pe care sunt sigură că îl voi vedea în ochii lui și întrebându-mă dacă mă va certa sau mă va lovi cu dosul mâinii, așa cum ar face tatăl meu dacă ar fi martorul unei astfel de scene.

Se uită la mine ca și cum aș fi cel mai ciudat, cel mai minunat lucru pe care l-a văzut vreodată. Are un zâmbet larg pe față și, mai mult decât orice, asta mă face să realizez cât de periculos este acest om, acest lup. E cineva care nu are nevoie să-și ascundă emoțiile, pentru că cine ar îndrăzni să-l judece sau să profite de el din cauza lor? Arată de parcă, dacă ar decide să lovească pământul, ar provoca un cutremur.

Cu inima bătându-mi puternic, îmi mut privirea.

— Mă bucur că ploaia te încântă, Prințesă, spune el.

— Mai sunt multe din astea încotro ne îndreptăm. Acum hai, mai bine plecăm.

O oră mai târziu, nu mai râd și nici nu mai sunt încântată. Ploaia s-a oprit și sunt ciufulită și nefericită.

— Trebuie să-mi găsești niște haine potrivite în care să mă schimb când ajungem, spun eu.

— Nu mă poți prezenta regelui tău așa.

— Poți să te schimbi într-una din cămășile mele și…

— Ceva potrivit, Callum.

Oftează. Pare resemnat.

— Da. Ei bine… bine.

Nervii din stomac mi s-au mai liniștit. Dacă aș fi acasă, aș petrece toată ziua pregătindu-mă pentru așa ceva, spălându-mă, împletindu-mi părul, alegând rochia perfectă; una care să transmită orice mesaj încerca tatăl meu să transmită. Aș fi rezervată și dulce, sau amuzantă și cochetă, sau un premiu tentant de câștigat. Aș fi mai încrezătoare în a-l întâlni pe Regele Lup dacă aș avea acces la veșmintele și costumele mele. Dar măcar, dacă mă pot schimba din cămașa de noapte, mă pot face oarecum prezentabilă.

Tăcem o vreme, iar vântul începe să se calmeze în timp ce o luăm pe un drum crescut peste vegetație, prin iarbă și ferigă. Sunetele păsărilor pe care nu le-am mai auzit până acum și apa curgătoare ne înconjoară.

Soarele este mai sus acum. Nu prea încălzește aerul din Ținuturile de Nord, dar închid ochii pentru o clipă și mă bucur de lumină, indiferent de asta. Când îi deschid, observ cum transformă pâraiele, ca niște vene care coboară din munți, în fire argintii.

Un sentiment ciudat de pace mă cuprinde. Mă trezesc sprijinindu-mă înapoi în bărbatul din spatele meu. Chiar dacă îi aduc tatălui meu informații valoroase despre Lupi și regele lor, tot va găsi ceva pentru care să mă pedepsească atunci când ajung acasă. Ce contează dacă mă relaxez o vreme? Chiar dacă stau nepotrivit de aproape de un bărbat care nu este logodnicul meu.

Mă uit în jos. Coapsele lui Callum sunt uriașe și se freacă de ale mele prin tartanul lui roșu. Îmi revine în minte un zvon pe care l-am auzit șoptit de doamnele de la palat, despre cum Lupii nu poartă lenjerie intimă pe sub kilturi.

Mă înțepenesc. Dacă e adevărat, stă mult prea aproape de mine.

— O să fie bine, știi?  spune Callum, interpretându-mi greșit tensiunea.

Nu-l pot întreba exact despre lenjeria lui intimă, așa că decid să-i urmez conversația.

— Nu știi asta.

— Ți-am spus, te voi proteja. Am grijă de ai mei.

Sunt pe cale să-i spun că nu sunt a lui și, ca atare, asta înseamnă foarte puțin pentru mine. Dar o imagine de mușchi și sânge și sunetul grețos al oaselor care trosnesc îmi fulgeră prin minte.

— Nu ai avut grijă de Ryan, spun încet.

Degetele i se albesc în timp ce strânge hățurile din poala mea. Mă încordez. A fost un lucru greu de spus, deși este o teamă justificată a mea. Pentru că, cum poate să-mi spună că va avea grijă de mine, fiica dușmanului său, când avea de gând să omoare un tânăr din propria haită?

Nu cred că va răspunde. Îl aud cum înghite în sec.

— Nu.

Vocea lui e răgușită.

— Nu. Nu am avut. Ar fi trebuit să-i disloc brațul la castel, când l-am văzut încălecându-și calul.

— Regretul tău e că ar fi trebuit să-l rănești mai devreme?

— Da. L-am lăsat să nu mă asculte pentru că știam despre fata pe care voia să o salveze. Am fost prea blând cu băiatul.

— A disloca brațul cuiva nu înseamnă nici să ai grijă de el, nici să fii blând!

— E mai bine decât să-l ucid pentru amuzamentul logodnicului tău!

Tonul lui este mai dur decât l-am auzit vreodată, iar o rușine rece îmi inundă trupul.

— Nu e ca și cum aș avea vreun cuvânt de spus în privința cu cine mă căsătoresc!

— Nu? Credeam că ai spus că există întotdeauna o alegere, Prințesă.

Strâng din dinți.

— Da. Și alegerea a fost să mă căsătoresc cu Sebastian și să supraviețuiesc, sau să-l refuz,  făcându-mă inutilă tatălui meu. Am ales să supraviețuiesc și aș face-o din nou.

— Da. Și am făcut și eu alegerea, spune Callum, cu un ton puțin mai blând.

— Am ales să-l bat pe băiatul din ring ca să ai milă de el și să-l cruți.

Respirația mi se transformă în ceață în fața ochilor în timp ce expir încet.

— N-ai fi putut să știi că aș face asta.

— N-am știut, spune el.

— Nu eram sigur. Dar puteam să-ți simt frica și să-ți aud bătăile inimii. Puteam să simt repulsia ta față de bărbații care stăteau lângă tine și puteam să simt că nu voiai să fii acolo, în acel hol. Și totuși, nu ai arătat-o. Și când ochii tăi s-au întâlnit cu ai mei, am putut vedea oțelul din ei. Am putut vedea hotărârea, puterea și focul din sufletul tău. Majoritatea oamenilor și-ar fi întors privirea de la mine dacă i-aș fi privit așa cum te-am privit eu, dar tu nu. Și am simțit ura din privirea aceea. Îi urai pe toți cei din camera aceea și mă urai pe mine. Zeiță, mă urai. Mă urai pentru ceea ce eram pe cale să-i fac băiatului.

El izbucnește într-un râs pe jumătate, care sună aproape ca un mârâit.

— Nu. Nu știam sigur. Dar eram destul de sigur.

Ceva se strânge, apoi se dezlănțuie, în mine. Nu sunt sigură de ce cuvintele lui au un asemenea efect asupra mea. Poate pentru că are dreptate. Poate pentru că, într-o cameră aglomerată, el a fost singurul care m-a observat. Nu-mi amintesc să fi fost cineva care să mă privească astfel.

— Am observat altceva la felul în care te uitai la mine, Prințesă.

Vocea lui este mai ușoară, aproape tachinatoare. Sprâncenele mele se încruntă.

— Ce?

— M-ai crezut frumos.

Vocea lui este acum luminată de amuzament. Îi aud rânjetul stupid fără să mă uit la el.

— Nu am crezut!

Fața mi se înroșește când îl lovesc cu cotul în lateral. Izbucnește în râs. Sunt surprinsă că nu sperie calul. Probabil că este obișnuit să care brute mari ca el, săraca.

Sunt pe cale să întreb dacă este adevărat, când ajungem pe creasta unui deal, dezvăluind valea de dedesubt.

Un castel robust din piatră se înalță în depărtare. Este lângă un lac cu apă atât de neagră încât pare fără fund. Dincolo, se întinde un fundal de munți și o pădure nesfârșită.

Mi se strânge stomacul.

— Uite-l, spune Callum.

— Castelul Madadh-allaidh. Fără îndoială, restul grupului nostru l-a alertat pe rege că suntem pe drum. Ești gata, Prințesă?

Înghit în sec, calmându-mi nervii zvârcoliți. Mă forțez să fiu de piatră…nu, de oțel.

Dau din cap.

— Da.

Callum își strânge brațul în jurul taliei mele într-un gest care cred că ar trebui să fie liniștitor. Ia frâiele cu ambele mâini, își înfige călcâiele în cal și galopăm la vale spre castel.