Prințesa și vârcolacii – Capitolul 11

Mă spăl în timp util. Pentru prima dată în viața mea, mă ușurez în spatele unui copac. Petrec și câteva minute savurând priveliștea, stând pe țărm și privind cum respirația mi se vede în aer, în timp ce soarele se ridică încet deasupra lacului.

Înapoi, în castelul din Orașul Regelui, am văzut răsăritul soarelui doar prin fereastra mea întunecată, zăvorâtă. Servitorii deja se agitau prin curtea de dedesubt, iar doamnele de la curte roiau în jurul meu. Nu-mi amintesc să fi fost vreodată în prezența unei tăceri atât de vaste, nesfârșite. Inspir. Apoi expir. Valuri mici lovesc pietricelele de lângă picioarele mele.

Până când mă întorc pe stânci, trebuie să fi trecut cel puțin cincisprezece minute și tremur. Partea de jos a cămășii mele de noapte este udă, iar șuvițe de păr mi se lipesc de fața umedă. Mă simt însă mai bine, mai proaspătă. Frigul pare să-mi fi amorțit o parte din frică.

Spre surprinderea mea, Callum a reaprins focul, chiar dacă se grăbea să pornim. Stă în fața focului, cu antebrațele groase sprijinite pe genunchii ridicați. Pare complet relaxat, mâncând o bucată de pâine. Spusese că va veni în apă după mine. Sunt pe punctul de a-l întreba ce fel de Alpha face amenințări false, când își întoarce leneș capul.

Mă privește de sus în jos, observând parcă pielea de găină de pe gleznele mele expuse și clănțănitul dinților mei. Zâmbește. Ideea pe care o exprimă nu putea fi mai clară. Nu l-am ascultat și acum sufăr din cauza asta.

— Frig, Prințesă?

— Dacă ai fi un gentleman…

— Nu sunt un gentleman.

Zâmbește.

— Lup.

Tremur și nu sunt sigură dacă e din cauza temperaturii sau a privirii din ochii lui.

— Ești un sadic, asta ești.

Stomacul meu mârâie, iar el bate ușor pământul lângă el. Ezit un moment înainte să mă așez. Rupe jumătate din bucata lui de pâine și mi-o dă mie. E veche și tare, dar îmi ameliorează durerea din stomac.

— Credeam că ne grăbim, spun eu când termin.

Ridică din umeri, sprijinindu-se pe spate în mâini.

— Regele poate aștepta.

— L-ai lăsa pe regele tău să aștepte?

Sunt destul de neliniștită în legătură cu această întâlnire fără să ajungem târziu. Nu-și dă seama Callum că regele lui ar putea realiza instantaneu că nu am nicio valoare? Ridică din umeri, iar mi se strânge sufletul. Când se uită la mine, fața i se înmoaie.

— Ți-am spus, nu voi lăsa pe nimeni să te rănească.

Maxilarul mi se încleștează și mă holbez în flăcări.

— Dacă regele tău decide să mă execute, nu prea ai ce face, Callum.

— Uită-te la mine, Prințesă.

Tonul lui este sumbru și poruncitor și stârnește ceva în mine.

— Nu-mi încalc promisiunile.

Îmi întorc privirea și îmi frec picioarele reci.

— Cum se poate ajunge Regele Lupilor, oricum? Credeam că aveți Alpha, nu regi.

Rupe o bucată din pâine și mestecă.

— Avem. Alpha își conduc clanurile. Iar regele este Alpha Alpha, presupun.

Înghite cu gura plină.

— Nu a fost ușor să-i facem pe Alpha să se alinieze. Nu toți au făcut-o, nu încă. Nu suntem cunoscuți că ne supunem altora. Dar pierdeam acest război cu poporul vostru. Trebuia făcut ceva. Trebuia să ne unim în spatele cuiva.

Îmi împreunez mâinile strâns. Am simțit violența Lupilor la lupta de câini și la asediu. Oricine i-a făcut pe acești oameni, acest om, să i se supună trebuie să fie într-adevăr înfricoșător.

— Cum este?  întreb.

Callum ridică din umeri.

— E bun, presupun.

Tonul lui e calm, iar asta, mai mult decât orice, îmi domolește puțin panica. Întotdeauna m-am considerat un bun judecător al oamenilor și, în ciuda lipsei lui de decență, nu cred că Callum e un om rău. Nu cred că ar susține pe cineva care ar fi. Deși, uneori, oamenii buni pot fi înșelați.

— Am crezut că nu simți frigul, spun eu, observând cât de aproape sunt picioarele lui de foc.

— Nu simt. Dar căldura tot e plăcută.

— De ce nu simți frigul?

Își lasă capul într-o parte.

— De ce pui întrebări ca și cum ar fi acuzații?

Când îl privesc fix, ridică din umeri.

— E sângele meu de lup.

Își pune ultima bucată de pâine în gură, iar eu îl privesc cum mestecă, apoi înghite. Nu pot să nu-mi amintesc ce a spus mai devreme.

— Tu… chiar mănânci oameni?

Ochii i se măresc. Mă privește din cap până în picioare și mă simt goală sub scrutarea lui.

— Oricât de mult mi-ar plăcea să mă ospătez cu tine, Prințesă, mă voi abține, spune el.

Am impresia că spune o glumă.

— Bine. Ei bine… bine.

Zâmbește în timp ce se ridică.

— Ar trebui să mergem.

Îmi întinde una dintre mâinile lui mari. O iau și îl las să mă ridice. Îmi toarnă apa rămasă în ploscă peste foc, stingând flăcările, înainte de a-l călca de câteva ori. Mergem spre cal, care este legat de un brad.

— Stai puțin — spune el, înainte de a coborî spre lac pentru a umple plosca.

Soarele a răsărit acum, iar cerul este o nuanță de albastru strălucitor de dimineață. Munții din jurul nostru sunt neatinși și există diferite nuanțe de verde peste tot. În stânga noastră, soarele strălucește la suprafața lacului. Aerul miroase a pin și a fum de lemn; este atât de diferit de mirosurile murdare ale orașului. Îl respir adânc.

— Ai voie să fii impresionată, Prințesă, spune Callum blând în timp ce vine în spatele meu.

— Este… frumos, recunosc.

— Da, spune el încet.

— Este.

Când mă întorc cu fața spre el, se uită la mine. Își ferește privirea.

— Haide, spune el, cu o voce puțin răgușită.

Mă urcă pe cal, apoi se urcă în spatele meu. Curând, suntem din nou pe drum și în drum spre castel.