Ceață și ape tulburi, dor imposibil de uitat
Partea a 2-a
În acea noapte, după ce își termină treburile, Zhuan Xu părăsi palatul. La scurt timp, un slujitor al Împăratului Galben veni după el și îl conduse înapoi spre reședință, fără explicații.
Văzând slujnicele pregătind masa, Zhuan Xu vorbi calm:
– Voi lua cina aici, cu bunicul.
După cină, fu adus un ceai de curmale acre. Zhuan Xu gustă și zâmbi ușor.
– Are un gust ciudat… dar plăcut.
Împăratul Galben explică simplu:
– Xiao Yao nu-mi permite să beau ceai în timpul mesei. După cină îmi pregătește mereu acest amestec.
Zhuan Xu zâmbi din nou, cu o urmă de admirație:
– E impresionant că a învățat medicina pentru tine.
Împăratul Galben îl privi serios, apoi spuse fără ocol:
– Te-am chemat pentru o sarcină. Vreau să faci tot posibilul să o îndeplinești.
– Spune-mi.
– Găsește o cale să-l convingi pe Xiang Liu să ni se alăture.
Zhuan Xu rămase tăcut o clipă.
– Înțeleg.
Apoi întrebă, după o pauză:
– De ce îl dorește atât de mult bunicul pe Xiang Liu?
Împăratul Galben zâmbi vag, ca o umbră a unui gând vechi.
– Un regret al unui bătrân.
Zhuan Xu înțelese că nu va primi alt răspuns.
– Voi face tot ce pot… dar cred că este fără speranță.
Împăratul Galben oftă încet.
– Omul își face planul. Cerul hotărăște rezultatul.
…………………………….
În altă parte, apa stropi chipul lui Xiao Yao. Își șterse fața cu mâneca și continuă să strângă lucrurile, când cineva se aplecă lângă ea.
– Mulțumesc…
Ridică privirea.
Jing.
Cuvintele i se opriră în gât. Slăbiciunea din piept i se adânci, ca și cum ceva vechi fusese deschis din nou.
Jing adună cutiile și le legă cu grijă:
– Aruncă această cutie stricată. Îi voi spune negustorului să-ți aducă alta.
Ochii lui Xiao Yao se înroșiră și lacrimile amenințau să cadă. Se ridică brusc și plecă, aproape fugind, fără direcție — doar ca să scape.
…………………
Fang Feng Bei râse ușor:
– Pari într-o dispoziție proastă. Dar nu-mi imaginez cine ar îndrăzni să te supere.
Ajunși la capătul coridorului, Xiao Yao răspunse rece:
– De la marginea cerului… până chiar în fața ochilor mei.
Fang Feng Bei zâmbi:
– Viitoarea soție a liderului clanului Chi Sui… unde e viitorul tău soț? De ce ai venit singură aici?
Xiao Yao nu răspunse. Își scoase în tăcere masca și Fang Feng Bei făcu la fel.
– Știi că deja sunt logodită?
– O veste atât de importantă…e greu de ratat, chiar dacă nu vrei să o auzi. Apropo, îți urez felicitări.
Xiao Yao îl privi câteva clipe în tăcere, apoi clătină ușor din cap, cu un zâmbet slab.
– Am două lucruri de discutat cu tine.
– Spune.
– Primul: otrăvurile. Încă le pot prepara acum, dar după ce mă voi căsători, nu voi mai putea.
Fang Feng Bei își opri gestul și o privi atent.
– Și al doilea?
Xiao Yao inspiră adânc:
– Vreau să îndepărtăm insecta voodoo care ne leagă. Medicul adus de doamna Tu Shan a spus că ar putea fi „Insecta Iubirii”. Dacă e adevărat… atunci nu ar trebui să existe între noi. Noi doi nu suntem potriviți pentru asta.
Zâmbi amar.
– Ai spus că te deranjează legătura asta. Spune-mi când poți merge în Jiu Li, să îl găsim pe Regele Voodoo și să o scoatem.
Pentru o clipă, Fang Feng Bei rămase tăcut. În lumina slabă, zâmbetul lui părea mai rece decât înainte.
Xiao Yao adăugă încet:
– Chiar dacă insecta va fi îndepărtată, îmi voi respecta promisiunea.
Xiang Liu răspunse, calm și distant:
– Bine. Așteaptă până voi avea timp.Top of Form
Bottom of Form
[…]
În noaptea liniștită, Fang Feng Bei îi prinse brațul.
Xiao Yao nu se întoarse, dar nici nu se eliberă. Corpul îi era încordat, așteptând.
După o lungă tăcere, el spuse:
– Ia cina cu mine.
Xiao Yao își lăsă umerii în jos și zâmbi forțat:
– Nu am timp.
Fang Feng Bei replică calm:
– Mai bine nu refuzi ceva ce cineva a decis deja.
Xiao Yao răspunse imediat:
– Acum ești Fang Feng Bei!
El o privi fix:
– Tot ce ai spus mai devreme… pentru cine era?
Ea ezită:
– Pentru mine…
Inspiră adânc:
– Bine… Generale Xiang Liu!
[…]
Bătrânul râse:
– Ce raritate… de sute de ori ai venit, dar e prima dată când aduci pe cineva. Și încă o fată.
[…]
Xiao Yao întrebă:
– Ce miroase atât de bine?
Fang Feng Bei răspunse:
– Carne de măgar.
[…]
Bătrânul îi aduse un platou:
– Am făcut asta special pentru tine.
……………………………
Li Jie Chang bombăni, uitându-se la Jing cu o iritare amestecată cu neputință:
– Uită-te la tine! Când era femeia aici, nici măcar n-ai avut curajul să apari în fața ei. Acum o privești cum pleacă cu altul și doar oftezi.
Jing răspunse încet, cu un zâmbet amar:
– Și ce aș putea face, dacă m-aș arăta în fața ei?
Li Jie Chang izbucni imediat:
– Ascultă-mă pe mine! Există trei pași simpli ca să „rezolvi” o femeie: alergi la ea, o iei pe umăr, o duci acasă, o pui pe pat și gata! Dacă faci cum spun eu, sigur te va urma ascultătoare!
Xiao Yao izbucni în râs.
Li Jie Chang se încruntă, ofensat:
– Care fată îndrăznește să râdă de mine? Te iau acasă în seara asta!
Ea râse și mai tare:
– Încearcă… dar să nu-ți rupi spatele!
[…]
Li Jie Chang se apropie din nou, cu un zâmbet curios:
– Hei, domniță… cum te cheamă?
Xiao Yao îl ignoră complet.
El continuă, ca și cum n-ar fi fost respins:
– Dacă nu-ți plac femeia și copilul din Qing Qiu, atunci fă-ți o casă aici și lasă-l pe Jing să trăiască cu tine. Îți spun sincer, viața lui Fang Feng Bei nu are niciun mâine sigur. Chiar și Jing, care a greșit, ar fi o alegere mai bună decât el…
Xiao Yao trânti bolul pe masă.
– Sunt deja logodită! Și logodnicul meu nu este el! Așa că te rog… încetează să-l mai calci în picioare pe Bei!
Li Jie Chang rămase pentru o clipă fără cuvinte.
– Ce?! Cine e? Cine îndrăznește să-i ia femeia fratelui meu? Dacă nu rupe logodna, îi rup picioarele!
Xiao Yao zâmbi rece:
– Chi Sui Feng Long. Du-te și vorbește cu el.
Bărbatul se înecă în propriile cuvinte:
– Tu… tu ești logodnica lui Feng Long? Prințesa Gao Xing?
[…]
Fang Feng Bei spuse calm:
– Tot ce a spus el este adevărat. Nu sunt bărbatul potrivit pentru o femeie. Nu știai deja asta?
Xiao Yao îl privi, dar nu găsi niciun răspuns.
[…]
Bătrânul întrebă:
– Ești fiica prințesei din Xuan Yuan?
– Da.
– Tatăl tău este…?
– Marele Împărat Gao Xing.
[…]
După aceea, Xiao Yao spuse calm:
– Eu am venit doar să mănânc. Când voi pleca de aici, voi uita tot.
Li Jie Chang oftă:
– Unchiul meu nu e un om rău… e doar prea bun… de aceea nu poate uita.
Top of Form
Bottom of Form
Mai târziu, Xiao Yao rosti, cu un ton stins, aproape lipsit de vlagă:
– Ai terminat? Dacă da, să plecăm.
[…]
Li Jie Chang merse în urma ei, cu pași repezi:
– Domniță!
Ea se întoarse, obosită, cu o umbră de nerăbdare în priviri:
– Ce mai este?
—-Acum că știu cine ești… nu mai am multe de spus. Doar atât: copilul lui Jing a fost rodul unei înșelătorii. Îți jur… el te iubește. Numai pe tine te vede.
Xiao Yao nu-i răspunse. Își întoarse privirea și își continuă drumul, ca și cum cuvintele lui s-ar fi risipit în vânt.
……………………………
Noaptea coborâse lin, iar drumul se întindea lung și tăcut, ca o povară fără sfârșit.
După o vreme, Xiao Yao întrebă, aproape în șoaptă:
– Bei… spune-mi… de ce e atât de greu să găsești pe cineva cu care să mergi pe același drum?
Fang Feng Bei răspunse, cu o liniște ce părea desprinsă din altă lume:
– Nu e greu să găsești pe cineva. Greu este să găsești un suflet care să gândească la fel, să fie sincer și să-ți facă drumul mai frumos.
– Poate cineva să nu uite o persoană întreaga viață?
—-Depinde de cine este acea persoană. Dacă vorbești despre Jing… atunci da, este foarte posibil.
Xiao Yao coborî glasul, ca și cum s-ar fi temut de propriile cuvinte:
– Vrei să spui că el nu mă poate uita… sau că eu nu îl pot uita?
Un zâmbet abia schițat îi atinse buzele:
– Alege singură sensul.
Sprâncenele ei se încruntară, iar tonul deveni ușor iritat:
– În acest ținut vast sunt nenumărați bărbați buni!
– Bărbați buni sunt mulți, spuse el calm,
– Dar puțini sunt cei care te vor așeza cu adevărat în inima lor.
Xiao Yao îl privi drept în ochi:
– Ce vrei să spui? Că nu ar trebui să mă căsătoresc cu Feng Long?
– Nu vreau să spun nimic. Tu ai întrebat, eu doar ți-am răspuns.
Ea trase adânc aer în piept, ca și cum ar fi încercat să-și adune gândurile:
– Xiang Liu… eu chiar nu știu ce ascunde inima ta.
El răspunse liniștit, aproape distant:
– Tu și cu mine suntem doar doi călători care s-au întâlnit, pentru o clipă, în această lume bătută de vânt. Când suntem împreună, suntem doar tovarăși de drum. Nimic mai mult. De ce ți-ar păsa ce ascund în inimă?
Un râs amar îi scăpă de pe buze:
– Da… e doar imaginația mea o ia razna. Orice ai simți, nu are nimic de-a face cu mine.
Xiang Liu rămase tăcut, privind în întunericul aleii, de parcă acolo s-ar fi aflat toate răspunsurile.
După o clipă de tăcere, ea adăugă, cu o aparentă nepăsare:
– Jing știe acum cine ești. Nu-i va spune lui Gege, dar dacă Feng Long află… atunci și Gege va ști. Ai grijă.
El o privi atent, însă Xiao Yao îi evită privirea și schimbă subiectul:
– Cine era bătrânul care vindea carne de măgar?
– A fost cândva subordonatul lui Qi Yo, unul dintre puținii rămași în viață după ultima bătălie din provincia Yi. Poartă în el amintirile tuturor celor căzuți… iar uneori e mai ușor să fi murit odată cu ei.
Un zâmbet slab îi însoți cuvintele:
– Pentru un general, cel mai bun sfârșit este pe câmpul de luptă.
Deși noaptea de vară era caldă, un fior rece îi străbătu trupul lui Xiao Yao.
Ajunseră în fața reședinței lui Xiao Zhu Rong. Amândoi se opriră — unul fără să plece, celălalt fără să intre — prinși într-o tăcere grea.
Altădată, Xiao Yao simțea că aveau nenumărate ocazii să se întâlnească. Nu știa când începuse să simtă contrariul — că fiecare întâlnire devenea tot mai rară, mai fragilă. Iar în acea noapte, sentimentul deveni imposibil de ignorat.
După o vreme, Xiang Liu spuse simplu:
– Intră.
Ea voia să-i spună ceva, dar cuvintele nu prindeau formă.
– Nu mai e ca înainte… Nu ar trebui să mai vii atât de des în Câmpiile Centrale.
Se aștepta la o replică ironică, dar el nu spuse nimic. Doar o privi.
Xiao Yao rămase acolo, fără să știe ce așteaptă.
Vocea lui rece se auzi din nou:
– Intră.
Ea zâmbi slab, îi făcu o reverență și se întoarse. Bătu la ușă, iar când aceasta se deschise, păși înăuntru.
Xiang Liu rămase afară.
Îmbrăcat în alb, cu părul negru căzându-i pe umeri, înalt și neclintit, părea o siluetă desprinsă dintr-un peisaj de iarnă — asemenea zăpezii strălucind peste munții întunecați ai Nordului. Chiar și acoperit de flori, ar fi rămas la fel de impunător.
Xiao Yao nu mai reuși să facă niciun pas. Rămase nemișcată, privindu-l.
Ușa se închise încet.
Iar silueta lui dispăru.
…………………………………………………….
În acea noapte, când liniștea se așternuse peste încăperi, iar Xiao Yao se pregătea să se cufunde în somn, Zhuan Xu își făcu apariția pe neașteptate.
Ea îl privi cu surprindere:
– Ce vizită rară… S-a întâmplat ceva?
Zhuan Xu se așeză, calm:
– Nu pot veni să te văd fără un motiv?
Un zâmbet ușor îi atinse buzele:
– Ba da… doar că ne-am întâlnit deja în după-amiaza asta, la bunicul.
El oftă încet:
– Ah Nian a vorbit fără oprire… dar tu ai tăcut.
– Totul e în regulă, de aceea nu am avut nimic de spus.
Privirea lui se adânci, cercetătoare:
– Xiao Yao… trăiești bine? Ești fericită?
Întrebarea o surprinse, ca o adiere rece:
– De ce mă întrebi asta… tocmai acum?
– Miao Pu mi-a spus că stai adesea singură până târziu. Am crezut că, odată cu timpul, te vei simți mai bine… dar în ultima vreme pari tot mai departe de lume. Asta mă îngrijorează.
Xiao Yao zâmbi, dar zâmbetul era fragil:
– Sunt bine. Acum că ai devenit împărat, nu mai am nicio povară… nu mai trebuie să mă forțez.
Zhuan Xu o privi fără să clipească, până când acel zâmbet se risipi.
– Nu mă mai privi așa…
Ea se întinse și își ascunse fața în brațe, ca și cum ar fi vrut să se ferească de propriile gânduri.
Vocea lui deveni mai blândă:
– Acum că sunt pe tron, îți pot oferi lucruri pe care înainte nu puteam. Vreau să trăiești mai bine… dar tu… am greșit eu cu ceva?
– Nu, spuse ea încet.
– Tu nu ai greșit. Eu sunt cea care s-a rătăcit.
– Xiao Yao… spune-mi.
El se apropie și se așeză lângă ea, aproape de parcă ar fi vrut să-i sprijine tăcerea.
– Există ceva în lumea asta ce nu-mi poți spune?
Tăcerea se așternu pentru o clipă lungă, apoi ea vorbi, ca și cum fiecare cuvânt ar fi fost desprins cu greu:
– De când m-am despărțit de Jing… inima mea nu mai cunoaște liniștea. Nu pot dormi. Am crezut că nu e ceva grav, că va trece… și am continuat să trăiesc ca înainte. Dar de când ai devenit împărat… nu știu de ce… simt doar oboseală. Nu mai am dorință pentru nimic. Nu mai există nici măcar presiunea de a începe o nouă zi… și astfel nici noaptea nu mai aduce odihnă.
Respiră adânc, ca și cum ar fi încercat să-și țină în frâu amintirile:
– Îmi revin mereu în minte zilele din Qing Shui Town… apoi copilăria noastră, din Curtea Cao Yun. Îmi sunt dragi acele amintiri… dar nu vreau să trăiesc în trecut. Oricât de frumos a fost… a trecut. Și nu înțeleg de ce am ajuns astfel… slabă… inutilă… Nu-mi place ceea ce sunt acum…
Zhuan Xu o ascultă fără să o întrerupă.
Există răni ale trupului, care se văd și se pot vindeca. Și există răni ale inimii, ascunse și adânci, care refuză să se închidă.
El îi mângâie ușor capul:
– Nu-ți face griji. Nu mai ești singură. Eu sunt aici. Poți fi slabă… dacă vrei. Poți chiar să plângi.
Lacrimile i se adunară în ochi.
– Nu-ți face griji… timpul le va vindeca pe toate.
Zhuan Xu clătină ușor din cap:
– Am învățat demult că rănile inimii nu se vindecă ușor. De aceea… nici acum nu o pot ierta pe mama mea.
– Dacă există leacuri pentru rănile trupului… atunci trebuie să existe și pentru cele ale inimii, șopti Xiao Yao.
– Nu am spus că nu există.
Ea ridică privirea, abia auzită:
– Și… cum se vindecă?
El răspunse liniștit, cu o siguranță caldă:
– Ceea ce ai în prezent poate acoperi ceea ce ai pierdut. Fericirea de acum poate îmblânzi durerea trecutului. Eu nu o pot ierta pe mama mea… dar pentru că tu ești lângă mine, durerea pierderii ei s-a estompat.
Xiao Yao rămase pe gânduri, apoi zâmbi slab, cu o umbră de ironie:
– Vrei să spui că ar trebui să-mi găsesc pe altcineva?
Privirea lui deveni serioasă:
– Eu sper doar că există cineva care poate acoperi rana lăsată de Jing… cineva care să te facă să simți că ești prețuită, iubită… de neînlocuit.
Lacrimile îi tremurau în ochi:
– Eu… nu am avut niciodată prea mult noroc. Așa ceva… nici nu îndrăznesc să sper.
Vocea lui coborî, caldă și sigură, ca o promisiune:
– Există, Xiao Yao… există.
Rămase lângă ea până când somnul o cuprinse. Apoi se ridică încet și o acoperi cu grijă.
Deși, în fața lui Xiao Yao își ținuse lacrimile în frâu din încăpățânare, acum ele îi curgeau liniștit pe obraji.
Zhuan Xu i le șterse cu blândețe.
În inima lui se strecură un regret amar: dacă ar fi știut, cu ani în urmă, că va veni ziua în care Xiao Yao va plânge din cauza lui Jing… atunci, chiar și având nevoie de sprijinul clanului Tu Shan, nu i-ar fi permis niciodată să se apropie de ea.
Acum îl ura pe Jing.
Dar pe sine însuși… și mai mult.
