Am fost singură de când a murit mama. Singurătatea s-a răspândit mereu prin corpul meu ca putregaiul. Chiar dacă sunt înconjurată în continuu de oameni, ea a pândit sub pielea mea și amenința să mă consume.
În această dimineață, când mă trezesc singură, mă simt diferit. Este o singurătate în care îmi pot auzi propriile gânduri; se amestecă cu bocănitul blând al ploii pe fereastra subțire. Pentru prima dată, nu trebuie să fac spectacol nimănui, pentru că nu sunt doamne de companie care să mă conducă afară din pat. În schimb, pot sta înfășurată în cuvertura moale într-o cameră plină de grămezi interesante de cărți și ierburi parfumate.
În această dimineață, nu sunt fiica regelui, nici soția lui Sebastian, nici o prințesă cu îndatoriri. Sunt doar… eu. Un fior îmi străbate corpul. Sunt atât de multe lucruri de care ar trebui să-mi fac griji, Lupii, inevitabilitatea ca armata lui Sebastian să mă găsească, Blake spunându-i Regelui Lup cine sunt.
Și Callum.
Callum, și orice condiție vrea el să accept pentru a-mi păstra propria cameră. Callum este atât de diferit de oricine am întâlnit până acum. Îi lipsește decorul și se comportă încontinuu într-un mod cu care nu sunt obișnuită. Mă tachinează, îmi pune întrebări și mă atinge. Și cel mai rău lucru este că nu sunt sigură că-mi displace.
Acum, mă simt împăcată. Mulțumită. Liberă. Stau întinsă aici timp de aproximativ douăzeci de minute, savurând senzația. Ochii mi se fixează asupra dulapului. Eram prea obosită să investighez aseară, dar sunt curioasă ce haine sunt acolo. Astăzi, intenționez să învăț cât mai multe despre Lupi și sper să am puțin mai mult control asupra modului în care mă prezint decât am avut ieri.
Mă întind, mă dor membrele de la două zile petrecute călare. Șchiopătez prin cameră și deschid larg dulapul. Sunt plăcut surprinsă de ceea ce văd. Mă așteaptă o serie de rochii. Toate sunt făcute din materiale închise la culoare — negru, gri și bleumarin. Îmi plimb degetele peste ele, observând că majoritatea sunt suficient de simple pentru a le îmbrăca fără ajutor și toate sunt bine făcute.
Există o rochie neagră elegantă, în special, care îmi atrage atenția — făcută din mătase și dantelă complicată. Emite putere. Îmi plimb degetele peste ea. Totuși, nu este potrivită pentru ziua de azi. Vreau să mă integrez, nu să atrag atenția.
Observ și câteva perechi de pantaloni scurți aici. În Southlands, femeile nu se îmbracă în astfel de haine. Tatăl meu probabil m-ar renega dacă m-ar vedea purtând haine ca acestea. Poate le voi încerca altă dată. În schimb, aleg o rochie maro simplă, care ar trebui să mă facă să par neamenințătoare, și o pun. Îmi trec degetele prin păr când cineva bate în ușă.
Respirația mi se oprește pentru că știu cine va fi.
— Pot să intru, Prințesă? întreabă Callum.
Când deschid ușa, poartă aceleași haine ca aseară. Câțiva nasturi de sus ai cămășii sale de in crem sunt desfăcuți, iar mânecile sunt suflecate până la coate. Maxilarul îi este umbrit de barba abia ivită și mă întreb dacă a dormit. Totuși, ochii îi sunt încă strălucitori.
— Arăți bine, spune el.
Complimentele par să-i vină atât de ușor și par sincere. Este stupefiant. Mă îndrept spre fereastră, astfel încât să nu-mi poată vedea zâmbetul.
— Mulțumesc.
Cerul este plin de nori gri, iar ploaia ricoșează de pe lac. Peisajul și vremea sunt atât de diferite de orașul scăldat în soare de dincolo de zidurile palatului din Southlands. Callum vine în spatele meu și căldura corpului său arzător mă arde în spate.
— Zi mizerabilă, nu-i așa? spune el.
-Plouă mult aici sus. Nu cred că ești obișnuită cu o astfel de vreme în sud?
— Ai fost vreodată? În sud? Dincolo de Borderlands, adică.
— Totul e sudist când ești din Highfell, spune el, iar aud zâmbetul în vocea lui.
-Da, am vizitat King’s City odată. Cam acum… hm… trebuie să fi fost cinci ani.
— Să provoci probleme, presupun?
Râde.
— Nu. Căutam pe cineva. M-am gândit că ar putea fi acolo.
Un sentiment ciudat îmi străbate corpul.
— Căutai o iubită?
— O iubită? Nu, oftează.
-O căutam pe mama.
Ridic privirea spre el. Se uită pe fereastră, cu o expresie gânditoare pe față. Ceva se înmoaie în mine.
— De ce ar fi în Southlands?
— A dispărut într-o noapte. Tatăl meu a crezut că a fost luată de oameni. A fost presupusă moartă. Dar… dă din cap. Nu am crezut niciodată. Cred că a fugit.
Sprâncenele mi se încruntă.
— De ce ar face asta?
— Tatăl meu era… era un om dificil.
— Oh… Ai găsit-o?
Îmi oferă un zâmbet trist.
— Nu.
O tăcere lungă se întinde între noi în timp ce amândoi privim pe fereastră. Copacii de dincolo de lac șoptesc în briză și nu se văd oameni. Din nou, pacea mă cuprinde. Până când Callum oftează.
— Deci, în legătură cu condiția pe care o am pentru tine să stai aici…
Mă întorc cu fața spre el și trebuie să-mi dau capul pe spate ca să-i întâlnesc privirea.
— Ce este?
Scoate o cutiuță neagră din buzunarul kiltului său. Se holbează la ea un moment. Apoi expiră. Stă în tăcere o clipă, apoi îmi întinde cutia.
Mă încrunt când o deschid. Înăuntru, pe o căptușeală de catifea neagră, zace o panglică de tartan roșu, strânsă în spate, cu o bijuterie purpurie strălucitoare prinsă în centrul ei.
— Ce este asta? întreb eu.
— E… ăăă… un colier, spune Callum, frecându-și ceafa.
Îl scot din cutie. E scurt. Ăsta nu e un colier. E un guler. Are bunăvoința să pară puțin timid.
— E o tradiție veche, spune Callum, dregându-și glasul.
-Când un Alpha se află într-o… relație intimă… își poate ruga partenerul să poarte unul din ăsta. El semnalează restului haitei că e ales.
Înghite în sec, iar linia maxilarului i se întărește. Ochii îi fumegă de intensitate.
— Dacă porți asta, înseamnă că ești a mea.
