— Otrava Lupilor.
Aerul este aspirat parcă din infirmerie, lăsând în urmă o liniște grea, apăsătoare. Callum se încordează, iar un plânset se izbește din pieptul lui Becky, sfâșiind tăcerea.
— În cartea pe care am citit-o, nu părea să existe un leac.
— Îl poți vindeca?
Rugăciunea din vocea lui Callum rupe ceva în mine.
— Poate, spune Blake.
Se îndreaptă spre stația lui de lucru, alege o pipetă și ia o mostră din sângele lui Ryan, pe care o ridică spre torța ce pâlpâie pe perete, studiind-o cu o concentrare rece.
— Ce faci? întreb.
— Identific tulpina.
Privirea lui Callum o caută pe a mea, rătăcită, ca și cum ar pluti undeva departe, în căutarea unui punct de sprijin. Chiar dacă abia ne cunoaștem, vrea ca acel sprijin să fiu eu.
Știu sentimentul acesta. L-am simțit când mama mea murea, când aerul mi se bloca în piept și tot ce îmi doream era să mă agăț de cineva — de tatăl meu, de fratele meu, de doamnele de la curte — doar ca să-mi țin capul deasupra apei. Numai că ele au rămas mereu inaccesibile.
Eu nu voi fi inaccesibilă pentru Callum.
Îmi ridic privirea spre Blake.
— Poate fi vindecat?
— Există o singură persoană în Ținuturile de Nord care cunoaște antidotul, spune el.
— Tu?
Buzele i se arcuiesc într-un zâmbet abia schițat. Se întoarce la masa de lucru și începe să amestece un lichid într-un pahar.
— Menține presiunea pe rană, îi spune lui Callum.
Când revine, îi dă capul pe spate lui Ryan și îi toarnă lichidul în gură. Ryan se îneacă violent.
Mă apropii, privind peste umărul lui Becky.
— Ăsta e antidotul?
— Da.
— Din ce e făcut?
— Dacă ți-aș spune, ar trebui să te omor.
Tonul lui este ușor, aproape jucăuș, dar simt limpede că nu e o amenințare goală.
— Ține-l strâns.
— Îl țin, mârâie Callum.
– Repară-l.
— Cum funcționează? întreb.
Ochii lui Ryan se deschid brusc. Spatele i se arcuiește de pe pat, iar umerii i se contorsionează într-un unghi nefiresc. Țipătul lui sfâșie aerul. Blake își strânge mâna peste gura lui, forțându-l să înghită lichidul pe care încearcă să-l scuipe.
— E necesar? spune Callum tăios.
— Dă-te jos de pe el! țipă Becky.
– Îl doare. Oprește-te!
Privesc tăietura din coasta lui Ryan, fascinată. Pierderea de sânge încetinește vizibil. Blake îi provoacă durere, da… dar îl și vindecă.
Becky nu vede asta. Se aruncă asupra lui Blake, dar el o prinde de braț cu mâna liberă.
— Du-o afară.
Callum se uită la mine, iar în ochii lui văd întrebarea, rugămintea.
— Haide, Becky, spun, atingând-o ușor pe umăr.
-Hai să…
— Nu. Iepurele rămâne, intervine Blake, aruncând o privire spre Callum.
-Ia-o tu.
Postura lui Callum se îndreaptă imediat.
— Dacă crezi pentru o clipă că o las singură cu tine…
— Vrei să-l aranjez?
Callum înghite în sec.
— Da, dar…
Se crispează când Ryan scoate un țipăt înfiorător.
— Atunci scoate fata afară și lasă-ți animalul de companie, spune Blake.
– Îmi este mai de folos decât tine.
Mă irită felul în care mă numește, dar nu pot nega adevărul. Pot ajuta. Callum este prea prins în emoție, prea dispus să-i ia durerea lui Ryan asupra lui.
Iar cea mai simplă cale pentru el ar fi să-l oprească pe Blake.
Numai că Blake pare să știe exact ce face. Îl vindecă… într-un mod în care nimeni nu a fost în stare să o facă pentru mama mea.
— E în regulă, Callum, spun blând.
-Ar trebui să o scoți pe Becky afară.
Știu că nu vrea să plece — nici de lângă mine, nici de lângă Ryan — așa că îi ofer ceva de care să se agațe, un motiv care să-i dea iluzia controlului.
— Cineva trebuie să afle ce s-a întâmplat, continui.
-Alții ar putea fi în pericol. Du-te cu Becky și vorbește cu Fergus.
Callum inspiră adânc, tremurând.
— Ești sigură?
— Da.
Blake își așază mâna peste rana lui Ryan în timp ce Callum se ridică. Privirea lui se ascuțește.
— Dacă o atingi…
— Da, da, mă vei omorî într-un mod, fără îndoială, lipsit de imaginație, spune Blake fără să ridice privirea.
-Nu-ți face griji. Nu fac rău lucrurilor care îmi sunt utile.
Căldura lui Callum mă învăluie când îmi atinge umărul și mă strânge ușor.
— Voi fi bine, îi spun.
O apucă pe Becky și o conduce afară, în timp ce ea plânge.
— Dacă ai nevoie de mine, te voi auzi.
— Știu.
Ușa se închide în urma lor, iar liniștea care rămâne nu mai este aceeași.
— Alții ar putea fi în pericol?
Blake își dă ochii peste cap.
— Ești o mică ființă manipulatoare, nu-i așa?
Îi arunc o privire tăioasă. Nu-mi place deloc eticheta asta. Nu sunt manipulatoare. Încerc doar să ajut.
— L-am convins să plece, nu-i așa?
Blake rânjește, ca și cum răspunsul ar fi fost evident de la început.
— Ia un ac și o ață din valiza mea de pe stația de lucru. Și borcanul cu unguentul alb.
Mă mișc repede. Borcanul stă printre recipiente de sticlă, pistiluri și plante uscate, toate ordonate cu o precizie aproape ritualică. Îl iau, apoi deschid valiza. Înăuntru, bisturie din metal rece strălucesc slab, alături de instrumentele pe care le cere.
Când le am pe toate, mă întorc și îngenunchez lângă el.
— Pune unguentul pe rană.
— Ce este? întreb, desfăcând capacul.
Mirosul e ascuțit, tăios, aproape ca alcoolul.
Îl întind pe tăietura din coasta lui Ryan, iar acesta țipă. Blake îl prinde de umeri și îl ține nemișcat.
— Omoară bacteriile. Lupii se vindecă repede, dar rănile se pot infecta.
Face o pauză scurtă.
– Acum, coase-o.
— Coase-o?
— Da. Imaginează-ți că faci o cusătură fină pe o rochie.
Îl privesc, surprinsă. Oare ne ascultase conversația mai devreme?
Blake înclină capul spre rană.
— Continuă.
Ridic acul și ața. Mâna îmi tremură ușor când o țin deasupra pielii sfâșiate. Nu mă sperie sângele, nu m-au speriat niciodată rănile, dar asta… asta e altceva. E responsabilitate. E viață.
Blake se apleacă peste mine. Simt mirosul lui — păduri întunecate, pământ ud, ceva primar și greu de definit. Îmi ia acul din mână.
— Așa.
Înfige acul în piele, iar Ryan țipă din nou când firul este tras.
— Apoi faci un nod. Așa.
Îmi înapoiază acul.
Inspir adânc și îi imit mișcările, trăgând acul prin carne. De data aceasta, nu mă mai opresc.
— Otrava Lupilor e fascinantă, spune Blake calm.
-Atacă lupul din noi. Ne împiedică să ne vindecăm, ne scade temperatura, ne secătuiește de putere.
Cu fiecare trecere a acului, marginile rănii se apropie. Mâna îmi devine mai sigură, iar tremurul dispare treptat, înlocuit de o concentrare clară, aproape liniștitoare.
— Cum funcționează antidotul? întreb.
— Îl obligă pe lup să riposteze, spune el, arătând spre fir.
-Acum trage aici… strânge… așa. Bine. Taie firul.
Îmi întinde o foarfecă mică. Execut gestul fără ezitare.
— Cum ai descoperit antidotul?
Se îndreaptă spre masa de lucru și își șterge mâinile cu o cârpă.
— Nu vrei să știi.
Îmi cobor privirea spre Ryan. Paloarea i se retrage, iar respirația i se stabilizează.
— Va fi bine?
— Depinde.
— De ce?
— De puterea lupului.
Îmi amintesc cum l-a înfruntat pe Callum în ring — fără să fugă, fără să cedeze.
— E puternic.
— Nu în mod special, spune Blake, aruncând cârpa însângerată și zâmbind când mă încrunt.
– Dar doza a fost mică. Își va reveni.
Expir încet, iar tensiunea din pieptul meu se topește. Un zâmbet îmi scapă, fără să-l pot opri.
Blake mă privește cu o curiozitate tăcută, apoi își mută privirea, leneș, spre ușă.
— Pari să ai și tu dureri, iepure mic, spune el.
-Dureri musculare, de la călătoria până aici, bănuiesc. Dacă vii în apartamentul meu în seara asta, am exact ce ți-ar prinde bine.
În acel moment, ușa se deschide brusc.
Callum intră cu pași mari.
— E în recuperare, spune Blake înainte ca el să apuce să vorbească.
-Îl poți duce în apartamentul lui, dacă…
Privirea i se oprește brusc asupra lui Ryan. Se apleacă și scoate ceva din buzunarul băiatului.
— Ce-i aia? întreabă Callum, întinzând mâna.
Blake întoarce un plic pătat de sânge. În loc să i-l dea lui Callum, mi-l întinde mie.
Îl privesc, încruntată.
Pe față, într-o caligrafie elegantă, este scris un singur cuvânt:
Aurora.
Inima începe să-mi bată mai repede. Îl întorc. Sigiliul de ceară poartă o stea — semnul Ținutului de Graniță.
Degetele îmi îngheață când îl deschid.
Citesc.
Un cadou pentru tine, dragostea mea.
Gândește-te la băiat ca la un dar de logodnă. Știu cât de mult ți-a plăcut de el încă de la lupta de câini.
Ne vedem curând.
Al tău,
Sebastian.
