BODYGUARD- Capitolul 30

Sin se desprinse de perete cu o eleganță calculată și, înainte ca mintea să-i mai trădeze emoțiile, bătu o singură dată în ușă. Sunetul sec îi opri pe toți trei din râsete.

Ușa se deschise lent, iar lumina din cameră îl contură în prag  impunător, rece, cu aceeași privire care tăia aerul. Nimic nu mai trăda clipa de vulnerabilitate de dinainte.

Armis fu primul care zâmbi.

– Ai venit… spuse el, ridicându-se din pat.

– Eu și băieții făceam un joc de cărți.

Cărțile îi alunecară din mână și se împrăștiară pe masă, ca niște mici mărturii ale normalității.

– Mă bucur, rosti Sin scurt, dar glasul îi avea o nuanță ușor mai caldă decât de obicei.

– Cum a fost? întrebă Armis, cu un interes sincer în ochi.

Sin îl privi o clipă, apoi aruncă o scurtă privire spre Rafe, apoi spre Luca, care îl urmăreau atenți. Ridică din nou privirea și o fixă pe Armis.

– Mă gândeam că… poate ți-aș putea povesti la întâlnirea promisă, spuse Sin, cu vocea joasă, dar plină de intenție.

Tăcerea se prelungi o secundă. Armis se înroși brusc, iar un zâmbet mic, aproape rușinat, îi colora chipul. Rafe și Luca, însă, schimbau priviri între mirare și confuzie.

Luca clipi rapid, încercând să proceseze.

– Ooo… oookkk, stai puțin! spuse el ridicându-se brusc, gesticulând haotic.

– Vrei să spui că tu… și tu…

Îi arătă pe rând, când spre Armis, când spre Sin.

Rafe, care până atunci își ținuse râsul în frâu, izbucni scurt.

– Sunt un cuplu, rosti el, zâmbind larg, aproape triumfător.

Sin îl privi o clipă, cu un aer între glacial și amuzat.

– Nu cred că era necesară o etichetă, spuse el calm, dar colțul buzelor i se ridică imperceptibil.

Luca ridică mâinile, teatral.

– Dumnezeule, și noi stăteam aici, în aceeași cameră, fără să știm că jucăm cărți într-un triunghi romantic!

Rafe râdea în hohote.

– Asta da strategie, Sin. Ai ținut secretul ca pe o operațiune sub acoperire.

Armis își duse palma peste față, rușinat, dar râdea și el acum.

– Nu suntem un caz de anchetat, Rafe.

– Nu încă, răspunse acesta, încercând să-și rețină râsul.

Luca, cu mâinile în șold, privi pe rând la amândoi.

– Deci… serios acum? Tu și Sin?

Armis îl privi scurt, apoi își mută privirea spre Sin, care stătea nemișcat, cu acea expresie imposibil de descifrat.

– Da, spuse Armis simplu.

Tăcerea care căzu după acele cuvinte fu lungă, dar nu apăsătoare. Luca oftă, apoi se prăbuși pe canapea.

– Minunat. Mai lipsea doar asta ca viața noastră să devină și mai complicată.

– O să te obișnuiești, replică Sin, cu o voce neutră, dar ochii îi zâmbeau discret spre Armis.

Rafe, încă râzând, își ridică paharul cu suc.

– Ei bine, în lipsă de șampanie, să bem pentru dragoste și gloanțe ocolite.

Luca ridică și el paharul, clătinând din cap.

– Pentru nebunii care se îndrăgostesc în mijlocul războiului.

Armis zâmbi și, pentru prima dată după mult timp, nu mai simțea nevoia să-și ascundă nimic.

Sin rămase lângă perete, urmărindu-i tăcut, cu acel zâmbet aproape invizibil care spunea mai mult decât toate cuvintele rostite în seara aceea.

În cameră plutea ceva rar: liniște, râsete și o scurtă iluzie de normalitate.

Și pentru câteva clipe, chiar și Sin crezu că lumea putea fi un loc în care nu trebuia mereu să te ascunzi după o armă.

Noaptea îi găsise în sfârșit singuri.

Era o liniște stranie peste tot, de parcă lumea, în sfârșit, se oprise din goana ei doar ca să le ofere lor clipa aceea. Sin alesese terasa de pe acoperișul bazei: o masă mică din lemn masiv, două pahare de cristal și o sticlă de vin roșu rubiniu care aștepta sub lumina difuză a lămpilor suspendate. Aerul mirosea a ploaie stinsă și a iasomie, iar cerul, pictat în nuanțe de albastru închis, părea că respiră odată cu ei.

Armis urcă treptele lente, fără să știe exact ce urma. Când îl văzu pe Sin, aplecat ușor peste masă, aranjând două farfurii simple, o senzație ciudată îl cuprinse. Era liniștit. Era fericit.

– Asta e… întâlnirea promisă? întrebă zâmbind, oprindu-se în pragul terasei.

Sin ridică privirea, iar lumina caldă i se juca în ochii gri.

– Da. Nu știu să gătesc complicat, dar am învățat ceva simplu: mâncarea e bună doar dacă e împărțită.

Armis râse ușor și se apropie. În farfurii, câteva preparate asiatice și o salată de legume păreau mici bijuterii comestibile. Vinul sclipea ușor în pahare.

– Îmi place, spuse Armis, așezându-se.

– Nu trebuie să fie complicat. Doar… real.

Sin îl privi tăcut câteva secunde.

-E greu să găsesc lucruri reale în lumea în care trăiesc.

– Știu, îi răspunse Armis, întinzând mâna și atingând ușor degetele lui.

– Dar ai reușit să le găsești. Măcar unul.

Atingerea aceea, firavă, aproape timidă, fu ca o scânteie care aprindea aerul. Sin își coborî privirea spre mâinile lor, una bronzată, puternică, cealaltă mai fină, caldă. Apoi o ridică din nou.

– N-am știut niciodată cum să… am ceva pentru mine. Tot ce am făcut a fost să apăr. Să reacționez. Să protejez. Dar tu… își opri glasul pentru o clipă

– … tu ești singura excepție care mă face să vreau să trăiesc, nu doar să supraviețuiesc.

Armis îl privi lung. În ochii lui, lumina lămpii se reflecta ca o flacără.

– Nici eu n-am știut cum să iubesc fără teamă. Dar lângă tine nu e nevoie să știu. Doar… simt.

Sin zâmbi, pentru prima dată cu adevărat senin.

– Ce vrei să știi despre mine? întrebă, luând paharul.

Armis îl imitase.

– Totul. De la primul tău vis până la ultima ta greșeală.

Sin gustă din vin, lăsând aroma să-i atingă buzele.

– Primul meu vis a fost să fug. Din tot. Din mine, din ceilalți. A fost singurul vis care s-a împlinit. Iar ultima mea greșeală… e că m-am oprit când am crezut că nu mai merit nimic.

-Iar acum?

– Acum cred că meriți tu.

Liniștea care îi cuprinse era densă, plină de nespus. Se auzeau doar valurile mărunte ale vântului și câteva acorduri slabe de muzică ce veneau de undeva de jos, dintr-un radio uitat.

Armis îl studia tăcut. Pielea lui Sin părea sculptată din noapte, cu umbre care îi alunecau pe maxilar și pe gât. O cicatrice fină îi traversa tâmpla, dar acolo unde alții ar fi văzut un defect, Armis vedea poveste.

Întinse mâna și îi atinse chipul.

– De fiecare dată când te privesc, am impresia că tot ce ai trăit e scris în ochii tăi. Și totuși, sunt mereu alții.

Sin închise ochii la atingerea lui.

– Nu știu ce-ai făcut, dar liniștea ta m-a învins.

Armis râse ușor.

– Nu te-am vrut cucerit. Te-am vrut lângă mine.

Se apropie încet, și între ei distanța se topi ca aburul. Buzele li se întâlniră într-un sărut lent, aproape reverențios. Nu era o explozie, ci o rugăciune. O tăcere perfectă în care totul se spunea fără cuvinte.

Sin îi prinse ceafa și-l trăsese ușor mai aproape. Gustul vinului se amesteca cu respirația lui Armis, cu parfumul lui, cu freamătul inimilor care băteau în același ritm.

Când se desprinse, privirea lui Sin era scăldată în lumină.

– Dacă aș putea opri timpul, aș opri-l aici.

– Nu trebuie să-l oprești, spuse Armis în șoaptă.

– Doar să-l trăiești. Cu mine.

Cuvintele acelea îl atinseseră ca un jurământ. Sin se ridică, făcu doi pași spre marginea terasei și privi cerul. Aerul era limpede, iar deasupra, luna se oglindea în ochii lor.

– Când eram mic, credeam că luna e o rană pe cer, spuse el.

– Acum cred că e o promisiune.

Armis se ridică și se apropie încet, așezându-și capul pe umărul lui.

– O promisiune?

– Da. Că oricât de adâncă e noaptea, lumina tot revine.

Se priviră o clipă, iar Sin îi cuprinse fața cu ambele mâini. Buzele lor se întâlniră din nou, mai apăsat, mai viu. De data asta nu mai era teamă, nici ascundere. Doar dorință și liniște.

– Te voi proteja cu tot ce sunt, rosti Sin, aproape imperceptibil, în timp ce degetele îi atingeau gâtul, apoi linia maxilarului.

– Nu pentru că e datoria mea. Ci pentru că vreau. Pentru că te iubesc.

Armis îi prinse mâinile și le coborî pe pieptul lui.

– Și eu te voi ține acolo unde nimeni nu te-a ținut vreodată: în pace, în iubire. Câinele meu de pază.

Se așezară din nou la masă, dar de data aceasta fără să mai mănânce. Doar vorbeau și se priveau. Povesteau despre nimicuri și despre tot: despre copilării, despre gustul ploii, despre prima carte citită, despre visul de a vedea oceanul.

Vinul se scurgea încet din sticlă, iar în jurul lor, lumea părea că dispare.

Când vântul se ridică ușor, Sin îi puse jacheta pe umeri.

– Vezi? spuse Armis.

– Asta e diferența dintre tine și toți ceilalți. Tu nu întrebi niciodată dacă mi-e frig. Doar știi.

Sin îl privi lung, zâmbind aproape imperceptibil.

– Pentru că te simt.

Și în clipa aceea, sub cerul care părea că îi binecuvântează, Armis își lăsă palma peste a lui și șopti:

– Asta e tot ce mi-am dorit vreodată: un moment în care nu trebuie să fugim.

Sin închise ochii, lăsând vântul să le lege promisiunile.

– Și un moment în care știu că am unde să mă întorc. La tine.

În tăcerea care a urmat, nu mai exista nimic, nici baze, nici misiuni, nici umbre.

Doar doi oameni care își găsiseră refugiul unul în altul, iar noaptea, în loc să-i ascundă, îi îmbrățișa.

Și pentru prima dată, Sin înțelese că iubirea nu se câștigă prin războaie.

Se câștigă prin pace.

Un prim strop de ploaie îi atinse obrazul, ca o mângâiere trimisă de cer. Armis își ridică privirea spre norii grei și zâmbi, un zâmbet cald, sincer, care făcea lumina să i se aprindă în ochi.

– Se pare că întâlnirea noastră se va scurta, spuse el, fără să-și coboare privirea dinspre cer. Glasul îi era liniștit, dar undeva, în adânc, se ascundea o emoție pe care Sin o simțea până în măduvă.

Sin îl privea. Nu mai era doar fascinat, era pierdut. Chipul lui Armis, udat de ploaie, părea sculptat din lumină. O picătură i se prelinse pe tâmplă, coborând lent spre colțul buzei. Sin urmă traseul ei fără să clipească.

– Ești… atât de frumos, șopti, aproape fără să-și dea seama că vorbise cu voce tare.

Armis își coborî privirea spre el. Obrajii i se aprinseră într-o nuanță caldă, iar pentru o clipă, tot ce fusese greu și întunecat dispăru. Nu mai exista ura tatălui, nici umbrele amenințării, nici trecutul. Doar el. Doar Sin.

– Sin…

Numele acela căzu dintre buzele lui ca o rugăciune, iar Sin se ridică brusc, atras de o forță pe care nici el n-o mai putea opri. Făcu doi pași și îl prinse pe Armis, trăgându-l spre el, ridicându-l din scaun.

Sărutul izbucni între ei ca o furtună, flămând, fierbinte, sfâșietor de viu. Gura lui Sin părea că vrea să-i fure aerul, să-l devoreze, să-l facă al lui. Armis tresări, picioarele i se înmuiară, dar brațele i se ridicară instinctiv și îl înconjurară.

Respirația se amesteca între ei, iar lumea dispăru complet. Totul se topise într-un amestec de ploaie, piele și dorință.

Sin se desprinse o clipă, doar cât să-i prindă privirea. Ochii lui ardeau, iar glasul îi tremura între iubire și promisiune.

– Nu am iubit pe nimeni așa cum te iubesc pe tine… Nu e o simplă atracție, Armis. Nu e un capriciu. E viața mea, e inima mea… Tu ești totul. Și dacă va fi nevoie… te voi proteja cu propria mea viață. Vreau să te aud râzând mereu. Așa. Exact așa.

Armis nu putea vorbi. Emoția îi strângea gâtul, îl făcea să tremure. Lacrimile i se amestecau cu ploaia, scurgându-se tăcute peste zâmbetul care îi tremura pe buze.

Îl prinse pe Sin de ceafă și îl sărută. De data aceasta, sărutul fu diferit, lent, profund, încărcat de sensuri și tăceri. Păreau că se cunosc de o viață, că au trăit zeci de astfel de momente într-o altă lume, într-un alt timp.

Mâinile lui Armis se ridicară încet, atingându-i umerii, apoi gulerul sacoului, trăgându-l ușor până când materialul ud îi alunecă la picioare.

Ploaia cădea acum cu furie, lovind acoperișul, spălând totul în jur. Dar între ei era cald. Era viață. Era foc.

Nu mai simțeau frigul. Nu mai simțeau ploaia.

Se simțeau doar unul pe celălalt,o inimă bătând în două trupuri.  Aerul mirosea a pământ umed, a dorință și a început.

Sin și Armis rămăseseră lipiți, iar tăcerea dintre ei devenise un limbaj.

Niciun cuvânt nu mai era necesar. Doar respirația, tremurul, ritmul inimilor care băteau la unison.

Sin îi atinse bărbia cu vârful degetelor, ridicându-i ușor chipul. Ochii lor se întâlniră și timpul încetă.

Tot ce era haos în jur se transformă în liniște.

Doar ei doi.

– Armis…

Numele îi scăpă printre buze ca o rugăciune.

Armis își ridică o mână și îi atinse fața, urmărind cu degetul o picătură de ploaie care îi cobora de pe tâmplă spre buze.

– Nu vreau să se termine, șopti.

Sin zâmbi, un zâmbet rar, sincer, fragil.

Îi prinse încheietura, o sărută, apoi îi trase încet palma spre pieptul lui. Sub piele, inima bătea ca un ecou.

Ploaia se făcuse mai deasă, iar hainele li se lipiseră de trupuri. Sin își trecu mâinile pe umerii lui Armis, trăgându-l ușor, aproape tremurat. Materialul cădea lent, ca o pânză grea, până când rămase doar pielea, udă și caldă, sub atingerea degetelor lui, făcând traseul desenelor de pe pielea udă cu degetele.

Armis îl privi fără rușine, fără teamă, doar cu acea privire sinceră, care spunea te-am așteptat o viață întreagă.

Sin își lăsă cămașa să alunece la rândul ei, iar Armis îi atinse ușor marginea claviculei.

Îl dezbrăcă lent, aproape reverențios, ca și cum ar fi atins o relicvă sfântă.

Degetele lui alunecau peste umeri, peste piept, peste gâtul fierbinte.

Ploaia le curgea pe piele ca niște linii de lumină.

Își apropiară frunțile.

Respirațiile lor se amestecau.

Sin îi prinse obrazul în palmă și îi șopti:

– Nu există alt loc în lume în care să vreau să fiu.

Armis închise ochii, iar Sin îl sărută din nou.

Un sărut lent, profund, care spunea tot ce cuvintele nu puteau rosti.

Sărutul cobora spre gât, spre umeri, se amesteca cu ploaia și cu suspinul ușor care se desprindea din pieptul lui Armis.

Trupurile lor se căutau instinctiv, apropiindu-se până când distanța dispăru complet.

Ploaia continua să cadă, dar ei nu o mai simțeau.

Era doar căldura care le vibra între palme, respirațiile scurte, privirile care ardeau.

Fiecare atingere era o confesiune, fiecare mângâiere, o promisiune.

Se descopereau cu răbdare, ca doi orbi care învățau lumina.

Sin îi cuprinse fața în palme și îl privi lung, tăcut, copleșit de frumusețea acelui moment.

– Nu știam că iubirea are atâtea culori

Armis zâmbi, iar lacrimile se amestecau cu ploaia.

-Nici eu nu știam că poate vindeca așa.

Se lăsară pe podeaua udă, iar lumea se topi în jurul lor.

Sub ploaie, sub cerul deschis, iubirea lor nu era o greșeală, era o izbăvire.

O eliberare.

Sin îi trase trupul aproape, lipindu-l de el. Îl acoperi cu săruturi ușoare pe frunte, pe obraji, pe buze.

Mâinile lui desenau pe pielea lui Armis povești vechi, ca niște hieroglife ale pasiunii.

Săruturile lui îi furau respirația lui Armis,modul în care îl atingea, modul în care îi sărută pielea. Nimeni nu mai făcuse asta pană la el, nimeni nu îl mai iubise așa până la el. Simțea foc acolo unde degetele și buzele lui Sin treceau, un foc intens ce nu avea să fie atins niciodată. Era pregătit să se dăruiască complet. Era pregătit să se dăruiască lui complet pentru toată viața lor. Sin reveni asupra buzelor lui, în timp ce  se poziționă între coapsele lui. Îl făcu al lui, trup și suflet, prin mișcări lente, săruturi fierbinți, doritoare de alinare, doritoare să arate câtă iubire există într-un suflet.

Și când în sfârșit se opriră, ploaia era doar un murmur, iar respirațiile lor se amestecau într-una singură.

Cerul se luminase ușor, iar zorii îi găsiră îmbrățișați.

Armis dormea liniștit, cu capul pe pieptul lui Sin, iar Sin îl privea calm, protector, cu un zâmbet abia schițat.

În sfârșit, găsise liniștea.

Și jură, acolo, sub cerul care se limpezea, că nu-l va mai lăsa niciodată singur în furtună.