Ceva pare să treacă între cei doi bărbați, o tensiune invizibilă, dar tăioasă, iar Blake își înclină capul într-un gest lent, aproape batjocoritor, apoi se întoarce spre castel, în timp ce briza îi ciufulește părul închis la culoare și, din depărtare, strigătele se amestecă cu bubuitul copitelor.
– Dacă Magnus spune cuiva cine ești, te omor.
Callum respiră greu, dinții îi sunt încleștați, iar maxilarul i se încordează într-un mod care nu lasă loc de îndoială.
Chiar și de la o sută de metri, Blake îl aude, se uită peste umăr și își arcuiește o sprânceană, spune ceva ce nu pot auzi, iar un mârâit înăbușit vibrează în pieptul lui Callum.
– Nu crezi că știu asta? răspunde Blake, fără să-și schimbe ritmul.
-Doar continuă și fii rapid.
Buzele lui se curbează într-un zâmbet scurt, apoi își grăbește ușor pasul și dispare după zidurile castelului, iar Callum rămâne în urmă, respirând rapid, cu o neliniște care nu-i stă bine.
– Stai aproape de mine.
Ne grăbim peste iarbă, iar el își ajustează pașii astfel încât să nu mă lase în urmă, dar când un țipăt de durere sfâșie aerul, nu mai încetinește și pornește în fugă, iar eu îl urmez, încercând să țin pasul, însă haosul din curte mă lovește din plin și îl pierd din vedere.
Aerul vibrează de voci ridicate, de urlete și amenințări, iar Lupii se adună într-un cerc viu, dens, iar totul capătă senzația aceea apăsătoare dinaintea unei furtuni, când aerul devine greu și nemișcat, iar ceva, inevitabil, urmează să explodeze.
Din stânga mea, o voce strigă ceva jignitor despre tatăl meu, din altă parte cineva promite să ia ceva de la Sebastian și să-l omoare încet, iar o altă voce urlă că toți sudiștii vor muri, iar pielea de pe brațe mi se face de găină în timp ce mulțimea mă înghite, umerii îmi sunt loviți de corpuri masive, surprind licăriri de arme, culorile clanurilor și ochi plini de ură, iar singurul gând care îmi rămâne este că trebuie să-l găsesc pe Callum, pentru că dacă acești Lupi își dau seama cine sunt, voi fi sfâșiată.
Nu cred că gulerul mă mai poate salva acum și nu sunt sigură că nici Callum ar putea, iar o parte din mine se întreabă dacă ar observa măcar dacă ar năvăli asupra mea, pentru că cineva din clanul lui a fost rănit, iar asta îl distrage, îl rupe de restul.
Mă împing înainte, spre centrul mulțimii, iar mirosul metalic de sânge mă lovește în plin, stomacul mi se strânge, iar pietrele din față sunt pătate într-un purpuriu închis.
Callum stă în mijlocul furtunii, nemișcat, ca o ancoră, vorbind rapid cu Fergus și cu Becky, tânăra servitoare salvată din castelul lui Sebastian, iar în următoarea clipă apucă trupul palid aruncat peste unul dintre cai și îl ridică pe umăr, iar Becky scoate un țipăt care străpunge tot zgomotul, fața ei fiind brăzdată de lacrimi și sânge.
Inima îmi stă în loc.
Ryan.
Abia respiră.
Ochii îi sunt închiși, pe obraz îi stă întinsă o urmă violetă de la o lovitură, cămașa îi este îmbibată în sânge, iar părul arămiu îi este lipit de frunte de transpirație.
Mă apropii repede, iar un bărbat în kilt albastru, aflat lângă cai, mă înjură fără să se uite la mine.
– Ai grijă pe unde mergi, fată. Tu…
Se oprește.
Nările i se dilată.
Privirea i se schimbă.
– Om.
Își întoarce capul și strigă. Hei! Uitați-vă! O târfă din sud…
Callum se întoarce.
Timpul pare să se oprească.
Un mârâit profund îi scapă din piept, vibrația lui se propagă prin aer, nu mai e uman, e instinct pur, animal, iar în acel sunet înțeleg ce este cu adevărat.
Un lup.
Un ucigaș.
Un Alpha.
Liniștea cade peste curte, iar toate privirile se întorc spre el, iar Lupul în kilt albastru face un pas înapoi, iar mulțimea își mută atenția asupra mea, iar șoapta se răspândește ca un foc mocnit.
Om.
Părul de pe ceafă mi se ridică, vreau să fug, să dispar, dar nu am unde, sunt înconjurată, iar un curent de aer îmi dă părul la o parte de pe față și îmi expune gâtul.
Gulerul.
Un val de reacție străbate mulțimea, cineva mârâie, o femeie scuipă pe jos.
– E a mea.
Vocea lui Callum cade peste toți ca o sentință, iar puterea din ea îmi usucă gura.
Privirea lui mă caută și o găsește, iar eu îmi ridic bărbia și îi răspund, iar el înclină capul ușor și eu fac la fel, fără să mai fie nevoie de alte cuvinte.
Timpul pornește din nou.
Cu Ryan peste umăr, Callum se îndreaptă spre ușile castelului.
– Fergus, adu vindecătorul.
Rostește cuvântul ca pe ceva amar.
– Isla, ai grijă de fată…
– Merg și eu cu tine, mârâie Becky.
Isla se aruncă înainte, dar Callum îi întâlnește privirea lui Becky, oftează scurt și îi face loc.
– Rory. Pe aici.
Ochii Islei îngheață când se opresc pe gulerul meu, iar buzele i se strâng într-o linie subțire.
Nu are nevoie să-mi spună de două ori.
Chiar și fără cercul de Lupi care mă urăsc, l-aș urma.
Nu din cauza gulerului.
Din cauza băiatului din brațele lui.
Eu l-am ținut în viață când ar fi trebuit să moară, l-am îngrijit când era rănit, iar el m-a adus pe acest drum, iar ceea ce i s-a întâmplat are legătură cu lumea mea.
Nu are voie să moară așa.
– Târfă, șoptește Isla când trec pe lângă ea.
Îmi mușc limba și nu răspund, pentru că nu mai e loc pentru orgoliu, iar privirile Lupilor mă ard în spate în timp ce intru în castel, iar ușile mari de stejar se închid în urma mea.
Trecem pe lângă bucătării, iar mirosul de fum și pâine caldă rămâne în urmă pe măsură ce coborâm pe o scară îngustă, de piatră, care duce într-o cameră întunecată sub castel, iar aerul devine mai rece, mai greu, încărcat de mirosuri vechi și plante uscate, iar când ajungem jos îmi dau seama imediat că trebuie să fie infirmeria, pentru că pereții sunt acoperiți cu rafturi pline de borcane și vase mici, iar pe unul dintre pereți se întinde o masă de lucru aglomerată cu cărți, ierburi și unelte metalice care strălucesc în lumina tremurătoare a lumânărilor.
Există câteva paturi de campanie, iar Callum îl așază cu grijă pe Ryan pe unul dintre ele, mișcarea lui fiind surprinzător de blândă pentru cineva care pare gata să sfâșie orice în calea lui, apoi îngenunchează lângă el și își apasă mâinile pe rana din coastă, iar sângele îi curge printre degete fără să încetinească.
Respirația lui Ryan este răgușită, fiecare inspirație tremurată sună ca o luptă pierdută dinainte, iar Callum pare că suferă odată cu el, fiecare secundă apăsându-l mai tare.
Un miros ciudat se strecoară în aer și, în clipa în care îl recunosc, pereții par să se apropie de mine, pentru că nu este doar miros de sânge, este mirosul acela rece, inevitabil, care anunță sfârșitul, mirosul pe care îl știu prea bine, cel care m-a urmărit în ultimele ore ale mamei mele.
Inima îmi bate dureros în piept și pentru o clipă nu știu ce să fac, iar neputința mă paralizează.
Becky, prinsă de mâna lui Ryan de cealaltă parte a patului, începe să plângă, lacrimile curgând fără oprire, iar disperarea ei face totul mai real.
– Ghealach! De ce nu se vindecă? vocea lui Callum izbucnește, încărcată de furie și teamă.
-Nu ar trebui să sângereze atât de mult. Unde dracu’ e…?
Ușa se deschide brusc și Blake intră, iar deși tensiunea dintre ei este evidentă, o parte din greutatea de pe umerii lui Callum pare să dispară, iar atmosfera din cameră se schimbă subtil, pentru că, deși Callum este mai masiv, mai impunător fizic, în prezența lui Blake pare, pentru o clipă, mai mic.
– Ce ți-a luat atât de mult?
– A fost nevoie de puțină convingere pentru Magnus, răspunde Blake calm, în timp ce îngenunchează lângă el.
Becky scoate un mârâit când Blake îi ridică pleoapa lui Ryan, iar reacția ei este instinctivă, protectoare.
– Mai scoate sunetul ăla și îți smulg limba.
Becky pare gata să sară peste pat, dar Callum ridică o mână plină de sânge, oprind-o.
– E în regulă, Becky. Blake e vindecătorul nostru aici, la Castelul Madadhallaidh.
Îmi amintesc perfect tonul disprețuitor cu care Callum vorbise despre vindecător mai devreme și acum înțeleg de ce, pentru că Blake nu seamănă deloc cu ceea ce îmi imaginam, nu are nimic din bătrânii blânzi și neputincioși care au stat lângă mama mea fără să o poată salva.
Îl privesc cum își descheie manșetele și le suflecă, dezvăluind antebrațe puternice și o cicatrice urâtă, adâncă, sub cot.
– Ce e în neregulă cu el? întreb, fără să-mi pot opri gândul care mă duce la acea carte de experimente. Credeam că lupii se vindecă repede.
Lumânările pâlpâie, iar lumina dansează pe chipul lui Blake, accentuând liniile ascuțite ale feței lui.
– Hai, știi răspunsul la asta, iepure mic.
– De ce aș ști?
Blake își plescăie limba, iritat, dar nu cu adevărat.
– Ai intrat într-un bârlog de Lupi fără să știi ce ne slăbește? Nu e prea inteligent, nu-i așa?
– Nu e momentul acum, Blake, mârâie Callum, iar tensiunea din vocea lui e periculoasă.
– Mă aștept la prostie din partea lui, continuă Blake, fără să-l bage în seamă. Dar nu și din partea ta. Lucrurile mici și fragile nu își permit să fie stupide. Se sparg prea ușor.
Maxilarul lui Callum se încordează și pentru o clipă sunt sigură că îl va ataca, însă își ține poziția, pentru că nu își poate permite să-și ia mâinile de pe Ryan.
Și totuși, în spatele cuvintelor tăioase ale lui Blake, simt altceva, ceva aproape ca un avertisment, ca o provocare, iar privirea lui mă împinge să caut răspunsul.
Îmi amintesc cartea.
Experimentul.
Substanța care împiedica vindecarea.
Frica mă lovește din plin.
– E otrava lupilor.
Pentru o clipă, liniștea cade peste cameră.
– Bravo, fată, spune Blake, iar în vocea lui apare, pentru prima dată, o urmă de aprobare. 😏🖤
