Marea intrare….
– Mamă?… Mamă!
Vocea mea răsună prin casă de parcă aș avea vreo șansă reală să primesc un răspuns. Deschid ușa dormitorului cu mai multă forță decât e necesar și încep să cotrobăi după cămașă, aruncând hainele dintr-o parte în alta, ca și cum ar avea sens să mă grăbesc într-un loc unde, teoretic, ar trebui să încep o viață nouă. Evident, exact în dimineața asta nu găsesc nimic. Clasic.
-Serios acum… unde ești când am nevoie de tine?
Întrebarea rămâne suspendată în aer, fără adresă clară. Nu mă așteptam la răspuns, dar uneori e mai ușor să vorbești decât să gândești.
Trântesc ușa și mă îndrept spre sufragerie, deja știind ce o să găsesc. Nu pentru că sunt intuitiv sau ceva de genul, ci pentru că lucrurile aici nu prea se schimbă. Și, surpriză, exact acolo e. În același loc ca aseară. Poate chiar în aceeași poziție.
Mă opresc în prag pentru o secundă, analizând tabloul cu o liniște care nu e chiar liniște. Sticlele de vodcă sunt împrăștiate pe masă, unele goale, altele pe jumătate, ca niște trofee triste ale unei nopți pe care nu vreau să mi-o amintesc. Aerul miroase a alcool și a ceva ce nu pot defini exact, dar nici nu vreau.
Perfect. Fix ce îți dorești în prima zi de școală.
Expir lent, de parcă asta ar schimba ceva.
– Nu din nou… murmur mai mult pentru mine.
Mă apropii de ea și o zgâlțâi ușor, deși știu deja rezultatul. E genul ăla de rutină stupidă pe care o repeți, chiar dacă nu mai crezi în ea.
– Mamă?… e prima mea zi.
Vocea îmi sună mai joasă decât aș vrea. Îmi dreg gâtul și încerc din nou, ca și cum dacă spun lucrurile mai clar, realitatea o să se conformeze.
– Mi-ai promis. Ții minte? Fără băutură. Măcar azi.
Pentru o clipă, sper. Nu mult, nu suficient cât să doară prea tare, dar destul cât să mă enerveze.
Ea mormăie ceva incoerent, abia perceptibil, fără să-și miște cu adevărat corpul. Cuvintele se pierd undeva între sticlă și somn, fără sens, fără direcție.
Atât.
Mă uit la ea câteva secunde în plus, poate din reflex, poate din prostie. Apoi dau din cap ușor și mă retrag.
Nu avea rost…nu are niciodată rost.
De trei ani e același lucru, iar eu încă mă comport de parcă ar fi ceva nou. Poate că sunt eu problema aici, nu situația. Ar fi logic. E mai simplu să crezi asta.
Îmi mut privirea prin cameră și, printre haosul general, o văd. Cămașa. Aruncată neglijent pe marginea unui scaun, de parcă cineva a încercat să o pună la loc și s-a răzgândit pe drum. O iau rapid, scuturând-o instinctiv, deși știu că nu rezolv mare lucru.
– Elegant, Eric. Chiar dai bine.
Mă uit în jur din nou. Casa arată ca după un război în care nimeni nu a câștigat. Sticle, haine, lucruri aruncate peste tot. Dacă ar exista un premiu pentru „cel mai deprimant decor de dimineață”, cred că am fi pe podium.
Oftez și îmi trec o mână prin păr.
– O să fac curat când mă întorc.
O spun automat, fără să mă gândesc prea mult. E genul de promisiune mică pe care ți-o faci singur, ca să ai impresia că deții controlul asupra a ceva. Nu știu dacă o să mă țin de ea, dar sună bine în capul meu.
Mă îmbrac repede, mișcările devenind mai precise, mai mecanice. Cămașa, pantalonii, pantofii. Uniforma face o treabă bună în a ascunde lucrurile care nu ar trebui văzute. Îmi place asta la ea. E simplu să pari în regulă când toată lumea arată la fel.
Mă opresc o clipă în fața oglinzii din hol.
Tipul din fața mea arată… decent. Destul de bine, chiar. Părul ușor dezordonat, dar într-un mod intenționat. Cămașa așezată cât trebuie. Privirea relaxată.
Dacă nu te uiți prea atent, pare că știe exact ce face.
Perfect.
Zâmbesc scurt, testând expresia. Funcționează.
– Bun. Azi suntem altcineva.
Nu sună deloc patetic în capul meu, ceea ce e deja un progres.
Îmi iau ghiozdanul și ies din casă fără să mă mai uit înapoi. Nu pentru că nu mi-ar păsa, ci pentru că știu exact ce aș vedea. Și nu am nevoie de încă o imagine de genul ăsta înainte să încep ziua.
Aerul de afară e rece, dar curat, și pentru o secundă simt cum mi se limpezește capul. Trag aer în piept mai adânc decât e necesar și pornesc spre liceu, cu pași siguri, de parcă direcția asta a fost mereu a mea.
În realitate, n-am nici cea mai mică idee ce fac.
Dar asta nu trebuie să știe nimeni.
Și, dacă joc bine rolul…poate nici eu nu o să-mi dau seama.
Intru pe porțile imense și primul lucru care mă lovește nu e emoția, nu e stresul, nici măcar dorința aia falsă de „nou început”. E culoarea. Albastru. Mult prea mult albastru. Uniforme peste uniforme, un ocean întreg de elevi care arată de parcă au fost scoși din același șablon. Pentru o secundă mă întreb dacă nu cumva am intrat într-un experiment social și nimeni nu s-a obosit să mă anunțe.
Îmi plimb privirea mai departe și contrastul e… interesant. Printre rândurile ordonate de elevi, parcarea e plină de mașini care costă probabil cât tot cartierul meu la un loc. Sport, lucioase, obscene de luxoase. Genul de mașini pe care nu le vezi, le auzi înainte să apară.
Pufnesc ușor.
– A mea e la reparat, îmi spun singur, suficient de serios încât să par credibil dacă mă aude cineva.
Mă opresc o clipă, apoi izbucnesc într-un râs scurt, mai mult pentru mine. Bun început, Eric. Umor de calitate.
Îmi continui drumul, băgând mâinile în buzunare, încercând să par că locul ăsta îmi aparține. Nu e greu. Totul ține de atitudine. Dacă mergi de parcă ai dreptul să fii acolo, lumea nu prea te întreabă nimic.
În fața mea, un tip împinge un cărucior plin de cărți. Nu două-trei manuale. Nu. Un întreg depozit mobil de hârtie și suferință. Îl privesc câteva secunde, curios.
Cine te-a supărat în halul ăsta?
Adică serios, e prima zi de liceu. Dacă există un moment în care ar trebui să mimezi entuziasm și să te prefaci că viața e frumoasă, ăsta e. Nu să cari jumătate de bibliotecă după tine.
Îmi trece un gând rapid prin minte: ori e pedepsit… ori e genul ăla de elev. Nu știu care variantă e mai tragică.
Câteva domnișoare trec pe lângă mine, parfumate, aranjate, cu zâmbete studiate. Îmi aruncă o privire scurtă, genul ăla de evaluare rapidă pe care o faci fără să vrei. Le răspund instinctiv, le fac cu ochiul, relaxat, fără să încetinesc.
Funcționează.
Chicotesc imediat, una dintre ele își duce mâna la gură, cealaltă o împinge ușor în umăr, ca și cum ar fi fost o experiență memorabilă.
Zâmbesc ușor, mulțumit.
– Da… sunt frumos, dă-mă naibii, îmi spun în gând, fără pic de modestie.
Nu e aroganță dacă e adevărat, nu?
Îmi continui drumul printre elevi, lăsând zgomotul din jur să mă învăluie. Vocile se amestecă, râsete, fragmente de conversații, telefoane care sună. Totul pare… normal. Aproape enervant de normal.
Și apoi o văd.
O scenă improvizată în față, ridicată în grabă, cu un microfon și câteva scaune aranjate prea ordonat ca să fie o coincidență. Perfect. Discursuri.
Exact ce îți dorești în prima zi: cineva să-ți spună cât de minunat va fi anul ăsta, cât de importantă e educația și alte lucruri pe care nimeni nu le ascultă cu adevărat.
Îmi încetinesc pașii, scanând mulțimea.
– Deci aici ne adunăm, murmur pentru mine.
Mă strecor printre elevi, găsindu-mi un loc suficient de bun încât să văd ce se întâmplă, dar nu atât de în față încât să par interesat. Există o artă în a părea implicat fără să fii, și cred că am perfecționat-o destul de bine.
Îmi încrucișez brațele și privesc scena, dar atenția mea nu rămâne acolo prea mult. În schimb, mă uit la oameni. La cum se mișcă, cum vorbesc, cum încearcă fiecare, în felul lui, să fie văzut.
Unii vor prea mult.
Alții deloc.
Și apoi sunt cei care nu încearcă deloc… dar reușesc oricum. Îmi trece un gând scurt prin minte, fără să știu exact de ce: Genul ăla de oameni sunt periculoși.
Zâmbesc ușor, fără motiv clar, și îmi las privirea să alunece peste mulțime.
Prima zi.
Până acum… nu e chiar un dezastru.
Asta înseamnă că sigur urmează ceva.
O bătaie scurtă în microfon ne face pe toți să tresărim, iar murmurul din jur se stinge într-un mod surprinzător de rapid. Îmi ridic privirea, curios dacă urmează ceva spectaculos. Evident că nu.
O doamnă… cred… apare pe scenă. Nu sunt complet sigur, pentru că ținuta ei pare scoasă dintr-o epocă în care oamenii încă scriau cu pană și aveau timp să gândească fiecare propoziție timp de trei zile. Are o pereche de ochelari atât de mari încât, dacă s-ar uita mai atent la mine, probabil mi-ar vedea și gândurile proaste, nu doar fața.
Începe să vorbească.
Încet.
Foarte încet.
Genul ăla de încet care te face să te întrebi dacă nu cumva fiecare cuvânt trebuie aprobat înainte să iasă pe gură.
Îmi încrețesc ușor fruntea și mă aplec instinctiv în față, încercând să prind ceva din ce spune. Nimic. Doar fragmente pierdute și vocale trase de parcă fiecare silabă avea nevoie de o pauză de reflecție.
– Doamne… dacă mai încetinește puțin, adorm în picioare, murmur pentru mine.
Fac un pas în față, hotărât să aud măcar o propoziție completă, când universul decide că e momentul perfect să-mi demonstreze că nu sunt chiar atât de coordonat pe cât îmi place să cred.
Nu văd treapta.
Și, evident, calc fix pe ea.
Pentru o fracțiune de secundă, totul încetinește. Simt cum îmi pierd echilibrul, cum corpul meu încearcă inutil să se redreseze și cum realitatea îmi șoptește calm: azi nu e ziua ta, Eric.
Apoi cad.
Dar nu pe asfalt. Nu pe beton. Nu. Ar fi fost prea simplu.
Cad pe ceva… moale și cald.
Clipesc de două ori, încercând să procesez situația, iar când deschid ochii, primul lucru pe care îl văd este o față. Foarte aproape. Mult prea aproape.
O fată.
Părul ei auriu e răvășit în toate direcțiile, ca și cum impactul meu ar fi fost un mic dezastru natural. Ochii albaștri sunt larg deschiși, fixați direct în ai mei, iar expresia ei e undeva între șoc și dorința clară de a mă omorî pe loc.
Buzele ei sunt roșii.
Foarte roșii.
Și pentru o secundă mult prea lungă, creierul meu decide că asta e informația cea mai importantă.
Aghh… buzele ei roșii…
Stai.
Ce?
– Ești nebun?! urlă ea brusc, suficient de tare încât să mă readucă instant în realitate.
–Dă-te jos de pe mine!
Ah. Corect. Situația.
– Eu… încep, dar nu apuc să termin nimic.
Nu apuc nici măcar să mă mișc, pentru că simt cum cineva mă apucă ferm și mă trage de pe ea cu o forță care nu lasă loc de negociere. Într-o secundă sunt ridicat în picioare, dezechilibrat, încercând să înțeleg ce tocmai s-a întâmplat.
Pentru o clipă, îmi ajustez cămașa, ca și cum asta ar salva cumva situația, apoi ridic privirea.
Și atunci îl văd.
Băiatul din fața mea stătea cu mâinile în șold, privindu-mă de parcă tocmai îi dărâmasem planurile de viață pentru următorul deceniu. În jurul nostru se strânseseră deja câțiva elevi, formând un semicerc perfect organizat, de parcă cineva dăduse semnalul pentru spectacol. Mai lipsea doar o tobă undeva în fundal și o voce care să strige „bătaie, bătaie”, ca la circ.
Din fericire, nu era cazul. Speram sincer că nu era cazul.
Tipul din fața mea, așa cum stătea el acolo, cu postura aia tensionată și privirea încruntată, îmi dădea mai degrabă impresia de vecin enervat care vine să-ți bată la ușă pentru că ai pus muzica prea tare, nu de cineva care ar trebui să-mi rupă fața. Și fix gândul ăsta îmi scapă, complet neinevitabil, și mă lovește brusc un râs scurt.
Nu unul puternic. Mai degrabă o scăpare.
Dar suficient.
–Ce e așa amuzant? Întreabă el imediat, vocea tăiată, fără răbdare.
Îmi ridic privirea spre el și, pentru o secundă, îmi dau seama că ar fi fost inteligent să nu râd. Sau să nu fiu eu. Sau să nu fiu niciodată lăsat nesupravegheat în situații sociale.
–Tu…
Cuvântul îmi iese înainte să apuc să-l opresc.
Și exact în momentul ăla îmi dau seama că iar vorbesc fără să gândesc.
Încerc să repar imediat, dar deja e prea târziu. Îmi mușc ușor interiorul obrazului, ca și cum asta ar putea șterge fraza din aer.
–Adică… tu în sensul de… contextul ăsta e puțin…
Nu. Nu merge.
Renunț.
Expir scurt și ridic ușor din umeri, forțând un zâmbet mic, complet inconștient de cât de prost poate să sune.
–Uite, sincer, situația e puțin absurdă. Eu am căzut, ea a fost acolo, tu ai apărut… și acum toată lumea pare pregătită de ceva ce nu cred că merită atât efort.
Îmi dau seama abia după ce termin că nu ajut deloc.
Privirea lui se întunecă ușor, iar mulțimea din jur nu ajută cu nimic. Simt cum aerul devine mai greu, ca și cum cineva a decis să apese pe „tensiune” dintr-o telecomandă invizibilă.
Și totuși… undeva în mine, o parte mică și complet inconștientă își spune:
Felicitări, Eric. Ai supraviețuit primei impresii. Cumva.
