Capitolul 2
–Ok, spun rapid când văd că tipul din fața mea face un pas în direcția mea. Nu pare genul care negociază situații de genul ăsta, iar instinctul meu de supraviețuire îmi transmite foarte clar că acum ar fi un moment bun să nu mai testez limitele universului.
Îmi ridic mâinile ușor, într-un gest care sper să transmită „pace”, nu „mai fac prostii, dar mai încerc puțin”. Apoi mă întorc spre fată, încă întinsă pe jos sau mă rog, nu chiar, dar suficient de aproape de „incident major”.
– Blondo, îmi pare rău, eram atent la mumie… adică directoare. Chiar nu te-am văzut.
Abia termin fraza și deja simt că nu era varianta câștigătoare.
– Te crezi amuzant? aud imediat o altă voce.
Îmi mut privirea spre sursă și dau peste un tip. Mai înalt, mai impunător, cu pielea mai închisă la culoare și o privire de genul „nu mă face să repet întrebarea”. Îl privesc o secundă mai atent, încercând să procesez situația, dar mintea mea decide să se blocheze pe un detaliu complet irelevant.
Are mustață și barbă.
Îmi încrunt ușor sprâncenele.
Serios… suntem siguri că suntem în liceu?
Încă încerc să rezolv această problemă existențială când băiatul care m-a ridicat de jos vorbește din nou, rece, tăios, ca și cum eu sunt un proiect foarte prost gestionat.
– Anelis.
Clipesc derutat de cuvântul scos din gura lui.
– Ce? întreb, cu cel mai sincer ton posibil de „nu înțeleg nimic din viață”.
– Anelis e blonda peste care ai căzut, spune el, fără urmă de emoție.
Ah.
Ok.
Înțeleg.
Îmi mut privirea spre ea pentru o secundă, apoi înapoi la el, încercând să procesez informația fără să o încurc din nou.
– Oh… mă opresc o clipă, simțind cum îmi scapă iar filtrul dintre creier și gură.
– Mă speriasem o secundă, am crezut că e numele tău.
Tăcere. Perfectă. Densă.
Genul ăla de tăcere în care îți dai seama că ai spus ceva ce n-ar fi trebuit spus în niciun univers posibil.
Îmi înghit restul cuvintelor și ridic ușor din umeri, încercând să repar situația cu un zâmbet mic, complet inutil.
– Adică… nu că ar fi fost ciudat dacă te chema așa. Doar că… nu te cheamă. Deci e… bine.
Genial, Eric.
Absolut genial.
– Sebastian, iubitule, cred că am nevoie să merg la medic, mă doare glezna, spune blonda, cu vocea ușor tremurată, încă ținându-se de picior.
Numele îmi ajunge la urechi mai clar decât tot ce s-a spus până acum.
Sebastian.
Perfect. Deci ăsta e.
Tipul din fața mea nu reacționează exagerat. Nu se grăbește, nu intră în panică. Doar își mută atenția imediat spre ea, iar expresia i se schimbă subtil, suficient cât să dispară complet orice urmă de joc.
– Da, probabil ar trebui să o ducem, spune el calm, deja aplecându-se ușor spre ea.
Îl privesc o secundă, apoi îmi mut privirea spre blondă, apoi înapoi la el, ca și cum încerc să înțeleg distribuția acestui mic spectacol în care am fost aruncat fără invitație.
Și, evident, pentru că viața mea nu are niciodată buton de „taci și stai liniștit”, deschid gura.
– Da, probabil că trebuie să o duci.
Îmi iese mai relaxat decât ar trebui. Aproape… nonșalant.
Sebastian ridică privirea spre mine.
Nu repede. Nu agresiv. Doar suficient cât să simt că aerul s-a schimbat ușor între noi.
Îmi dau seama, târziu, foarte târziu, că nu era momentul pentru comentarii. Dar deja e prea târziu pentru mine, ca de obicei.
Îmi trec o mână prin păr și încerc să continui ca și cum n-aș fi spus nimic important.
– Adică… da, e logic. Spital, glezna, chestii. Eu doar… confirmam.
Tăcerea care urmează e scurtă, dar suficient de densă încât să o simt în umeri. Nu știu ce am. Serios. Parcă mi se urcă „binele” la cap de fiecare dată când ar trebui să dispar. În loc să mă retrag elegant din scenă, ca un om normal, eu aleg să mai spun încă o propoziție, ca să mă asigur că toată lumea își amintește de mine.
Sebastian își întoarce ușor privirea spre blondă, preia situația fără grabă, fără haos. Eu rămân acolo, în mijlocul cercului de oameni, cu senzația clară că universul îmi transmite un mesaj foarte simplu: erai mai în siguranță dacă tăceai.
După mica… întâmplare, care probabil intră direct în topul „lucruri pe care aș fi vrut să nu le trăiesc în prima zi de liceu”, doamna de pe scenă își încheie în sfârșit discursul. Dacă ar fi să fiu sincer, nu știu exact ce a spus. Ceva despre reguli, respect, viitor și alte concepte frumoase pe care oamenii le folosesc ca să sune motivațional.
Eu eram ocupat să supraviețuiesc social.
Mulțimea începe să se miște, elevii se împrăștie în toate direcțiile, iar zgomotul revine la nivelul lui normal de haos organizat. Profit de moment și mă desprind și eu din zonă, simțind cum tensiunea de mai devreme se mai dizolvă puțin. Nu complet, evident. Genul ăsta de situații nu dispar, doar se transformă în amintiri jenante care îți apar în cap fix înainte să adormi.
Îmi îndrept pașii spre cancelarie, încercând să par cât mai puțin „băiatul care a căzut peste cineva în fața întregului liceu”. Misiune dificilă, dar nu imposibilă.
Am nevoie de orar. Și de un plan. Și, dacă se poate, de o gaură în podea în care să dispar pentru vreo zece minute.
În timp ce merg, îmi reorganizez mental prioritățile. Liceu nou, oameni noi, reguli noi. Simplu. Supraviețuire socială, nivel expert.
Și apoi partea importantă.
Banii.
Nu că mi-ar plăcea să mă laud… de fapt, chiar nu am cu ce să mă laud, dar la învățat sunt bun. Genul ăla de bun care face ca profesorii să nu te întrebe prea multe, pentru că își dau seama rapid că n-o să le consumi timpul. Și dacă e ceva ce am învățat în viață, e că dacă știi să explici bine lucrurile, oamenii sunt dispuși să te plătească pentru asta. Meditații.
Dacă găsesc câțiva elevi disperați înainte de examene, pot să strâng ceva bani. Nu mult, dar suficient cât să nu mai calculez fiecare leu de parcă ar fi ultimul.
Îmi trec o mână prin păr și expir ușor.
–Ok… plan simplu. Intrăm, luăm orarul, găsim elevi, nu mai cădem peste oameni.
Pare fezabil.
Ajung în fața cancelariei și mă opresc o secundă înainte să intru, ca și cum aș verifica dacă mai am surprize ascunse pregătite de univers.
Sper că nu.
Pentru prima dată azi, chiar sper sincer că lucrurile o să fie… normale.
Cer orarul de la doamnă, îmi notez clasa, materiile, tot pachetul clasic de „început de an în care pretinzi că ai controlul asupra vieții tale”, apoi depun și o fișă pentru meditații pe numele meu. Nu că m-aș lăuda… de fapt chiar nu m-aș lăuda, dar la matematică și fizică nu stau rău deloc. Genul ăla de „nu stau rău” care se transformă rapid în „uite-l pe ăla care explică mai bine decât profesorul” când vine perioada de examene.
Îmi iau orarul, îl privesc rapid, încerc să-l memorez fără prea mult efort și pornesc prin holuri. E plin. Prea plin. Grupuri peste grupuri, râsete, strigăte, umeri lovindu-se, oameni care par că se cunosc de o viață întreagă. Bisericuțe formate natural, ca și cum fiecare colț al liceului are propriul ecosistem social.
Îmi găsesc clasa după numărul scris pe orar și mă opresc o secundă înainte să intru. Nu pentru emoții. Mai mult pentru verificarea standard: „există vreo șansă să fie ceva normal înăuntru?”
Spoiler: nu.
Deschid ușa și rămân blocat exact în momentul în care creierul meu decide să scoată un mic „aha”.
Universul are simțul umorului. Prost, dar îl are.
Înăuntru, același grup de băieți de afară. Aceleași fețe. Aceeași energie de „noi controlăm spațiul ăsta fără să spunem nimic”. Iar în mijlocul lor… evident… Sebastian.
Stă pe o bancă, urcat relaxat, de parcă mobilierul școlii a fost conceput special pentru el. Restul sunt în jurul lui, iar blonda, Anelis, e lângă el, agățată de brațul lui ca și cum poziția ei acolo e cea mai firească din lume. Îmi aruncă o privire scurtă, rece, de parcă tocmai am intrat într-un loc în care nu am fost invitat și am deranjat și atmosfera, și gravitația.
Perfect.
Îmi spun în gând, foarte calm: Stai liniștită, blondo. N-am niciun interes să mă arunc pe nimeni azi. Din nou.
Îmi ridic privirea și forțez un zâmbet.
– Salut, băieții, spun eu ușor prea entuziasmat.
–Se pare că vom fi colegi…
Vocea îmi iese mai prietenoasă decât ar trebui. Genul de prietenos fals pe care îl folosești când nu ești sigur dacă urmează să fii acceptat sau ignorat complet.
Nu contează. Continui oricum.
Mă apropii de o bancă liberă din față și încerc să mă așez normal, ca un elev normal, într-o clasă normală, într-o viață normală.
Piciorul unui tip se pune pe scaun exact înainte să mă așez.
Mă opresc.
Privesc piciorul.
Privesc tipul.
– Nu? E locul tău? întreb calm.
Niciun răspuns.
Doar priviri.
–Ok.
Îmi mut greutatea și merg mai departe. Încerc altă bancă.
Același lucru.
Altă bancă.
La fel.
Simt cum situația începe să devină o glumă internă pe care eu nu o înțeleg, dar toți ceilalți o trăiesc perfect relaxați.
Îmi trec o mână prin păr și expir lent.
– Ok… atunci spuneți-mi voi unde e liber.
Nimic.
Doar priviri.
Foarte bine. Dialogul e clar opțional aici.
Ridic privirea prin clasă și observ o bancă în spate, liberă, ignorată de toată lumea, ca un teritoriu neutru în mijlocul unui conflict social nedeclarat.
Arăt spre ea ușor.
– E ok acolo?
Nimeni nu răspunde.
Perfect.
Îmi îndrept pașii spre ea, simțind foarte clar un singur lucru: prima zi nu s-a terminat, doar și-a schimbat nivelul.
