Seara se așternu peste conac cu o liniște elegantă. Lumina caldă a candelabrelor cădea peste masa lungă din sala de mese, reflectându-se în paharele de cristal și în tacâmurile așezate impecabil. Totul era rafinat, controlat… aproape perfect.
Melisa stătea la capătul mesei.
Will în fața ei. Între ei, distanță.
Dar și ceva mai mult decât atât.
Cina începuse liniștit, fără tensiune.
Fără grabă.
-…și atunci am decis să rămân acolo câteva săptămâni, spunea Melisa calm, tăind ușor din mâncare.
– Erau oameni care chiar aveau nevoie de ajutor real… nu doar de donații aruncate în presă.
Vocea ei era sigură.
Curată.
Perfect controlată. Povestea exact ce trebuia. Exact ce apăruse în ziare.
Africa.
Thailanda.
Italia.
Proiecte.
Ajutoare.
Imagine.
Will o asculta, tăcut.
Zâmbind ușor din când în când.
Aprobând.
– Este impresionant, Meli… spuse el la un moment dat, lăsând furculița jos pentru o clipă.
–Nu mulți oameni ar face asta.
Melisa ridică privirea spre el.
Zâmbi ușor.
– Cineva trebuie să o facă, spuse ea simplu, natural.
Dar în interior, știa exact ce făcea, ce construia.
Imaginea. Respectul. Puterea.
Will mai luă o înghițitură.
O privi.
Analitic.
Dar fără să lase nimic să se vadă.
– Am citit într-un ziar de scandal…
Vocea lui veni calm.
Aparent întâmplător.
– …că în Italia ai fost văzută cu un bărbat la un eveniment.
Tăcerea se așternu imediat.
Fină.
Abia perceptibilă.
Melisa se opri.
Își ridică încet privirea din farfurie.
Îl privi direct, fără ezitare.
Mintea ei lucra rapid.
Foarte rapid, dar pe chip, nimic.
– Ziarele vor scrie întotdeauna ce vor dori.
Răspunsul veni imediat.
Sigur.
– De fapt, eram la operă și am plecat mai devreme. Acel bărbat era șoferul meu.
Explicația fu livrată perfect, fără fisuri, fără inflexiuni, fără emoție în plus.
Will o privi câteva secunde, qpoi zâmbi.
Ușor.
Calm.
– Înțeleg.
Mai luă o gură din friptură.
Ca și cum subiectul nu avea importanță.
Dar în interior, nota, memora.
Analiza.
Melisa își coborî privirea.
Continuă să mănânce, dar știa, că nu fusese o întrebare întâmplătoare.
Așa că schimbă direcția.
– Ce vei face mâine?
Întrebarea veni natural.
Dar era calculată.
Voia să mute conversația, voia controlul înapoi.
Will își șterse buzele cu șervețelul.
– Conform legii… spuse el calm, privind-o, faptul că am fost eliberat mai devreme vine cu anumite obligații.
Se lăsă ușor pe spate.
– Ofițerul meu de probațiune vrea să vadă că sunt un bun cetățean.
Un zâmbet fin îi apăru.
– Așa că trebuie să aplic pentru un job.
Melisa reacționă imediat.
– Te pot ajuta.
Rapid, fără să se gândească.
Instinct.
Will ridică ușor mâna.
– Meli…tonul lui era blând.
Dar ferm.
– Te rog, Will… insistă ea.
Privirea ei devenise mai intensă.
– Nu este vorba de asta, Meli… continuă el, ridicând ușor tonul, dar fără agresivitate.
–Vreau să…
Se opri o secundă căutând cuvintele.
– Vreau să mă descurc singur.
Privirea lui rămase fixă.
– Pentru că nu vreau ca cei…
– Nu vrei să se vorbească că ești cu mine pentru banii mei.
Melisa îi termină fraza, direct.
Fără ocolișuri.
Will o privi.
Nu negă.
– Da.
Răspunsul lui fu sincer, fără rușine.
Fără mască.
Melisa lăsă încet furculița jos.
Sunetul metalic se auzi clar în liniștea dintre ei, îl privi adânc. Serios.
– Ți-ai sacrificat viața pentru mine…
Vocea ei coborî…se încărcă.
– Crezi că îmi pasă mie de ce va vorbi lumea din jurul nostru?
Ochii ei îl fixau.
Nu mai era doar femeia calculată.
Era ceva mai mult.
– Ei nu știu prin câte am trecut eu…
Respirația i se adânci.
– Amândoi am suferit prea mult ca să las pe alții să îmi dicteze viața.
Cuvintele ei deveniseră mai apăsate.
Mai reale.
– Te iubesc, Will…
Acolo in mijlocul acelei săli reci și elegante. Ea renunță puțin la control.
– Și vreau să te ajut nu pentru că există acel trecut… ci pentru că te iubesc.
Privirea i se înmuiă.
– Și îmi doresc tot ce este mai bun pentru tine.
Se lăsă tăcere…greu de spart.
Will o privea.
Și pentru prima dată în acea seară, nu mai analiza.
Doar… simțea.
Pentru că dincolo de tot, adevărul era acolo.
Ea îl iubea.
În felul ei.
Chiar dacă acel fel era complicat.
Periculos.
Imprevizibil.
Will inspiră adânc.
Se aplecă ușor peste masă.
Îi prinse mâna.
– Știu…
Vocea lui era calmă.
Caldă.
– Și eu te iubesc.
Degetele lui o strânseră ușor.
– Dar tocmai pentru asta… vreau să fiu eu suficient.
Privirea lui nu se clinti.
– Pentru tine.
Melisa nu răspunse imediat.
Dar nu își trase mâna.
Din contră, o strânse și ea.
Și, pentru un moment…totul era real între ei. Nu mai era mască.
Era doar… liniște.
Și doi oameni care, în mod ciudat, se iubeau. Chiar și în mijlocul minciunilor.
Baia era scăldată într-o lumină difuză, caldă, filtrată prin aburii care se ridicau leneș din apa fierbinte. Mirosul de lavandă plutea în aer, liniștitor, aproape hipnotic.
Totul era… încet.
Moale.
Departe de lume.
Will stătea rezemat de marginea căzii, trupul relaxat, dar brațele lui erau strânse în jurul Melisei, ținând-o aproape. Pielea lor se atingea, caldă, umedă, iar respirațiile li se sincronizaseră fără să-și dea seama.
Degetele lui se mișcau absent pe brațul ei.
Lent.
Aproape mecanic.
Dar plin de o tandrețe care nu avea nevoie de cuvinte.
Melisa își sprijinea capul pe umărul lui. Ochii ei erau deschiși.
Priveau tavanul dar… nu vedeau nimic.
Pentru că, de fapt, nu era acolo.
Mintea ei era departe, foarte departe.
Prin trecut.
Prin alegeri.
Prin momente pe care nimeni nu le știa cu adevărat.
Will își coborî ușor capul.
Respirația lui îi atinse pielea.
– La ce te gândești?
Vocea lui era joasă, caldă.
Aproape o șoaptă care îi alunecă pe lângă ureche. Melisa nu răspunse imediat…inspiră adânc.
Își închise ochii pentru o secundă.
– La tot…
Cuvintele ieșiră încet.
Fragil.
– La tot ce a fost… la tot ce am trecut… și la acest moment.
Se opri.
Respirația i se liniști.
– Sunt fericită că ești aici…vocea i se înmuiă.
– Că putem fi așa…
Era sinceră, în acel moment, nu juca, nu manipula.
Era doar… ea.
Will o ascultă în tăcere.
Degetele lui se opriră pentru o clipă.
Apoi își strânse ușor brațele în jurul ei.
Mai aproape.
Mai sigur.
– Și eu…șopti el.
Își lipi obrazul de tâmpla ei.
Ochii lui se închiseră pentru o clipă.
– Nu credeam că vom ajunge aici din nou. Vocea lui avea ceva adânc în ea.
O urmă de trecut, de durere, de dor.
Melisa își mișcă ușor capul.
Îl privi din profil.
Ochii ei îl analizau, îl simțeau, îl căutau.
– Nici eu…răspunse ea încet.
Dar în spatele acelor cuvinte, era mai mult, mult mai mult.
Un trecut plin de decizii, de planuri, de sacrificii.
Și el…era parte din toate.
Will simți privirea ei.
Își întoarse capul ușor.
Ochii lor se întâlniră, pentru o clipă
Timpul se opri.
Nimeni nu mai juca.
Nimeni nu mai ascundea.
Era doar acea liniște dintre ei.
Plină. Greu de definit.
Will ridică mâna, îi atinse obrazul.
Degetele lui îi urmăriră linia feței.
Delicat. Ca și cum ar fi vrut să se asigure că este reală.
Melisa nu se feri.
Din contră, se apropie mai mult.
Închise ochii.
Și pentru prima dată în acea zi,
Se lăsă, fără gardă, fără calcul.
Doar… în brațele lui.
Will își lăsă fruntea să se sprijine de a ei.
Respirațiile li se amestecau.
– Nu vreau să te mai pierd…
Șopti el, cuvintele lui erau simple.
Dar apăsate.
Melisa deschise ochii.
Îl privi.
Și, pentru o fracțiune de secundă, un gând îi străbătu mintea.
Periculos. Dar nu îl lăsă să rămână.
Își duse mâna pe pieptul lui.
Simți bătăile inimii.
– Nu o să mă pierzi…răspunse ea încet.
Dar tonul ei, era imposibil de citit complet. Pentru că undeva, adânc…adevărul încă stătea ascuns.
Între ei. Nevăzut. Neauzit.
Dar prezent.
Iar apa caldă continua să îi învăluie, ca o iluzie de liniște, înainte de furtună.
Will o întoarse ușor spre el, iar mișcarea făcu apa să se reverse peste marginile căzii, valuri mici alunecând pe podeaua rece. Dar niciunul dintre ei nu observă.
Totul se strânsese în acel moment.
În acea apropiere, în acea nevoie.
Buzele lui o găsiră imediat.
O sărută cu poftă, fără reținere, fără ezitare, un sărut care aduna în el dorul, furia, iubirea, tot ce nu fusese spus în doi ani de absență.
Melisa îi răspunse instant, la fel de intens, la fel de pierdută.
Mâinile ei se înfipseră ușor în umerii lui, apropiindu-l și mai mult, ca și cum ar fi vrut să îl simtă complet, să se convingă că este real.
Will se ridică din cadă, apa scurgându-se de pe trupul lui, și fără să îi dea drumul o ridică și pe ea în brațe.
Melisa își încolăci instinctiv picioarele în jurul lui.
Respirațiile li se accelerară.
Privirile li se întâlniră pentru o fracțiune de secundă, fără cuvinte, fără întrebări.
Doar acel foc tăcut dintre ei.
Ieșiră din baie, lăsând în urmă aburul și liniștea, și intrară în dormitor.
Will o așeză pe marginea patului, dar nu se îndepărtă.
Rămase aproape, o privi.
Cu o intensitate care o făcu să simtă cum ceva în ea se topește.
– Ești atât de frumoasă… șopti el.
Vocea lui era joasă.
Reală, fără mască.
Se aplecă și îi fură din nou buzele, de data aceasta mai lent, mai adânc, ca și cum ar fi vrut să prelungească fiecare secundă. Melisa îi prinse gâtul, îl trase spre ea fără ezitare.
Și în acel gest, nu mai era control.
Nu mai era joc, nu mai era strategie.
Doar dorință…doar nevoie.
Will se lăsă peste ea, iar lumea din jur dispăru complet.
Timpul își pierdu sensul.
Totul deveni o succesiune de atingeri, respirații, șoapte pierdute între buze, degete care se căutau fără să mai ceară voie.
Făceau dragoste într-un mod diferit, nu grăbit, nu brutal.
Ci profund ca și cum fiecare atingere spunea o poveste.
Ca și cum fiecare sărut încerca să repare ceva din trecut.
Melisa se abandona.
Pentru prima dată după mult timp,fără teamă.
Își lăsă capul pe pernă, ochii închiși, simțind fiecare gest al lui, fiecare apropiere, fiecare moment în care el o ținea ca și cum ar fi fost singurul lucru care conta.
Will o privea chiar și în acele clipe.
O privea de parcă voia să o înțeleagă.
Să o descifreze, dar în același timp.
O iubea.
Atât de simplu și atât de complicat.
Melisa îi simți privirea.
Deschise ochii, pentru o secundă, se priviră.
Și acolo, între ei, nu mai era minciună.
Doar doi oameni care se regăsiseră într-un mod imposibil. Și care, pentru acea noapte. Aleseseră să nu se mai ascundă să nu mai lupte.
Să nu mai gândească.
Doar… să fie.
Unul pentru celălalt.
