Switch Mode
Pentru o lectură mai plăcută a nuvelei, poți ajusta fontul! Dacă dorești să schimbi fontul pentru a-ți îmbunătăți experiența de citit, accesează meniul "Opțiuni". Acolo poți alege stilul și dimensiunea fontului care ți se potrivesc cel mai bine. Lectură plăcută!

Dincolo de zăpadă-Capitolul 8

Ticăitul ritmic al ceasornicului de perete se îmbina perfect cu zgomotul pietrei care zdrobea rădăcini uscate. Valerius lucra concentrat la masa lui plină de sticluțe, în timp ce Elena îl urmărea în tăcere, sprijinită de tăblia patului. Pentru prima dată după mult timp, trupul nu o mai durea cu adevărat la fiecare respirație, ci se simțea doar amorțit de o slăbiciune dulceagă.

Mintea îi era limpede, iar prima imagine care îi răsări în gând fu amintirea nopții precedente. Vocea gravă a lui Cassian, citindu-i în lumina slabă a lămpii, încă îi stăruia în minte asemenea unui vis liniștitor.

Privi imediat spre scaunul de lemn de lângă pat.

Era gol.

Cartea zăcea închisă pe noptieră, singura dovadă că serile trecute nu fuseseră o plăsmuire a minții ei obosite. O urmă de dezamăgire îi traversă sufletul, însă nu apucă să o lase să prindă rădăcini, fiindcă zgomotul mojarului încetă brusc.

Valerius se întoarse de la masa de lucru și îi zâmbi larg, ridurile din colțul ochilor dându-i o înfățișare atât de caldă, încât Elena simți cum o parte din tensiunea adunată în ea începea să se topească. Luă tava mică și aburindă, pregătită pe colțul mesei, apoi se apropie de pat.

— Te-ai trezit? spuse el cu o voce domoală, așezând tava cu grijă lângă ea.

-Ai dormit ca un prunc după ce ursul ăla de Cassian s-a oprit din citit.

Se așeză pe marginea saltelei și, cu gesturi de o delicatețe pe care Elena nu i le mai văzuse până atunci, îi desfăcu bandajele.

— Uită-te și singură, spuse Valerius, arătându-i rana.

Piciorul tău arată mult mai bine. Roșeața s-a retras, iar carnea începe să se vindece frumos.

Îi întinse o cană cu infuzie de mentă și miere, iar restul dimineții se scurse într-o tihnă neașteptată. Valerius nu o lăsă nicio clipă singură. În timp ce o ajuta să se ridice puțin, începu să-i vorbească despre mănunchiurile de plante care atârnau de grinzi. Elena atinse cu vârful degetelor frunzele uscate de coada-șoricelului și florile fragile de sunătoare, ascultând cum bătrânul îi explica, pe un ton liniștit, care oprește sângele și care alungă gândurile negre.

Vorbiră mult. Valerius îi povesti despre oamenii din satul de la poalele muntelui, încercând să-i smulgă un zâmbet. Îi vorbi despre fierarul care, deși putea îndoi potcoave cu mâinile goale, tremura ca varga în fața soției sale dacă întârzia la cină, și despre bătrâna satului care pretindea că vorbește cu păsările. Prin cuvintele lui, Elena începu să vadă o altă față a vieții de aici, una aspră, dar încărcată de o omenie caldă.

Totuși, în ciuda bunătății lui Valerius, inima ei continua să caute o altă prezență.

— Unde este Cassian? întrebă ea într-un târziu, nereușind să-și mai ascundă curiozitatea.

Vocea îi sună ezitantă, de parcă simpla rostire a numelui lui era un act de slăbiciune, o trădare a urii pe care ar fi trebuit să i-o poarte.

Valerius ridică privirea deasupra ochelarilor rotunzi și o studie câteva clipe, apoi luă o înghițitură zdravănă de vin din cana de tablă.

— A plecat dis-de-dimineață, copilă. Nici măcar nu se luminase bine când am auzit ușa scârțâind, răspunse bătrânul, ștergându-și mustața aspră. A spus că are treburi de rezolvat la fermă. Omul ăla nu e făcut să stea locului, mai ales când știe că ești pe mâini bune și că nu mai atârni de un fir de ață.

Elena dădu încet din cap și își coborî privirea spre marginile aspre ale păturii. Simți o strângere rece în piept, o dezamăgire ascuțită pe care încercă imediat să o înghită.

Ce te așteptai, Elena? se certă ea în gând.

Când apa începu să se răcească, se șterse cu un prosop aspru și îmbrăcă rochia curată, așezându-se apoi pe marginea patului cu o senzație de prospețime pe care nu o mai simțise de zile întregi. Însă, în clipa în care își trecu mâna prin păr, degetele i se opriră imediat. Umed și îngrozitor de încâlcit după atâtea nopți de somn agitat, refuza cu încăpățânare să se așeze.

Luă pieptenele vechi de os de pe noptieră și începu să descurce șuvițele de la vârfuri, însă la a doua mișcare dinții pieptenelui se opriră brusc într-un nod imposibil. Trase puțin mai tare, iar durerea ascuțită care îi străbătu scalpul o făcu să sâsâie printre dinți. Brațele îi obosiră aproape instantaneu, încă prea lipsite de vlagă pentru a se lupta cu masa grea de păr. Simți cum ochii încep să i se umezească de neputință și frustrare.

Chiar în acea clipă de vulnerabilitate tăcută, ușa grea de lemn se deschise cu un scârțâit prelung.

Cassian păși înăuntru.

Purta cizmele acoperite de noroi uscat și o haină groasă de postav închis la culoare, ale cărei revere largi îi făceau umerii să pară și mai masivi în spațiul îngust al încăperii.

A venit.

Inima îi tresări în piept înainte să-și poată opri gândul, simțind cum nodul din stomac i se desfăcea dintr-odată.

Ochii lui întunecați o găsiră imediat. O privi stând acolo, mică pe marginea patului, cu părul răvășit și pieptenele strâns între degetele tremurătoare. Privirea lui, de obicei aspră și impenetrabilă, se înmuie aproape insesizabil, iar răceala care îl înconjura ca un scut păru să se risipească asemenea fumului.

Fără să spună nimic, își lăsă haina în cuiul de lângă ușă și se apropie. Se opri în fața ei, privind-o câteva clipe cum se chinuia, apoi întinse mâna. Degetele lui se așezară cu o delicatețe neașteptată peste mâna ei, oprindu-i mișcările tremurătoare.

— Lasă-mă pe mine, șopti el.

Vocea lui era un hârșâit grav, coborât, care o făcu să tresară ușor.

Îi luă pieptenele și trase scaunul de lemn chiar în spatele ei. Se așeză atât de aproape încât Elena îi simți imediat căldura trupului radiind prin pânza subțire a rochiei. Îi auzea respirația rară și grea, iar inima începu să-i bată într-un ritm nou, neliniștitor.

Simți cum mâinile lui mari, aspre și pline de bătături îi adunară părul umed. Cassian ezită o secundă, apoi începu să treacă pieptenele prin șuvițele ei cu mișcări sigure, însă neașteptat de blânde.

Punea o grijă aproape stângace în fiecare gest. Când întâlnea un nod mai încăpățânat, lăsa pieptenele deoparte și îl desfăcea încet cu buricele degetelor. Din când în când, pielea lui aspră îi atingea din greșeală ceafa sau umărul dezgolit, iar fiecare atingere trimitea un fior cald de-a lungul șirei spinării.

Niciunul nu spunea nimic, însă aerul dintre ei devenise greu, încărcat de lucruri nespuse.

Elena închise ochii și, cedând oboselii, își lăsă capul puțin mai mult pe spate, abandonându-se fără împotrivire grijii lui. Îl auzi trăgând scurt aer în piept când ea se lăsă mai aproape, un sunet aproape imperceptibil care îi trădă tensiunea, însă nu se îndepărtă.

— Diseară… mai vii? întrebă ea încet, aproape în șoaptă, fără să vrea să sfărâme liniștea aceea ciudată.

Cassian se opri pentru o fracțiune de secundă. Mâna lui coborî și îi mângâie ușor creștetul înainte de a continua.

— Dacă asta vrei, voi veni, răspunse el.

Vocea lui era un bas stins, o promisiune rostită aproape fără voie.

O vibrație profundă îi încălzi aerul din jurul gâtului.

Când și ultimul nod fu desfăcut, iar părul ei căzu greu pe spate, Cassian lăsă pieptenele pe noptieră. Dar nu se depărtă imediat. Rămase o clipă în plus acolo, în spatele ei, cu mâinile lăsate greu pe spătarul scaunului. Liniștea din cameră se îngroșase, devenind dintr-o dată asurzitoare.

Cassian ocoli încet scaunul.Se depărtă un pas, dar nu plecă. Rămase acolo, mutându-și greutatea de pe un picior pe altul, neștiind unde să-și mai țină mâinile. Le ridică pe jumătate, de parcă voia să mai spună sau să mai facă ceva, dar în final le lăsă să cadă greu pe lângă corp.

— Am… am reparat acoperișul șopronului lui Valerius azi, mormăi el deodată.

O spuse privindu-și cizmele noroite, de parcă i-ar fi fost greu să ridice ochii.

Și am tăiat restul de lemne. Bătrânul abia mai ține toporul în mână, nu putea să o facă singur, mai adăugă el, dregându-și vocea.

Elena se întoarse ușor spre el, surprinsă. Era o justificare pe care ea nu o ceruse, rostită cu o ezitare atât de nefirească pentru el, încât pentru o clipă o făcu să uite de tot. Un zâmbet mic, reținut, îi răsări în colțul buzelor la vederea lui.

Cassian ridică în sfârșit privirea și o văzu. O văzu acolo, privind spre el fără nicio urmă din mândria de la Curte sau din ura din primele zile. Il privea cu o așteptare tăcută, caldă.

Elena observă exact momentul în care totul se schimbă. Ceva întunecat și greu îi trecu lui prin ochi. O umbră de durere amestecată cu panică. Zâmbetul ei se stinse când văzu cum umerii lui se încordează brusc, cum trage aer în piept ca și cum s-ar fi pregătit să primească o lovitură. Cassian făcu un pas în spate.

Nu voia să plece, dar trebuia să fugă de ea, înainte să cedeze de tot.

Se întoarse spre ușă, mișcările fiindu-i acum deliberate, dar greoaie. Își luă haina din cui.

— Mai am de mers undeva, rosti el.

Vocea nu îi mai era o șoaptă caldă, dar nici rece ca gheața; suna doar forțată, de parcă s-ar fi chinuit să scoată cuvintele.

— Niște vecini din vale… m-au rugat să-i ajut la proptirea unui hambar înainte să dea primul îngheț. Am niște unelte în căruță care le sunt de folos. Să nu mă aștepți trează dacă întârzii.

Nu o mai privi când rosti aceste ultime cuvinte, de teamă că dacă i-ar mai fi întâlnit ochii, nu ar mai fi putut să iasă din încăpere. Ieși, lăsând ușa de lemn să se închidă încet în urma lui, cu un clichet sec.

Elena rămase singură pe marginea patului, privind spre lemnul uzat al ușii, simțind cum o răceală ciudată îi ia locul căldurii de mai devreme.

Mincinosul.

Scuza cu acoperișul fusese reală, dar hambarul vecinilor? Nu. Cuvintele i se poticniseră în gură, iar scuza venise prea târziu, ca o invenție de moment menită să-i ofere o cale de scăpare.

Ceea ce Elena nu avea cum să știe era că, odată ieșit în curtea noroioasă a doctorului, Cassian nu se duse spre nicio căruță cu unelte. Trecu de poarta de lemn, intrând sub adăpostul unor brazi bătrâni, acolo unde umbrele nopții erau cele mai dese. Aerul rece îi tăie respirația grea, dar nu reuși să-i potolească focul din piept.

Băgă mâna în buzunarul interior al hainei de postav și scoase o bucată de hârtie împăturită neglijent. Fusese adusă în acea dimineață de un băiat de la hanul din vale, dar scrisul ascuțit de pe ea îi aparținea lui Marcus, un fost recrut pe care Cassian îl salvase de la moarte sigură în tranșee și care acum făcea parte din garda internă a Marelui Stat Major din Capitală.

Deși citise rândurile de zeci de ori în acea zi, ochii lui Cassian parcurseră din nou literele scrise grăbit:

Nu pot folosi canalele oficiale, dar trebuie să știi ce se pregătește. Zvonurile din Capitală s-au transformat în ordine. Regele vrea granița de Est. O numesc campanie de pacificare, dar știi la fel de bine ca mine că e doar măcel pentru porturile maritime de acolo. Consiliul a întocmit deja listele de mobilizare pentru primăvară. Numele tău e cap de listă. Prințul Alaric face presiuni ca tu să conduci batalioanele de avangardă. Ai cel mult trei, poate patru luni până la topirea zăpezilor, când îți va sosi ordinul oficial de chemare. Păzește-ți spatele, Cassian. Ne trimit din nou în abator.”

Cassian strânse scrisoarea în pumn până când hârtia aspră îi zgârie pielea. Maxilarul i se încleștă atât de tare încât îl dureau dinții.

Trei, poate patru luni. Atât îi mai rămăsese.

Motivul pentru care Alaric insista ca el să fie în prima linie era evident. Prințul voia ca el să moară pe front. Voia ca el să dispară, lăsând-o pe Elena complet lipsită de protecție.

Cassian lovi cu pumnul în trunchiul aspru al unui brad, zgâriindu-și încheieturile, dar ignorând durerea fizică. O furie neagră, abisală, punea stăpânire pe el.

Piese de schimb.

Asta fuseseră întotdeauna. Iar acum, după ce își cumpărase cu sânge dreptul de a lăsa armele jos, coroana voia să-l smulgă din nou din viața lui.

Dar de data asta, miza nu mai era doar propria lui supraviețuire. Era ea. Singura lui obsesie, singura lui victorie adevărată.

Dacă el pleca, Elena rămânea singură în fața unui prădător care nu uita și nu ierta. Alaric nu ar fi lăsat-o să trăiască. Fără brațele lui Cassian să o acopere, prințul ar fi trimis imediat pe cineva să o șteargă de pe fața pământului. Elena era acum singura lui slăbiciune, dar și singura lui rațiune de a lupta; ideea că s-ar putea să nu mai fie acolo ca să-i păzească somnul il făcea să simtă cum pământul îi fuge de sub picioare.

Gândurile, stresul, furia neputinței și teroarea că nu va avea suficient timp să o învețe să se apere singură se amestecară într-un vârtej întunecat. Trei luni.O neliniște sălbatică îl cuprindea la gândul că s-ar putea să nu mai fie acolo ca să o acopere; trebuia să se asigure că, dacă el nu se mai întorcea, Elena nu va mai fi niciodată prada nimănui.

Se întoarse în cabinet abia după două ceasuri, când noaptea înghițise deja tot peisajul. Intră ca o furtună, trântind ușa cu o forță care făcu geamurile să zdrăngăne. Aerul din jurul lui părea electrizat de o tensiune pe care Elena o simți imediat în piept.

Ea tresări, ridicându-se ușor pe coate. Văzându-i fața întunecată și ochii care păreau să ardă de o furie mută, inima îi dădu un rateu.

Ești bine? întrebă ea șovăielnic, urmărindu-l cum își aruncă haina pe scaun.

Cassian nu răspunse. Se duse direct la masă, turnă apă într-o cană de lut și i-o întinse fără să o privească. Gestul fu brusc, dar Elena îi luă cana cu mâini tremurătoare, bând câteva înghițituri sub privirea lui opacă.

Unde ai fost atâta timp? insistă ea, lăsând cana pe noptieră.

E târziu, ai stat mult afară… s-a întâmplat ceva?

Cassian pufni, un sunet scurt și amar, și începu să se plimbe prin camera mică ca o fiară în cușcă.

— Nu mai pune atâtea întrebări, spuse el, iar vocea îi deveni joasă și tăioasă.

— Dar m-am îngrijorat! Ai plecat așa, dintr-odată, iar acum te întorci și nici măcar nu te uiți la mine. Ce poate fi atât de urgent la un hambar încât să…

— Nu sunt obligat să-ți dau socoteală pentru fiecare minut în care nu mă aflu sub ochii tăi! bubui el brusc, întorcându-se spre ea cu o repeziciune care o făcu să se strângă instinctiv în perne.

Vocea lui tăie aerul asemenea unei lovituri de bici și umplu încăperea cu o forță brută, apăsătoare.

— Văd că ți-a revenit vocea și că ai destulă energie ca să mă sâcâi cu întrebări. Înseamnă că ești suficient de bine ca să ai grijă singură de tine de acum înainte! Crezi că pot să stau la nesfârșit lipit de marginea patului tău?

Respirația îi era mai grea acum, iar maxilarul îi rămase încleștat.

— Am și eu problemele mele, Elena. Am lucruri de care trebuie să mă ocup și nu-mi pot irosi tot timpul explicând unde merg și ce fac. Nu am de gând să mă transform într-o doică pentru un copil care cere atenție la fiecare pas!

Reacția ei fu instantanee. Cuvintele lui o loviră mai rău decât o palmă. Elena se făcu mică sub pătura de lână, trăgând-o până sub bărbie, de parcă ar fi vrut să dispară în saltea. Umerii i se prăbușiră în față, iar în ochii care i se umplură pe loc de lacrimi nu mai era nicio urmă din căldura de mai devreme.

Când Cassian văzu cum simplul lui ton o făcuse din nou să tremure de parcă s-ar fi așteptat la ce e mai rău, furia i se stinse la fel de brusc cum se aprinsese. O senzație amară de vinovăție îi inundă pieptul, lăsându-l fără aer.

Ce naiba faci? se înjură el în sinea lui, în timp ce respirația îi era încă sacadată. Ea nu știe. Nu știe nimic despre ordinul de mobilizare sau despre faptul că timpul tău cu ea se scurge printre degete.

Își lăsă capul în piept și scoase un oftat lung, care sună mai degrabă a geamăt de epuizare. Se apropie de pat cu pași lenți si se așeză pe marginea saltelei, simțind cum ea se lipește de perete, încercând să pună cât mai mult spațiu între ei.

Fără să spună un cuvânt, Cassian ridică mâna. Ezitarea lui fu vizibilă, palma rămânându-i suspendată în aer o secundă, înainte să o lase să cadă cu o blândețe absolută pe creștetul ei. Începu să o mângâie încet, trecându-și degetele mari prin părul ei moale, de la rădăcină spre vârfuri, într-o încercare mută de a-i cere iertare.

-Iartă-mă, șopti el, iar vocea îi era acum aspră, aproape stinsă.

-Nu sunt supărat pe tine. N-am fost nicio secundă. Sunt doar… obosit.

Rămase tăcut, continuând să o mângâie cu o mișcare lentă, aproape hipnotică.

Cassian se lupta cu o teroare pe care nicio bătălie de până atunci nu i-o provocase. Îi era frică. O frică viscerală care îi strângea stomacul mai tare decât foamea sau frigul din tranșee.

Îi era frică de războiul care se vedea la orizont, de mirosul de praf de pușcă și moarte care părea să-l urmărească oriunde s-ar fi ascuns. Dar, mai mult de atât, îi era groază că s-ar putea să nu apuce niciodată să vadă cum arată o viață normală alături de ea. Se gândea cu disperare că, după tot ce făcuse ca să o aibă, după tot sângele vărsat și toate jocurile periculoase, soarta îi rânjea în față, amenințând să-l smulgă de lângă ea înainte ca măcar să fi învățat cum să o iubească fără să o rănească.

Elena deschise ochii, lăsându-și o singură lacrimă să i se prelingă pe obraz. Răceala din vocea lui dispăruse, înlocuită de un regret atât de sincer încât o dezarmă complet. Încet, foarte încet, ea se relaxă din poziția ei defensivă. Cu o mișcare șovăielnică, Elena ridică mâna și îi prinse încheietura, ghidându-i palma de pe creștet spre obrazul ei.

Cassian încremeni sub atingerea ei, dar nu se retrase. Își lăsă mâna să se odihnească acolo, cuprinzându-i chipul fin în căușul palmei sale aspre, plină de bătături. Elena închise ochii și se lăsă cu toată greutatea pe mâna lui, căutându-i căldura ca un om care găsește în sfârșit adăpost după o furtună lungă. Simți degetul lui mare mișcându-se încet, ștergându-i urma lacrimei de pe obraz cu o delicatețe uluitoare, un gest atât de intim încât îi tăie respirația. În acea atingere nu mai era nici urmă de raceala; era doar un bărbat care încerca să-i spună tot ceea ce cuvintele nu ar fi putut niciodată să exprime.

Elena oftă ușor sub mângâierea lui ritmică. Închise din nou pleoapele, lăsând tăcerea să vindece fractura pe care o provocaseră cuvintele lui de mai devreme. În acele momente, în liniștea serii întreruptă doar de trosnetul focului din sobă, o idee stranie îi traversă mintea.

Era o scenă atât de străină de eticheta rigidă a Palatului. El, întors de la muncă, epuizat și frustrat. Ea, așteptându-l, certându-se din nimicuri și împăcându-se în tăcere. Se simțeau aproape ca un cuplu căsătorit, doi oameni legați de o viață simplă, care împart aceeași cameră, aceleași greutăți, reparând rănile zilei cu mângâieri tăcute.

Un fior cald, neașteptat, i se cuibări în stomac la acest gând. S-ar fi putut obișnui cu asta. S-ar fi putut obișnui cu asprimea lui care se topea doar pentru ea, cu gesturile lui stângace, cu siguranța pe care i-o oferea prezența lui.

Se temea că tot ce se întâmplase acolo, între pereții aceia cu miros de plante, fusese doar o paranteză în viața lor. Se temea că, el va redeveni bărbatul de piatră care o privea de la distanță, iar acest Cassian care o pieptăna și îi ștergea lacrimile va rămâne doar un vis frumos, pierdut undeva în casa doctorului.

Cu inima bătându-i nebunește, Elena prinse un ultim gest de curaj. Se ridică ușor spre el, sprijinindu-se într-un cot, în timp ce el îi ținea încă chipul în palme. Cassian nu se mișcă, privind-o cu o intensitate care părea să-i ardă pielea. Elena se apropie atât de mult încât îi simți răsuflarea caldă, amestecată cu mirosul de ploaie și tutun care îl însoțea mereu.

Își lipi buzele, scurt și moale, pe obrazul lui aspru, chiar lângă nas, într-un sărut timid și plin de recunoștință. Era gestul pe care îl văzuse doar în portrete vechi, un semn de devotament mut, pur, care îi tăie lui Cassian orice urmă de respirație. Pielea lui, arsă de soare, era fierbinte sub buzele ei, iar barba scurtă îi gâdila ușor tenul fin.

Cassian încremeni. Nu se așteptase la o asemenea formă de iertare. Simți cum tot zidul pe care se chinuise să-l ridice în jurul inimii sale se prăbușise sub acea atingere fragilă.

 

Care este reacția ta?
+1
0
+1
1
+1
1
+1
0
+1
0
+1
0
+1
0
Dincolo de zăpadă-Roman (2026)

Dincolo de zăpadă-Roman (2026)

Rating 0.0
Status: Ongoing Tip: , Autor: Lansat: 2026 Limba nativă: Roumanian

Sinopsis

Pornim astăzi la drum cu o nouă carte, o mare surpriză pentru Magic Team❤️și o descoperire datorată traducătoarei Melva. Romanul Dincolo de zăpadă de Aura Cretu ne va purta pe cărări misterioase către o iubire unică. Vom urmări povestea Elenei, care provine dintr-o familie aristocratică și a lui Cassian, fermier. O poveste despre ierni care ascund adevăruri și despre o inimă care învață să înflorească din nou. Cartea este ongoing și este un roman de debut.  

Cuvântul scriitoarei

Aceasta este prima mea încercare de a scrie o carte și recunosc că am pornit la drum cu multe emoții și întrebări. În viața de zi cu zi, sunt o studentă de 21 de ani la o facultate tehnică. Vin după ani de matematică și informatică, așa că scrisul este modul meu de a evada. Dacă veți găsi pasaje mai stângace, sper să mă înțelegeți.

Scriu această carte într-o perioadă destul de tulbure a vieții mele. Fără să-mi dau seama, am lăsat o parte din greutățile pe care le port pe umeri să se strecoare și în sufletul Elenei. Poate de aceea povestea ei nu este doar despre titluri și palate, ci despre ce rămâne din noi atunci când tot ce am construit se clatină.

Sper ca, la final, să putem spune împreună că această călătorie a meritat.

Spor la citit!

Cu multă emoție, — autoarea

"Tu ai avut vreodată o iarnă care să te schimbe?"

Cartea Aurei se poate citi și pe Wattpad, nu ezitați să vă abonați la contul ei https://www.wattpad.com/story/394325488-dincolo-de-z%C4%83pad%C4%83     Așteptăm reacțiile și comentariile voastre, mulțumim. ❤️❤️❤️ Cartea va fi postată în ritmul scrierii pe Wattpad. Vom începe cu un capitol pe săptămână ca să lăsăm timp scriitoarei să avanseze cu povestea.                    

Împărtășește-ți părerea

  1. Nina Ionescu says:

    mulțumit !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

error: Content is protected !!

Options

not work with dark mode
Reset