Anemone în iarnă -Volumul 2 Capitolul 1

https://youtu.be/x3w1lnxhlsM?si=DDRKYPxsohnKmnup

VOLUMUL 2

Capitolul 1 — Barca lui Caron[1]

Noaptea acoperise fluviul cu o întindere grea de întuneric și ceață, iar vântul împingea valurile reci unele peste altele până când apa părea vie, neliniștită și furioasă sub cerul încă sfâșiat de furtună.

Velierul modern al căpitanului Blade Runner înainta prin curenții adânci ai fluviului Tikrit asemenea unei bestii negre construite din oțel și lumină. Corpul navei era lung și elegant, cu linii moderne, geamuri întunecate și patru motoare uriașe care vibrau constant sub punte, împingând ambarcațiunea prin apa furioasă cu o forță impresionantă.

Ploaia lovea violent puntea lucioasă, iar luminile navei desenau reflexii albe peste valurile negre care se rostogoleau de jur împrejur.

Blade Runner stătea rezemat de balustrada metalică, cu mâinile în buzunarele hainei lungi de piele neagră și cu privirea pierdută în întinderea întunecată a fluviului. Chipul lui purta satisfacția calmă a unui om care tocmai terminase o afacere uriașă și ieșise câștigător din încă o cursă ilegală.

Transportul de tabac verde îi adusese o avere.

În Teritorii, acel tabac rar valora mai mult decât aurul în anumite porturi, iar oamenii ucideau fără ezitare pentru câteva lăzi autentice.

Iar Blade Runner vânduse tot, fără probleme, fără pierderi, fără sânge.

Zâmbi încet și își aprinse o țigară, iar fumul îi ieși lent dintre buze și se amestecă imediat cu ploaia rece și cu mirosul greu al apei.

Tikrit nu mai era departe.

Încă 30 min  de navigare și avea să ajungă în portul privat unde îl așteptau alcoolul bun, muzica și poate încă o noapte în care să arunce pe distracții o parte din averea câștigată.

Un marinar apăru pe punte și își scoase pălăria udă înainte să spună:

– Căpitane, masa e gata.

Blade Runner își aruncă țigara peste bord și râse scurt.

– În sfârșit. Muream de foame.

Coborî spre cabina principală în timp ce velierul continua să taie întunericul fluviului cu puterea celor patru motoare. Interiorul navei era cald, elegant și luminat discret, cu mobilier modern din lemn întunecat și lumină aurie care se reflecta peste mesele lucioase.

Mirosul de carne gătită, alcool și lemn ud umplea încăperea.

Câțiva membri ai echipajului râdeau deja în jurul mesei lungi când Blade Runner își scoase haina și se așeză în capul mesei.

Un marinar îi turnă imediat alcool într-un pahar gros de cristal.

– Pentru cea mai bună cursă din anul ăsta și pentru căpitanul nostru!

Bărbatul ridică paharul și zâmbi.

 Pentru bani și pentru faptul că încă respirăm.

Râsetele izbucniră imediat, iar paharele se loviră unele de altele într-un clinchet puternic care se amestecă pentru câteva clipe cu vuietul furtunii de afară.

Marinarul aflat de serviciu pe puntea exterioară izbucni deodată într-un strigăt atât de puternic încât răsună peste întreaga navă și acoperi până și vuietul furtunii care lovea fluviul cu o furie aproape apocaliptică.

– CĂPITANEEE!

Scaunele scrâșniră pe podea, iar Blade Runner ridică imediat capul. Toți marinarii săriră instinctiv în picioare, pentru că tonul acela nu anunța niciodată ceva bun.

Bărbatul își înșfăcă haina și urcă rapid spre punte, urmat de echipaj, în timp ce vântul rece și ploaia îi izbiră violent încă din clipa în care deschiseră ușa.

Reflectoarele velierului modern luminau intermitent fluviul uriaș și negru care se întindea de jur împrejur asemenea unei guri fără sfârșit, iar valurile loveau corpul navei atât de puternic încât cele patru motoare vibrau constant sub punte.

Marinarul de veghe arăta disperat spre înălțimile șoselei suspendate care traversa fluviul.

Vocea îi tremura.

– Căpitane … uite acolo sus! Uite ce fac oamenii ăia!

Blade Runner ridică imediat privirea, iar printre perdelele de ploaie și luminile albe ale farurilor reuși să distingă siluetele mai multor mașini oprite pe marginea drumului suspendat. Umbrele oamenilor se mișcau violent în jurul unei alte siluete, iar ceva în întreaga scenă îi trimise instantaneu un fior rece pe șira spinării.

Marinarul aproape urlă:

– Vor să arunce pe cineva în apă!

Respirația i se tăie pentru o clipă.

– Nu văd eu bine… sau persoana aia are burta mare?!

Blade Runner simți cum îi îngheață sângele în vine și exact în acel moment un trup fu azvârlit peste bariera metalică.

Totul păru să încetinească pentru câteva secunde.

Un fulger sfâșie cerul și lumină noaptea într-o explozie albăstruie, iar corpul căzu prin ploaie lovindu-se violent de întinderea apei printre recifurile care ieșeau din apă lângă marginea fluviului.

Un zgomot sec și îngrozitor răsună în furtună înainte ca trupul să dispară în întunericul apei.

Blade Runner răcni imediat:

– BĂRCILE LA APĂ!

Își împinse oamenii spre marginea punții și continuă cu aceeași voce brutală care tăia aerul precum o lamă:

– TOATĂ LUMEA JOS! SALVAȚI PERSOANA! MIȘCAȚI-VĂ, NENOROCIȚILOR!

Velierul începu instantaneu să vibreze de agitație. Marinarii coborâră bărcile aproape aruncându-se în ele, iar motoarele porniră într-un urlet puternic care sfâșie furtuna și acoperi pentru câteva clipe până și vuietul apei.

Valurile loveau violent bărcile, apa exploda peste oameni și peste motoare, iar lumina reflectoarelor tremura nebunește peste suprafața întunecată a fluviului.

La câțiva zeci de metri depărtare, unul dintre marinari strigă deodată:

– Acolo!

Trupul plutea printre valuri, împins când spre recifuri, când spre curentul principal al fluviului. Cămașa albă era aproape complet roșie în dreptul capului și a șoldului, iar părul ud îi acoperea fața.

Blade sări primul în apă până la brâu și îl prinse înainte ca următorul val să-l lovească de stânci.

– Ridicați-l!

Patru mâini îl traseră imediat în barcă.

Bărbatul era inconștient, pielea îi devenise aproape vânătă, iar abdomenul rotunjit se ridica și cobora slab sub hainele ude.

Blade Runner simți imediat un fior rece pe șira spinării.

Unul dintre marinari murmură aproape șoptit:

– E un Omega…e însărcinat…

Blade își scoase imediat haina și o aruncă peste trupul ud al lui Omega, apoi îi ridică ușor capul și observă rana urâtă din partea dreaptă laterală , unde sângele continua să se amestece cu ploaia și apa fluviului.

Își întoarse imediat privirea spre navă.

– La velier! ACUM!

Motoarele bărcilor urlară din nou, iar când urcară, velierul își tură imediat cele patru motoare principale la maximum și tăie fluviul asemenea unei bestii negre care spinteca furtuna.

Ploaia continua să lovească violent puntea în timp ce Tikrit apăru în depărtare după numai zece minute, luminile portului strălucind prin perdelele de apă asemenea unor stele reci.

Sirenele echipelor medicale răsunau deja pe chei când velierul acostă brutal. Blade deja anunțase spitalul.

Paramedicii urcară imediat la bord cu targa.

– Bărbat Omega, aproximativ douăzeci și ceva de ani, sarcină în jur la 7 luni, traumatism cranian sever cu contuzie temporală dreaptă!

Blade coborî împreună cu ei ținând încă haina peste trupul Omega-ului, iar ochii lui cenușii rămăseseră fixați pe chipul acela palid care părea construit din fragilitate și lumină. Ce monstru putea ucide un Omega însărcinat? Acest act era pedepsit cu moartea în Teritorii, trebuia să-l informeze pe Taro Daho, Șeful cel mare.

Spitalul central din Tikrit era deja în alertă totală, iar coridoarele răsunau de pași în timp ce luminile albe ale sălilor de urgență tăiau întunericul nopții.

Tara Daho, șefa serviciului de chirurgie, era de gardă.

Femeia Alpha, înaltă și impunătoare, ieși rapid din birou și își puse imediat mănușile, însă în clipa în care privirea îi coborî peste trupul adus pe targă, încremeni pentru o fracțiune de secundă.

Ceva în expresia acelui Omega îi strânse violent pieptul. Era pe moarte…chipul era alb , iar în jurul gurii culoarea violacee era un semn de insuficiență respiratorie.

Își reveni imediat și ordonă rece:

– Sala de urgență. Acum.

Paramedicii împinseră targa printre ușile duble, iar asistentele începură imediat să îi taie hainele ude și să curețe sângele în timp ce monitorul începu să piuie rapid.

Tara se apropie imediat.

– Tensiunea?

Una dintre asistente ridică privirea spre el.

– Scade!

Omega gemu slab, genele îi tremurară, iar ochii albaștri se deschiseră încet și confuz.

Pierduți, speriați.

Tara se apropie și mai mult, iar vocea lui deveni calmă și joasă.

– Mă auzi?

Omega clipi lent.

Respirația îi deveni sacadată.

– Cum te cheamă?

Tăcerea care urmă făcu aerul să devină greu.

Ochii lui se umplură de panică.

– Cum mă cheamă…

Își duse mâna tremurândă spre cap.

– Nu știu…

Tara simți imediat cum tensiunea explodează în încăpere.

– De unde vii?

Omega o privi complet pierdut.

– Nu… știu…

Vocea îi cedă complet și leșină și exact atunci totul explodă.

Monitorul începu să urle violent, iar una dintre asistente țipă:

– Hemoragie!

Sângele începu să se întindă rapid peste cearșaful alb.

Tara înjură printre dinți și apăsă imediat peste abdomen.

– Pregătiți sala de operație!

Asistentele fugiră instantaneu.

Tara îl privi fix, rece și rapid, pentru că instinctele ei medicale înțeleseseră deja adevărul.

– Copilul intră în suferință fetală.

Își ridică imediat privirea spre echipă, iar vocea ei deveni tăioasă precum o lamă.

– Pregătiți cezariana. ACUM!

– Hemoragie internă… tensiunea cade… copilul intră în distres.

Unul dintre medicii veniți să ajute ridică fruntea speriat.

– Traumatismul cranian pare sever. Dacă presiunea intracraniană creşte…

Tara Daho întoarse capul atât de brusc încât tăcerea se sparse instantaneu în încăpere.

– Copilul, primul.

Vocea ei lovi aerul ca o lamă.

Asistenta înghiţi în sec şi aprobă imediat din cap.

Apoi totul deveni haos.

Monitorul începu să ţipe violent.

Luminile fură coborâte mai aproape, câmpurile sterile fură întinse peste corpul fragil, iar aerul se umplu instantaneu de mirosul aspru al antisepticelor.

Tara Daho îşi trase masca peste faţă.

– Începem.

Bisturiul atinse pielea.

– Hemoragie masivă!

– Aspiraţie!

– Presiunea scade!

Tara Daho nici măcar nu clipea. Ochii ei rămâneau fixaţi asupra abdomenului deschis, iar mâinile îi continuau mişcările precise într-o linişte aproape înfricoşătoare.

– Încă puţin…

Un sunet slab se auzi brusc.

Apoi încă unul.

Iar după o secundă care păru o eternitate, plânsetul unui nou-născut explodă în sala de operaţie ca prima gură de aer după înec.

Toţi se opriră pentru o fracţiune de clipă.

Asistenta ridică bebeluşul tremurând. Era atât de mic, atât de fragil.

Pielea lui avea încă nuanța palidă a iernii, iar degeţelele îi tremurau în aer de parcă încercau să se agaţe de viaţă.

Tara Daho închise ochii pentru o singură secundă.

– Trăieşte…

Omega însă începea să se prăbuşească.

Monitorul lui devenea din ce în ce mai instabil, iar sângele continua să se scurgă sub luminile albe ale operaţiei.

Un medic se apropie imediat.

– Traumatismul cranian trebuie operat acum. Presiunea intracraniană creşte rapid. Doctorul Ama Siri a fost anunțat.

Tara Daho îşi ridică lent privirea spre trupul aproape inert al bărbatului Omega.

Apa mării încă îi rămăsese prinsă în păr.

Sângele îi cobora pe tâmplă, iar palma lui, chiar şi inconştientă, continua să rămână strânsă de parcă încă proteja ceva.

Tara Daho respiră adânc.

– Copilul merge la incubator. Stabilizaţi-l.

Îşi scoase mănuşile pline de sânge şi îi fu întinsă altă pereche. Ama Siri intră în acel moment. Era deja îmbrăcat pentru blocul operator.

– Ama… să-l aducem şi pe el înapoi, rosti Tara privindu-l pe Ama.

……………………

La ieșire din blocul operator, asistenta șefă o întâmpină cu un dosar deschis.

-Ce nume să scriu pe fișă, dna doctor?

Tara se gândi o clipă apoi spuse:

–Nael[2] Lathe[3].

–Și copilul?

Tara se gândi din nou, era dificil de pus un nume când tatăl Omega nu era conștient.

Una dintre asistente spuse cu voce șoptită:

–Doamna doctor, dacă pe tatăl Omega îl cheamă Nael, atunci să-i spunem Sael.[4]

Tara se lumină la față.

–Ai dreptate, e foarte bine așa. Dacă tatăl Omega dorește să-i schimbe numele când va fi conștient, o va face atunci.

……..

Înota într-o apă murdară și vâscoasă căutând ceva, ochii nasul și gura îi erau astupate de ceva greu care îi compresa pieptul. Se simțea speriat, confuz și terorizat de întunericul rece. Se învârtea și era orb, mut și surd. Lacrimi i se prelingeau pe obraz amestecându-se cu noroiul acela urât mirositor . Căuta…căuta ceva pierdut și pe măsură ce se învârtea, brațele se agitau încercând să se agațe de o lumină ce se zărea infimă în infinitatea aceea neagră și terorizantă. Și dintr-o dată noroiul se transformă într-un abis marin. Continua să se agite orb, mut și surd, dar parcă apa se încălzea și cu ochii  minții văzu anemone imense, violacee cu brațele întinse spre el. Se lăsă aspirat în lumea aceea colorată și liniștită. Era acum legănat și noroiul dispăruse aspirat spre alte lumi. El singur zăcea inert între tentaculele gelatinoase și sufletul i se ușurase. Simțea, simțea din nou…Nările i se umplură dintr-o dată de o aromă care îl liniștea profund. Îi amintea de bergamota zdrobită între degete ude și de algele albastre legănate sub valurile unei mări de iarnă, purtând în ele prospețimea sării și liniștea rece a adâncurilor. Parcă un zid din acele alge acoperiseră anemonele și-l țineau în siguranță, mângâindu-l în același timp…Un sunet gingaș se auzi…Era plânsul primordial al unei ființe abia născute….Un suflet cu inimă de alge albastre deschisese ochii și-și cerea dreptul la viață…

…………..

Lumina rece a dimineţii plutea peste salon asemenea unei ceţi albe coborâte dinspre mare, iar sunetul constant al aparatelor medicale se amesteca discret cu vuietul îndepărtat al valurilor care continuau să lovească stâncile Teritoriilor. Aerul mirosea a antiseptic, plante medicinale şi sare umedă, iar liniştea apăsătoare a încăperii părea să păstreze încă ecoul nopţii în care bărbatul fusese smuls aproape mort din fluviul ce traversa Teritoriile de la nord la sud.

Bărbatul Omega întins pe pat tresări uşor înainte de a deschide ochii, iar revenirea la conștiință păru pentru câteva clipe o luptă dureroasă purtată împotriva unui întuneric care refuza să-l elibereze complet. Privirea lui rătăci lent prin salon fără să recunoască nimic, iar în momentul în care încercă instinctiv să se mişte, durerea violentă care îi traversă tâmpla îl făcu să geamă slab. După cap avea un pansament și părul îi fusese ras.

Respiraţia i se frânse imediat ce mâna îi coborî spre abdomen.

Gol.

Chipul i se albi într-o secundă.

Panica îi cuprinse instantaneu întreaga fiinţă, iar el încercă să se ridice atât de brusc încât monitoarele izbucniră imediat într-un şir ascuţit de alarme.

– Copilul…!

Vocea îi ieşi răguşită, spartă de teamă.

– Unde este copilul meu…?

Infirmiera care verifica perfuziile se apropie imediat de pat, încercând să-l împiedice să-şi forţeze trupul încă sfâşiat de operaţii.

– Vă rog să vă liniştiţi, rănile încă..

– Spuneţi-mi dacă trăieşte!

Disperarea din glasul lui era atât de profundă încât femeia chemă imediat medicul, iar câteva secunde mai târziu uşa salonului se deschise rapid şi Tara intră în încăpere cu paşi grăbiţi.

Privirea ei îl analiză instantaneu și văzu panica traumatică, dezorientarea severă, confuzia aceea crudă a unui om care se trezeşte fără trecut şi fără niciun punct de sprijin.

Se apropie calm de pat şi îi vorbi cu o voce joasă, liniştitoare.

– Copilul trăieşte.

Omega încremeni.

Ochii lui umezi se ridicară imediat spre ea, iar expresia aceea sfâşietoare de teamă începu să se destrame încet sub greutatea cuvintelor auzite.

– Trăieşte…? întrebă el aproape fără aer.

– Da. Este prematur, însă foarte puternic pentru vârsta lui şi răspunde bine la tratament.

Umerii bărbatului tremurară vizibil, iar el îşi închise ochii pentru câteva secunde de parcă propriul trup abia acum îşi permitea să respire.

Tara trase încet un scaun lângă pat şi se aşeză, continuând să-l privească atent.

– Îţi aminteşti cine eşti?

Întrebarea căzu greu între ei.

Omega deschise lent ochii şi rămase mult timp tăcut. În privirea lui apăru imediat un gol tulburător, de parcă mintea lui s-ar fi izbit de un zid invizibil ori de câte ori încerca să înainteze spre propriul trecut.

– Nu…

Vocea îi deveni aproape şoptită.

– Nu-mi amintesc chiar nimic, vă rog să-mi iertați neștiința.

Îşi duse tremurând mâna spre tâmplă.

– Ştiu doar că eram însărcinat… îmi amintesc apa… frigul… şi faptul că am căzut în fluviu…dar nici asta nu știu cum s-a întâmplat

Respiraţia îi deveni instabilă.

– Și ce era înainte…chiar nu mai există nimic. E un vid total în acest creier.

Tara îl privi lung fără să răspundă imediat. Accentul lui, felul elegant în care îşi construia frazele, expresiile rafinate şi delicateţea aproape aristocratică a vocii și a mâinilor îi confirmau din nou ceea ce observase încă din noaptea operaţiei.

Omul acesta nu provenea din Teritorii.

Vorba lui amintea de nordul regiunii Shaka sau poate chiar de teritoriile aflate mai sus de ea, acolo unde familiile vechi îşi educau copiii într-o disciplină rigidă şi într-o cultură aproape ceremonioasă.

Iar cineva îi dorise moartea. Să omori un Omega însărcinat primea aici în Teritorii pedeapsa capitală. Cine știe prin ce groază trecuse acest bărbat înainte de a fi azvârlit fără nici o milă în fluviul Tikrit. Poate era mai bine pentru el că toate amintirile se șterseseră.

Tara îşi împreună calm mâinile.

– Traumatismele craniene severe provoacă uneori pierderi temporare de memorie. Ai suferit o intervenţie foarte dificilă după ce ai fost găsit în fluviu şi ai pierdut foarte mult sânge.

Omega o asculta în tăcere, cu privirea pierdută spre lumina care se reflecta pe geamuri.

– Ai nevoie de un nume până când memoria îţi va reveni, continuă Tara cu blândeţe.

– Iar oamenii care te-au găsit au spus că te-au scos din fluviu, aşa că… te-am numit Nael. Aici ești în Teritorii, vei avea acte de identitate noi și o viață care va începe de la zero.

Bărbatul ridică încet privirea spre ea.

– Nael… repetă el încet, ca şi cum ar gusta pentru prima dată acel cuvânt.

– Înseamnă „cel recuperat din apă”.

În ochii lui apăru ceva straniu în acel moment, o emoţie fragilă şi dureroasă pe care nici el nu părea să o înţeleagă pe deplin.

Tara continuă apoi, cu aceeaşi voce calmă:

– Iar numele de familie pe care l-am ales pentru tine este Lethe.

– Lethe…?

– Râul uitării din vechile legende. Pentru că memoria ta s-a pierdut în apă.

Nael coborî încet privirea, iar expresia lui deveni atât de tristă încât până şi infirmiera simţi un nod în piept.

– Nael Lethe… murmură el aproape absent.

Tara îl privi câteva clipe în tăcere înainte de a adăuga:

– Şi copilul tău are deja un nume, dar dacă nu-ți place, îl poți schimba.

Omega îşi ridică imediat capul.

– Copilul meu…

Pentru prima dată de la trezire, în glasul lui apăru ceva cald, aproape luminos.

Tara zâmbi foarte slab.

– Sael, cel salvat.

Numele rămase suspendat în aerul salonului asemenea unei raze de lumină strecurate prin furtună.

Nael îl repetă încet.

– Sael…

Iar de data aceasta, fără să înţeleagă de ce, ochii i se umplură de lacrimi.

Poate pentru că acel copil era singurul lucru din lume care îi rămăsese, singura bogăție.

 Nota autorului

[1] Barca lui Caron — referinţă inspirată din mitologia greacă, unde Charon, luntraşul Infernului, transporta sufletele morţilor peste fluviile lumii de dincolo, în special peste Styx şi Acheron. În context simbolic, expresia sugerează trecerea dintre viaţă şi moarte, dintre vechea identitate şi renaştere.

[2] Nael — nume simbol al unui om recuperat dintre ape și readus la viață.

[3] Lethe — inspirat de Lethe, râul uitării din mitologia greacă, ale cărui ape ștergeau amintirile sufletelor. Numele simbolizează memoria pierdută și desprinderea de identitatea trecută.

[4] Sael — simbolizează „cel salvat”, un copil smuls fragilității și adus spre viață asemenea unei lumini păstrate aprinse în mijlocul furtunii.