Anemone în iarnă -Capitolul 22

 Până când moartea ne va despărți

https://youtu.be/Wvx3dkYoX34?si=WtyEQ3BupnvzltJf

Cerul de septembrie de deasupra Teritoriilor părea sfâșiat de furtună.

Norii coborâseră atât de jos încât aproape atingeau șoseaua udă, iar ploaia lovea asfaltul într-un ritm violent și monoton, asemenea unor mii de ace aruncate peste lume. Vântul bătea dinspre fluviu cu o forță rece și sălbatică, făcând copacii desfrunziți să se încline ca niște umbre negre de-a lungul drumului pustiu.

Mașina lui Kaelion înainta prin acea lume cenușie asemenea unei siluete întunecate care tăia furtuna.

Farurile spintecau perdelele de apă, iar ștergătoarele se mișcau rapid peste parbriz într-un scrâșnet regulat și nervos.

În interior însă era cald.

Habitaclul păstra o temperatură constantă, douăzeci și unu de grade, iar geamurile erau ușor aburite de diferența dintre frigul violent de afară și căldura liniștitoare dinăuntru.

Aenon își scosese haina groasă încă de la începutul drumului și rămăsese doar în cămașa albă care îi cădea moale peste abdomenul rotunjit. Materialul subțire îi urmărea discret formele, iar la gât purta pandantivul de aur alb pe care lumina bordului îl atingea uneori scurt.

Aenon – semper fidelis.

Kaelion aruncă o privire spre el și zâmbi.

– Îți dai seama că devii din ce în ce mai frumos?

Aenon râse încet și își sprijini tâmpla de geam.

– Asta pentru că mă hrănești de parcă ai vrea să nasc doi copii, nu unul.

Kaelion izbucni într-un râs scurt și profund care umplu mașina de căldură.

– Mama spune că un Omega însărcinat trebuie răsfățat, deci mă plec dorinței ei.

Aenon îl privi amuzat.

– Mama Agatha vrea să mă transforme într-un aristocrat leneș.

– Prea târziu. Ești deja soția mea și te iubesc.

Aenon îl lovi ușor peste braț, iar Kaelion îi prinse imediat mâna și îi sărută degetele fără să-și ia ochii de la drum. Intraseră deja în Teritorii și mai aveau aproape o oră până la Tikrit. Kaelion rezervase o cameră la hotel și a doua zi aveau întâlnire cu patronul sticlăriei. Aenon fremăta de bucurie.

Își privi verigheta cu camellia gravată pe ea și privirea se duse pe mâna de pe volan.

–Unde ți-e verigheta? întrebă el, surprins să vadă gol inelarul lui Kaelion.

Kaelion întinse degetele.

-Ah, am uitat-o acasă.  

Lui Aenon îi trecu un gând fugar, dar care dură doar câteva secunde:

Sper că nu e un semn rău.

Fluviul curgea în stânga lor asemenea unei întinderi negre și infinite care înghițea lumina cerului. Dincolo de parapetul metalic, apa lovea stâncile într-un vuiet grav și adânc, iar întunericul începea să coboare peste drum mult mai devreme, din cauza furtunii.

Șoseaua era aproape pustie, nu întâlniseră alte mașini de zeci de kilometri, doar ploaia, doar vântul, doar lumea aceea rece și udă care părea abandonată de oameni.

Kaelion zâmbea încă atunci când privirea îi alunecă instinctiv spre oglinda retrovizoare.

Zâmbetul i se stinse.

Patru perechi de faruri apăruseră în spatele lor.

La început păreau foarte departe, însă în doar câteva secunde mașinile se apropiară cu o viteză absurdă, tăind perdelele de ploaie asemenea unor animale de pradă.

Aenon observă imediat schimbarea de expresie a lui  Alpha.

– Ce s-a întâmplat?

Kaelion își îngustă privirea.

– Nu știu încă.

Una dintre mașini veni atât de aproape încât farurile ei umplură complet oglinda, apoi lovi scurt bara din spate.

Un zgomot metalic sec tăie aerul.

SCRÂÂȘT!

Mașina tresări violent.

Aenon își duse instinctiv mâna spre abdomen.

–Ce e asta?

Vocea lui, deși joasă, sunase destabilizată.

Kaelion încetini imediat și trase puțin spre stânga pentru a le face loc, însă mașinile rămaseră lipite de ei.

Împinseră din nou, și din nou.

SCRÂÂȘT!

Loviturile deveneau tot mai puternice.

Ploaia se întețise atât de tare încât parbrizul părea acoperit de sânge lichid și cenușiu. Farurile se reflectau nebunește în asfaltul ud, iar fluviul de lângă ei părea acum o gură uriașă și neagră care aștepta să înghită totul.

Kaelion apăsă accelerația, motorul urlă.

Mașina țâșni înainte, însă cele patru vehicule porniră imediat după ei.

Roțile scrâșniră pe asfaltul ud.

Apa exploda sub pneuri în perdele albe și furioase.

Una dintre mașini apăru brusc în stânga lor și începu să îi preseze spre parapetul fluviului.

Metalul scârțâi.

Aenon se prinse imediat de bord.

– Kaelion!

Alpha își încordă maxilarul și trase violent de volan.

Motorul urla, ploaia lovea mașina ca o furtună de pietre.

Farurile celorlalte automobile dansau în jurul lor asemenea unor ochi demonici.

Și atunci se întâmplă.

Una dintre mașini acceleră brusc, îi depăși și se întoarse violent de-a latul drumului.

SCRÂÂÂȘT!

Kaelion apăsă frâna cu toată forța.

Centurile îi smuciră brutal în scaune.

Roțile alunecară pe asfaltul ud într-un țipăt metalic îngrozitor și mașina se opri la doar câțiva centimetri de impact.

Respirația lui Aenon deveni sacadată.

Își puse ambele mâini peste abdomen.

– Kaelion… copilul…

Kaelion îi prinse imediat mâna.

Ochii lui deveniseră reci, periculoși.

– Calmează-te.

Își întoarse privirea spre mașinile care îi înconjuraseră complet.

– Nu au arme, altfel ar fi tras deja în mașină.

Portierele vehiculelor se deschiseră una câte una.

Umbre înalte coborâră în ploaie, bărbați masivi cu bare metalice și fețe ascunse sub glugi ude, iar dintre ei se desprinse… Tony Bond.

Pășea lent prin ploaie, iar apa îi curgea pe haină și pe părul ud lipit de tâmple. În lumina albă a farurilor chipul lui părea aproape demonic, sculptat din furie și obsesie.

Ochii îi ardeau.

Nu mai exista nimic elegant în el, doar ură, doar dorința de a distruge.

Se opri în fața mașinii și zâmbi lent, un zâmbet care îngheță aerul. Vocea sună lugubră, parcă venind de la capătul lumii.

-Bine v-am găsit, porumbeilor.

Kaelion blocă imediat portierele și îl împinse instinctiv pe Aenon mai aproape de el.

– Rămâi lângă mine.

Însă barele metalice loviră imediat geamurile și portierele.

BUM!

BUM!

Metalul vibra sub lovituri, geamurile trosneau.

BUM!

BUM!

BUM!

Aenon tresări violent când una dintre bare izbi direct lângă el.

Kaelion încercă să țină portiera, însă exact atunci un cârlig metalic forță încuietoarea.

Ușa fu smulsă brutal.

Mâini puternice îl apucară imediat pe Kaelion și îl traseră afară în ploaie.

Aenon țipă numele lui și încercă să se agațe de el.

Kaelion se răsuci instinctiv spre Omega și întinse mâna spre el, dar degetele lui prinseră doar pandantivul. Violența extirpării lui din mașină făcu ca lanțul să se rupă violent.

Pandantivul cu inscripția Aenon semper fidelis rămase strâns în palma lui în timp ce trupul îi era târât afară în furtună, iar ploaia se revărsa peste ei asemenea sfârșitului lumii.

Furtuna urla deasupra fluviului asemenea unei bestii uriașe care își deschisese fălcile peste lume.

Ploaia lovea violent asfaltul, parbrizele și trupurile oamenilor cu o furie aproape apocaliptică, iar vântul smucea copacii desfrunziți de pe marginea drumului. Ramurile lor păreau niște mâini negre care încercau să se agațe de cer. Apocalipsa parcă era aici pentru Aenon și Kaelion și natura își urla durerea.

Farurile mașinilor spintecau întunericul în dungi albe și crude.

Țipetele metalului sfâșiat și zgomotul barelor izbind caroseria se amestecau cu vuietul fluviului care curgea dedesubt, enorm și întunecat, asemenea unei guri fără fund.

Kaelion fusese smuls din mașină atât de brutal încât genunchii loviseră asfaltul ud cu un zgomot sec. În palma dreaptă strângea încă pandantivul rupt de la gâtul lui Aenon, lanțul rece și umed înfășurându-i-se printre degete ca ultima dovadă că Omega încă exista.

Aenon- semper fidelis.

Bărbații îl țineau imobilizat, însă Alpha continua să se lupte ca un animal încolțit.

– LĂSAȚI-L!

Vocea lui explodă în furtună atât de puternic încât până și oamenii lui Tony tresăriră pentru o clipă.

– NU-L ATINGEȚI!

Dar exact în acel moment portiera cealaltă a mașinii fu smulsă complet, iar Aenon fu tras afară în ploaie.

Omega scoase un geamăt scurt când mâinile brutale îl apucară de brațe. Cămașa albă i se lipise complet de trup din cauza ploii, iar abdomenul rotunjit părea și mai vulnerabil în întunericul acela sfâșiat de fulgere.

Kaelion înnebuni…pur și simplu înnebuni.

Încercă să se ridice, însă o lovitură violentă în stomac îl îngenunche imediat.

Totuși continua să urle.

Urletele lui nu mai semănau cu cele ale unui om.

Erau răcnete crude, sfâșiate, imposibil de suportat.

– AENON! Nuuuu, Aenoooooon!!

Omega întoarse imediat capul spre el.

Nu plângea.

Chipul îi era alb de spaimă și de frig, însă în ochii lui exista încă luciditate.

Încercă să se desprindă din mâinile celor care îl țineau și privi direct spre Tony Bond.

Ploaia îi curgea pe față asemenea unor șiroaie de lacrimi reci.

– Te rog…

Vocea îi tremură pentru prima dată.

Își duse instinctiv mâinile spre abdomen.

– Sunt în șapte luni… te rog… copilul meu…

Respirația i se frânse.

– Nu îi face rău copilului meu…

Tony Bond îl privea fără expresie, fără milă, doar cu acea ură bolnavă care îi deformase complet frumusețea.

Aenon își ridică din nou ochii spre el.

– Nu știu de ce faci toate astea , dar nu poți condamna un suflet nevinovat, încă nenăscut.…

Tony râse scurt, un râs rece.

– Știi măcar câți ani am trăit cu medicamente blocante în corp?

Vocea îi deveni mai apăsată.

– Știi câte substanțe am luat ca să nu rămân însărcinat din cauza lui?

Aenon îl privea direct în ochi.

– Și acum sunt steril…și în plus m-a părăsit pentru tine…atunci…tu de ce ai da naștere unui copil?

Pentru o clipă, lumea păru să înghețe.

Apoi ceva se rupse complet în Tony Bond.

Chipul i se deformă de furie.

Ochii îi deveniră aproape demonici.

– ARUNCAȚI-L ÎN FLUVIU!

Răcnetul lui explodă peste furtună.

Își întinse brațul spre fluviu.

– AZVÂRLIȚI-L PESTE BARIERĂ! ACUM!!

Kaelion scoase atunci un sunet atât de cumplit încât până și oamenii care îl țineau tresăriră instinctiv.

Alpha începu să se zbată cu o forță aproape inumană și eliberă o cantitate enormă de feromoni opresivi, în speranța de a se elibera și de a-și salva soția și copilul. Dar oamenii erau Alpha puternici și totul era în zadar.

– NU!

Pandantivul îi intrase atât de adânc în palmă încât sângele îi curgea printre degete.

– TONY! ÎȚI DAU ORICE!

Vocea îi cedă complet.

– VREI BANI? ÎȚI DAU TOT!

Încercă să se târască spre el.

– VREI SĂ FIU DIN NOU AMANTUL TĂU? VOI FI!

Ploaia îi lovea chipul amestecându-se cu sângele.

– DAR NU ÎL OMORÎ!

Urla.

Urla atât de tare încât vocea i se sfâșia.

– NU – MI OMORÎ SOȚIA! NU-MI OMORÎ COPILUL!

Tony Bond însă zâmbea cu un zâmbet gol…unul de nebun.

Doi oameni îl apucară pe Aenon de brațe și de picioare.

Omega scoase un geamăt scurt și instinctiv își duse mâinile spre abdomen ca și cum ar fi vrut să-și protejeze copilul până în ultima clipă.

Întoarse capul spre soțul lui și șopti câteva cuvinte. Nu se auzi nimic, dar Kaelion știu.

Până când moartea ne va despărți…

Kaelion răcni din toți rărunchii, se zbătu, mușcă, lovi, dar era ținut jos.

În următoarea secundă trupul lui Aenon fu ridicat deasupra barierei metalice.

Fulgerul lumină cerul exact atunci.

Pentru o clipă, Kaelion îl văzu perfect: cămașa albă, părul blond ud, ochii albaștri larg deschiși, înlăcrimați, mâinile peste burtă…și apoi…golul.

Trupul lui dispăru în întunericul fluviului și vuietul apei înghiți complet urletul lui Omega.

Kaelion scoase atunci un răcnet care sfâșie noaptea.

-AAAAAAAAAAAAAAAAAAA! AAAAEEEENOOOOOOON!!!!AAAAAAAAAAAAAAAA!!!!!

Nu mai semăna cu  voce umană, era sunetul unei ființe căreia i se smulsese sufletul din trup.

Ținea pandantivul în mână și urla către fluviu cu o durere atât de mare încât până și furtuna păru să se oprească pentru o clipă.

Niciodată o ființă umană nu răcnise astfel.

Tony Bond se întoarse încet spre el.

Ploaia îi curgea pe chip ca niște dâre negre.

În mâna dreaptă ținea acum o bâtă de baseball.

Se apropie lent, calm.

Îngrozitor de calm.

– Dragule, nu ai vrut să fii fericit cu mine.

Kaelion continua să privească fluviul, dar privirea lui devenise goală. Înnebunise de durere. În minte dansa haotic doar o frază…

Sărută-mă până voi muri…Sărută-mă până voi muri…Sărută-mă până voi muri…

Tony ridică bâta.

– Atunci plătește.

Prima lovitură îi izbi umărul cu un trosnet cumplit, a doua îi sparse arcada, a treia îl prăbuși pe asfalt.

Însă Tony continuă.

Lovi cu o furie bolnavă, animalică, de parcă încerca să distrugă nu doar trupul lui Alpha, ci întreaga existență a acestuia.

Sângele se amesteca cu ploaia și curgea peste asfalt în șuvoaie întunecate.

Într-un final, Kaelion rămase nemișcat, doar mâna lui încă strângea pandantivul.

Tony respiră greu și privi trupul însângerat de la picioarele lui, apoi spuse rece:

– Luați cadavrul și mașina și aruncați-le și pe ele în fluviu.

Bărbații apucară corpul și îl târâră spre margine. Era ca o masă însângerată și bărbații doar îl rostogoliră spre vidul negru și adânc.

Furtuna urla.

Fluviul lovea stâncile asemenea unei mări negre și infinite.

Iar câteva secunde mai târziu, trupul lui Kaelion dispăru și el în abisul întunecat.

Doar ploaia mai rămase…ploaia, vântul și urletul fluviului care înghițise trei vieți.

Mașina urmă calea corpurilor.

La câteva minute după aceea, cele patru mașini și vehiculul lui Tony Bond dispărură în noapte, întorcându-se spre Shaka, în timp ce întunericul își închidea încet și necruțător fălcile peste apă.

Sfârșitul volumului 1