Anemone în iarnă -Capitolul 9

– Eu nu aștept multe de la Nael. Pentru că el este cineva, are un serviciu și e iubit de toată lumea. Eu sunt doar un nimeni…un cerșetor adunat dintre containere. Dar nu pot să mă împiedic să simt aroma feromonilor lui. Mă emoționează până la lacrimi…

Blade oftă încet, apoi se ridică.

-Băiete, eu nu sunt Dumnezeu ca să decid de soarta ta , a voastră. Atât îți spun: dacă viața a considerat că voi doi, două suflete singure, trebuie să vă întâlniți, atunci ăsta e ca un semn al providenței. Bine… Mă voi duce chiar astăzi să caut acel cadou și să îl împachetez cum trebuie. Iar tu i-l vei oferi de Crăciun.

Aren zâmbi.

– Mulțumesc, tata Blade.

– Știi că vom avea casa plină, nu? Vorbesc de casa lui Taro.

– Da.

– De aceea au făcut și bradul acela mare și au pus deja o grămadă de cadouri sub el. Totul este pregătit.

Aren dădu din cap.

– Eu o voi ajuta pe doamna Tara să pregătească mâncarea. De obicei mă pricep puțin la bucătărie. Nu foarte mult. Dar mă învață cum să tai legumele și cum să asezonez mâncarea. Este deja bine, nu?

– Este foarte bine.

Blade îl privi câteva clipe.

Apoi zâmbetul îi dispăru.

– De fapt, nu venisem doar să-l văd pe Sael.

Aren ridică privirea.

– Nu?

– Nu. Voiam să te văd și să vorbesc cu tine.

Se așeză din nou.

– După sărbători, în ianuarie, plecăm trei săptămâni pe mare. La pescuit de ton roșu.

Aren clipi.

– Ton roșu? Nu este cam interzis?

Blade izbucni în râs.

– Aici suntem în Teritorii. Suntem contrabandiști din tată în fiu.

Aren nu putu să nu râdă și el.

– M-am gândit la ceva, continuă Blade.

– Dacă vrei să câștigi niște bani, se plătește foarte bine. În trei săptămâni câștigi cât trei salarii.

– Trei salarii?!

– Da.

Aren rămase tăcut.

– Dar eu… n-am urcat niciodată pe un vapor. Nici într-o barcă. Adică… nu-mi aduc aminte să fi urcat vreodată.

– Va fi o necunoscută pentru tine. Dar te voi lua sub aripa mea și te voi face să câștigi bani.

Blade îl privi cu seriozitate.

– Acum, dacă vrei să-l curtezi pe Nael, îți dau acordul meu. El este fiul meu adoptiv. Din prima clipă a fost fiul meu adoptiv și am mare grijă de el.

Aren rămase fără cuvinte.

– Văd că ești un om bun, continuă Blade.

– Nu simt că ești un om rău. La început m-am enervat când l-a lăsat pe Sael cu tine. Mi-am spus: «Un necunoscut cu nepotul meu?» Dar acum… chiar vreau să te ajut. S-ar părea că…Saelte-a adoptat.

Privirea îi coborî spre piciorul lui Aren.

– Tu ești șchiop. Pe uscat îți va fi greu să găsești de lucru. Pentru multe munci trebuie să alergi, să cari, să fii foarte puternic fizic. Dar pe vapor este altceva. Te voi ajuta.

Îi întinse mâna.

– Ce spui? Vrei să vii cu noi la pescuit?

Aren nu avu nevoie să se gândească.

– Vreau.

Blade zâmbi larg.

– Ehh, băiete! Bate palma aici cu mine.

Palmele lor se loviră cu putere.

– Gata. Am vorbit destul. Sael să fie bine și fericit, Nael la fel. Ai grijă de ei.

Aren privi spre copilul care continua să exploreze țarcul.

– Voi avea grijă de ei.

– În curând poate vei deveni bărbatul de nădejde al casei. Până acum Nael a dus tot greul. Ești de acord?

Aren zâmbi.

– Sunt foarte de acord. Chiar mi-aș dori să fiu un bărbat de nădejde al casei.

– Ei, atunci așa să fie.

Blade își luă haina.

– Te ții de cuvânt, bine?

– Da. Vreau să vin cu voi la pescuit. Și îți promit că nu te voi face de râs.

– Perfect.

Blade se îndreptă spre ușă.

– Acum plec. Mă duc să caut faimoasa bijuterie.

………………….

Mai erau doar două zile până la Crăciun, iar întreaga casă a soților Daho părea cuprinsă de acea liniște aparte care vine înaintea marilor sărbători. În mijlocul sufrageriei fusese adus acum câteva zile un brad înalt și bogat, ale cărui ramuri verzi atingeau aproape tavanul. Mirosul proaspăt de rășină se răspândea în încăpere și se amesteca cu aroma discretă a ceaiului fierbinte care se răcea pe măsuța din apropiere.

Bradul nu era încă împodobit. Cutii pline cu globuri, funde și ghirlande stăteau deschise pe covor, iar luminițele colorate așteptau răbdătoare să fie desfășurate. Prin ferestrele mari se vedea zăpada care continua să cadă peste oraș, acoperind câmpurile și aleile într-o pătură albă și strălucitoare.

Tara Daho privea mulțumit spre brad, cu mâinile în șolduri, de parcă ar fi inspectat rezultatul unei misiuni importante.

– Ei bine, cred că anul acesta am găsit unul și mai frumos decât anul trecut.

Soția lui râse încet.

– Spui asta în fiecare an.

– Pentru că în fiecare an este adevărat. Mă ameliorez cu fiecare an petrecut alături de tine, nebuna mea roșcată, spuse Taro trăgând-o spre el și ștampilându-i buzele cu ardoare.

În colțul încăperii, Nael îl ținea pe Sael în brațe și privea scena cu o căldură pe care nu și-o amintea din trecutul lui pierdut. Copilul urmărea fascinat ramurile verzi ale bradului, iar ochii lui mari reflectau lumina după-amiezii care intra prin ferestre.

Pentru o clipă, nimeni nu spuse nimic.

Focul trosnea în șemineu.

Dincolo de geamuri, iarna își continua dansul alb.