Anemone în iarnă -Vol 2 Capitolul 8

Întrebări

Noaptea era adâncă atunci când Nael se întoarse acasă, iar frigul iernii îi rămăsese prins în haine și în oase după orele lungi petrecute la muncă. Urcă încet treptele pridvorului cu două cutii cu mâncare în brațe, obosit până la epuizare, dar cu gândurile întorcându-se obsesiv spre aceeași neliniște care îl urmărise întreaga seară. Oare Sael plânsese? Oare Aren reușise să îl hrănească? Oare copilul îl acceptase cu adevărat sau doar îl tolerase cât timp fusese singur cu el?

Când deschise ușa casei, întunericul îl întâmpină imediat. Nu se auzea nimic. Nici televizor, nici pași, nici măcar foșnetul obișnuit al unei case în care trăia un copil atât de mic. Liniștea aceea densă îl panică încă din prima clipă. Intră încet, închise uşa cu grijă și merse direct spre bucătărie, unde începu să scoată mecanic cutiile de mâncare și să le pună în frigider, însă fiecare secundă în care casa rămânea mută îi amplifica neliniștea.

Era prea liniște.

Mult prea liniște.

Nael își scoase haina fără să mai aibă răbdare și urcă repede scările, simțind cum inima începe să îi bată tot mai tare cu fiecare treaptă.

– Aren?

Vocea lui răsună în întunericul coridorului, dar nimeni nu răspunse.

Ajunse la camera copilului și deschise uşa aproape din fugă. Pătuțul era neatins. Pătura stătea exact cum o lăsase dimineață, iar mica jucărie de pluș zăcea în colțul saltelei, singură și perfect aranjată.

În clipa aceea, sângele îi îngheță în vine.

Mintea lui explodă într-o singură secundă de panică pură.

Îl lăsase pe Sael cu un străin.

În Tikrit, oamenii dispăreau fără urmă pentru mai puțin decât atât.

Nael se întoarse brusc și alergă pe coridor fără să mai simtă pământul sub pași, cu respirația scurtă și inima lovindu-i coastele atât de violent încât îl durea. Deschise ușa dormitorului din capătul culoarului aproape cu teamă, pregătit pentru cel mai rău lucru pe care și-l putea imagina, însă în secunda următoare se opri atât de brusc încât rămase nemișcat în prag.

În cameră, soba duduia încă liniștit, umplând pereții de lumină portocalie și de căldura aceea densă și domestică pe care Nael nu o mai asociase de mult timp cu siguranța. Pe pat, Aren dormea întins pe spate, încă îmbrăcat, cu un braț căzut peste marginea saltelei și cu capul ușor întors într-o parte. Iar peste abdomenul lui, răstignit pe burtică precum o mică focă obosită, Sael dormea atât de profund încât scotea mici sforăituri neregulate, cu gura deschisă și cu un fir subțire de bale curgând direct pe tricoul negru al Alpha-ului.

Picioarele copilului erau desfăcute peste pieptul lui Aren într-un gest de posesie absolut firească, ca și cum acela ar fi fost locul lui din totdeauna.

Toată tensiunea se scurse din trupul lui Nael atât de repede încât aproape îl ameți.

Privirea îi alunecă peste biberonul gol de pe noptieră, peste păturica albastră  și peste hainele mici împăturite pe scaun, iar ceva cald și dureros îi strânse încet pieptul.

Oare Sael plânsese?

Oare îl căutase?

Oare Aren îl legănase așa cum îi spusese?

Nael se apropie încet de pat, aproape fără zgomot, privind chipul adormit al bărbatului care, chiar și în somn, părea construit să lupte cu lumea întreagă. Lumina focului îi desena umbre calde peste trăsăturile dure, iar pentru prima dată de când îl cunoscuse, Aren nu părea periculos. Părea doar obosit.

Și ciudat de liniștit.

Sael mormăi încet în somn și își afundă și mai tare obrazul în abdomenul lui Aren.

Nael zâmbi fără să vrea.

Întinse brațele încet, vrând să ridice copilul fără să îl trezească, însă în fracțiunea următoare totul se schimbă brutal.

O mână se înfipse fulgerător în gâtul lui.

Nael fu împins violent înapoi, iar respirația i se tăie instantaneu. Ochii lui Aren se deschiseră într-o explozie de instinct pur, reci și amenințători, iar trupul Alpha-ului reacționase înainte ca mintea lui să înțeleagă ce se întâmpla. Îl ținea prins cu o forță atât de necruțătoare încât Nael simți imediat cât de ușor i-ar fi putut zdrobi gâtul.

Dar apoi Aren îl văzu.

Și totul se opri.

Privirea lui se limpezi brusc.

– …Nael.

Mâna îi dispăru imediat de pe gâtul lui, iar Aren se retrase atât de repede de parcă el însuși se speriase de reacția propriului corp.

–La naiba… murmură el răgușit.

Respira greu și dezordonat.

Ochii îi căzură imediat spre copil, însă Sael continua să doarmă liniștit, complet neatins de haosul din jurul lui, cu gura încă deschisă și cu aceeași urmă comică de bale pe tricoul lui Aren.

Alpha își trecu o mână prin păr și coborî imediat din pat tot ținându-l pe Sael lipt de piepul său.

– Te-am rănit? întrebă el cu o tensiune joasă și reală în voce.

Nael încă își ținea gâtul, încercând să își liniștească respirația după șoc, însă privirea îi alunecă din nou spre Sael, care dormea liniștit pe locul încă cald rămas pe pieptul lui Aren, ca și cum acela ar fi fost cel mai sigur loc din lume.

Nael înghiți încet.

–…Nu.

Aren îl privea de parcă voia să spună ceva, dar cuvintele nu mai veniră. În cameră rămase doar trosnetul sobei și micul sforăit comic al lui Sael, care continua să doarmă netulburat între ei, ca un copil care își alesese deja singur locul unde se simțea în siguranță.

Aren rămase nemișcat lângă pat, cu respirația încă grea și dezordonată, în timp ce privirea lui continua să se întoarcă obsesiv spre urmele roșii care începeau să apară pe gâtul lui Nael. În lumina caldă a sobei, semnele acelea păreau și mai violente, iar conștiința faptului că îi provocase durere îl lovi cu o forță neașteptată.

– Îmi pare rău.

Vocea lui era joasă și răgușită.

Nael ridică încet privirea spre el.

Aren își trecu palma peste față și inspiră adânc, ca și cum încerca să își recapete controlul asupra propriului trup.

– Am crezut că a intrat cineva în casă.

Vorbea repede acum, tensionat, aproape tulburat de propriile reacții.

– Nu m-am trezit complet… doar am simțit o mișcare lângă copil și…

Își strânse maxilarul.

– La naiba… Nael, puteam să te rănesc grav.

Nael îl privea în liniște.

Aren coborî ochii o clipă, apoi îi ridică din nou spre el, iar în expresia acelui bărbat atât de mare și periculos exista acum ceva neașteptat de vulnerabil.

– Îmi pare rău, repetă el încă o dată.

Și încă o dată.

– Îmi pare foarte rău.

Nael simți atunci ceva ciudat. Aren părea sincer tulburat, nu din orgoliu rănit și nici din teamă pentru sine, ci pentru faptul că îl speriase pe el.

Omega își coborî încet mâna de pe gât și clătină ușor din cap.

– Nu ai făcut-o intenționat.

Aren râse scurt și amar fără urmă de umor.

– Asta nu schimbă nimic.

– Ba da.

Vocea lui Nael rămase blândă și liniștită.

– Dacă ai fi vrut să mă rănești, n-aș mai fi fost în picioare acum.

Aren îl privi lung după cuvintele acelea și ceva din tensiunea aceea permanentă care îi apăsa umerii păru să slăbească puțin.

Sael scoase atunci un mic mormăit somnoros și își mișcă picioarele.

Nael zâmbi imediat și se apropie de pat. Îl ridică încet pe copil din locul lui cald de pe pieptul lui Aren, iar Sael protestă slab, fără să deschidă ochii, căutând instinctiv căldura pe care tocmai o pierduse.

Aren îl urmări în tăcere.

Copilul se lipi imediat de umărul lui Nael și suspină adânc în somn.

– Îl duc în pătuț înainte să se trezească de tot, murmură Nael.

Aren aprobă încet din cap.

Voia să spună ceva sau poate să îl oprească.

Ar fi vrut să întrebe dacă Sael putea rămâne puțin mai mult, dar cuvintele nu ieșiră.

Nael se opri totuși în dreptul ușii și întoarse ușor capul spre el.

– Mulțumesc că ai avut grijă de el.

Aren simți atunci ceva straniu în piept ca o căldură scurtă și dureroasă.

Nael îi zâmbi slab, obosit, apoi ieși din cameră cu Sael în brațe.

Ușa se închise încet.

Iar liniștea care rămase după plecarea lor lovi mult mai rău decât se așteptase Aren.

Camera păru brusc prea mare și prea rece.

Privirea îi căzu instinctiv pe locul de pe abdomen unde dormise copilul, încă ușor cald prin materialul cămășii, iar senzația aceea îl străpunse neașteptat de adânc.

Cu doar câteva minute înainte, micuțul respirase liniștit pe el, îi ținuse cămașa în pumni și îi încălzise pieptul cu trupul lui minuscul.

Acum nu mai era nimic în afara trosnetului sobei.

Și un gol ciudat, aproape absurd, care începea să îi apese inima cu o forță pe care nu o înțelegea deloc.

Aren își trecu palma peste față și rămase mult timp nemișcat pe marginea patului, privind uşa închisă prin care dispăruseră cei doi, cu senzația stranie că ceva din el plecase odată cu ei.

….

Blade se întorsese de pe mare după o săptămână întreagă de absență. Deși nu îi plăcea să recunoască acest lucru, copilul îi lipsise. În timpul zilelor petrecute pe apă se surprinsese de mai multe ori gândindu-se la Sael și întrebându-se ce mai făcea, dacă era sănătos și dacă nu cumva mai învățase ceva nou în lipsa lui.

Intră ca la el acasă și se îndreptă direct spre sufragerie.

Acolo îi găsi pe Aren și p

pe Sael.

Aren îl ținea pe copil în brațe, iar bebelușul îl privea direct în ochi. Nu spunea nimic. Nu plângea. Doar zâmbea. Iar pe chipul lui Aren se citea o fericire liniștită și profundă.

Blade rămase câteva clipe nemișcat, fără să spună nimic.

Era foarte impresionat de legătura care exista între acest mic bebeluș și un cerșetor necunoscut. Aproape că se simțea gelos.

Ar fi vrut ca Sael să stea la fel de liniștit și în brațele lui.

Dar nu putea.

De câte ori îl lua în brațe, feromonii lui Alpha îl speriau. La început fusese deznădăjduit și nu înțelegea ce se întâmplă. Mai târziu însă, când doctorii îi explicaseră că Sael s-ar putea să nu accepte niciun feromon Alpha, înțelesese și acceptase situația.

Totuși, privind scena din fața lui, nu putea să nu simtă un strop de invidie.

Tabloul era deosebit de emoționant, pentru că Aren îl ținea cu atâta grijă, încât ai fi spus că este cu adevărat tatăl copilului. Sael îl acceptase încă din primele clipe.

Da.

Era gelos.

-Bună ziua, Aren.

Aren ridică imediat privirea.

– Ah, domnule Blade, bine ați venit. Nici nu v-am auzit. Eram…

– Știu, știu, am văzut. zâmbi Blade.

– Când sunteți voi amândoi, vă priviți în ochi de parcă ați fi tată și fiu. Of! Ce o să mă fac eu cu voi doi? Și uite, eu, dacă l-aș lua în brațe, ar începe să plângă imediat.

– Nu e vina mea, domnule Blade.

– Ah, te rog, nu mai spune domnule. Spune-mi așa cum îmi spune Nael. Spune-mi tata Blade. Sunt destul de bătrân ca să pot să-ți fiu tată.

Aren se uită la el.

Omul acesta era impunător. Era puțin mai înalt decât el, foarte bine construit și încă musculos. Nu-i dădeai vârsta de șaizeci și cinci de ani. Mai degrabă părea un bărbat de cincizeci sau cincizeci și cinci de ani care se păstrase foarte bine.

Era un bărbat în care puteai avea încredere și pe care te puteai baza.

Știa că Blade îl ajutase foarte mult pe Nael.

– Tata Blade.

– Da.

– Tata Blade, ia loc. Vrei să-ți fac o cafea sau un ceai? Sau altceva? O cană cu lapte cald?

– La ora aceasta, cred că un whisky ar fi mai bun decât tot ceea ce mi-ai oferit.

Aren clipi surprins.

– Nu știu dacă…

Blade izbucni în râs.

– Hei, am glumit! Am glumit. Nael nu ține niciodată băutură alcoolică în casă. O cafea, dacă o ai pregătită, ar fi foarte bună.

– Stați un pic să-l pun pe Sael în țarc.

Copilul împlinise patru luni, dar părea unul de opt . Era foarte bine construit și întotdeauna îl minunase dezvoltarea acestui bebeluș care se născuse prematur și care sosise pe lume în condiții dezastruoase.

La început nici nu se așteptaseră să trăiască.

Dar, dimpotrivă, cu fiecare zi care trecea, copilul devenea tot mai puternic.

Aren îl lăsă în țarc.

Imediat, Sael se întoarse pe burtă și începu să meargă de-a bușilea.

Blade îl privi uimit.

– Sael merge de-a bușilea?

– Da.

– De când?

– Ai lipsit o săptămână. A început acum două zile. Nici nouă nu ne venea să credem.

– Dar are doar patru luni.

– Știu. Alți copii la patru luni nu stau nici măcar în fund și sunt încă înfășați. Dar, văzând că merge de-a bușilea, scutecele au plecat. De acum înainte va fi îmbrăcat ca un bebeluș normal. Un bebeluș de nouă sau zece luni.

Aren pregăti o cafea neagră, exact așa cum știa că îi place lui Blade. I-o servi, își turnă și lui una, apoi se așeză alături de el.

Pentru câteva minute băură în liniște.

Tăcerea începea să devină puțin apăsătoare.

Aren își drese glasul și, privind tot timpul în ceașca pe care o ținea cu amândouă mâinile, începu să vorbească.

– Domnule…

Se opri și zâmbi stânjenit.

– Pardon. Tata Blade. Se apropie Crăciunul și… Tata Blade, am făcut o prostie. Poate. Dar numai tu mă poți ajuta. Să știi că îți voi fi recunoscător.

Blade își întoarse privirea spre el.

– Este vorba despre un împrumut?

– Da.

– Ai nevoie de bani? S-a întâmplat ceva?

Aren clătină imediat din cap.

– Nu. Nu se întâmplă nimic. Tata Blade, voiam să-i fac un cadou lui Nael, pentru că datorită lui sunt acum sănătos și am și un acoperiș deasupra capului. Și parcă fac parte dintr-o familie.

Vocea îi deveni mai joasă.

– Tata Blade… am nevoie de o sumă puțin mai mare.