Armis se întoarse încet spre Volkov. Mișcarea lui avea ceva final, ca o ușă care se închide pentru ultima dată. În privirea lui nu mai era nimic, nici furie arzătoare, nici răni deschise, nici dorința disperată de un tată. Tot ce simțise vreodată pentru bărbatul din fața sa dispăruse, ca și cum cineva smulsese cu mâna tot trecutul dintre ei.
Apropiindu-se, Armis îl privi cu o răceală ce tăia aerul.
– Alexei Volkov, începu el, vocea îi era calmă, dar în acel calm se simțea moartea.
– Am câteva dosare despre tine. Despre tot ce ai făcut. Despre toate ororile tale. Iar imediat ce îi prindem pe Mori și pe Takeda… urmezi tu.
Volkov clipi, încercând parcă să înțeleagă dacă fiul lui chiar rostea acele cuvinte.
– Vei plăti pentru tot, continuă Armis, apăsat, cu un venin controlat.
– Și vei înfunda pușcăria până la sfârșitul vieții tale nenorocite.
– Nu, fiule… încercă Volkov, ridicând o mână slabă spre el.
Dar Armis nu-i mai lăsă timp.
Într-o fracțiune de secundă îl apucă de marginea cămășii murdare, sfâșiate, și îl ridică cu forța. Spatele lui Volkov izbi peretele cu un zgomot surd, iar aerul i se tăie. Armis era o forță brută, un amestec de durere și justiție rece.
Își apropie fața de a lui Volkov, privindu-l în ochi ca un judecător care oferă sentința finală.
– Tu… nu ești tatăl meu, rosti el, iar cuvintele erau o lamă adâncă.
-Iar eu nu sunt fiul tău. Nu asta i-ai spus lui Sin? Că nu te interesez? Că sunt o povară?
Volkov închise ochii, vinovat, dar Armis îl zgâlțâi cu brutalitate.
– Cristian și cu mine te vom face să plătești, Volkov. Privește bine chipul ăsta. Chipul care îți va aduce sfârșitul.
Îl privi cu un dezgust atât de pur, încât Volkov își întoarse privirea.
Armis îi dădu drumul brusc. Bărbatul căzu în genunchi, cu un gemet slab, iar cămașa îi rămase strânsă între degetele tremurânde.
Armis se întoarse fără să privească înapoi. Ieși din încăpere cu pași adânci, grei, ca și cum lăsa în urmă o parte din el.
Ice rămase singur cu Volkov.
Ușa se închise încet în spatele lui Armis, iar încăperea rămase tăcută câteva secunde, doar respirația sacadată a lui Volkov umplând aerul.
Ice se apropie calm, fără grabă. Se aplecă în fața lui, lăsându-se pe vine. Lumina rece îi contura profilul, iar zâmbetul lui era lent, calculat, aproape plăcut, dar ochii spuneau altceva.
– Vezi? șopti el, cu o satisfacție crudă.
– Fiul tău a devenit ceea ce tu nu ai fost în stare să fii vreodată. Un luptător pentru bine.
Volkov îl privi cu ochii roșii, dar nu scoase niciun sunet.
– Și tot el va fi cel care va scoate la lumină tot eșecul tău, continuă Ice, apăsând fiecare cuvânt.
– Eșecul tău ca om de afaceri… ca soț… ca tată.
Se ridică, își scutură pantalonii, apoi se îndreptă spre ușă.
– Pentru că, Volkov… ai eșuat pe toate planurile.
Ice apăsă zăvorul greu, iar metalul făcu un zgomot rece, final. Trase ușa, lumina se stinse treptat, iar întunericul înghiți întreaga încăpere.
Volkov rămase singur, prăbușit în propria ruină, un om care și-a distrus tot ce pretinsese vreodată că iubește.
Armis se lipi de peretele rece al holului, iar peretele rece îi tăie pielea prin tricoul murdar, dar nu se mișcă. Abia atunci corpul lui cedă puțin, ca și cum tensiunea care îl ținuse drept în fața lui Volkov îl părăsea brusc. Își duse o mână la față, nu ca să șteargă lacrimile, pentru că nu voia să lase nicio urmă să cadă ci doar ca să-și țină respirația în loc, să nu tremure, să nu se rupă.
Aerul îi intra în piept în valuri dureroase.
Ice nu spuse nimic la început. Pașii lui se opriră lângă Armis, suficient de aproape încât să-i fie sprijin dacă avea nevoie, dar nu atât încât să-i invadeze spațiul. Îl privea cu mândria aceea rară, frățească, pe care o arăta doar când cineva depășea o limită pe care el însuși o respecta.
– Te-ai schimbat… rosti în sfârșit, vocea lui joasă, aproape caldă.
Armis își întoarse privirea spre el. Ochii lui erau roșii, umezi, încă strălucind de furia ținută în frâu. Dar nu se scuză. Nu se ascunse.
Ice zâmbi abia vizibil.
-În bine, adăugă.
-Ai devenit bărbatul pe care Sin l-a văzut de la bun început. Liderul pe care îl urma oricine, fără să întrebe de ce.
Întinse o mână și îi atinse ușor umărul, nu ca pe un soldat, nu ca pe cineva aflat sub ordine, ci ca pe un frate. Suficient cât să-i dea curaj, dar nu atât încât să-l zdrăngănească acum, când era atât de vulnerabil.
– Sunt alături de tine în orice, Armis, continuă Ice.
– Până la capăt. Ce ai făcut acolo nu e slăbiciune. E adevărul pe care trebuia să-l audă.
Armis își lăsă capul puțin în jos, inspiră adânc, și pentru prima dată de când plecase spre acea încăpere, vocea lui tremură ușor, dar nu se frânse:
– A trebuit… să o fac.
Ice aprobă încet, cu un respect tăcut.
– Știu.
Holul era liniștit. Echipamentele medicale vibrau slab în depărtare. Doc încă lucra la Sin. Iar undeva, aproape de ei, se auzeau pașii grăbiți ai echipei care încerca să repare clădirea avariată.
Dar exact acolo, în acea fâșie de tăcere dintre două războaie, Armis și Ice erau doar doi frați care știau că ceea ce urma… era abia începutul.
Apoi se îndreaptă amândoi spre camera de control.
Armis făcu câțiva pași în camera, iar lumina rece a monitoarelor îi sculpta trăsăturile, făcându-l să pară mai matur, mai dur, ca și cum ultimele ore îl îmbătrâniseră cu ani. Ice rămase în spatele lui, în colțul unde putea vedea întreaga încăpere, poziția unui protector tăcut.
Stone își lăsă cârpa deoparte, palmele lui încă pe armă, dar privirea fixată pe Armis. Gost înlemnise aproape, iar Blade își trecuse brațele încrucișate peste piept, cu ochii întunecați de îngrijorare.
– Deci? întrebă Gost, vocea lui joasă, tensionată.
Armis inspiră adânc. Avea sânge pe tricou, praf pe față și ochii încă roșii, dar tonul lui nu tremura.
– Situația e simplă, spuse el.
– Sin e în operație și chiar dacă reușește, recuperarea o să dureze. Red e lovit. Doc e singurul medic pe care îl mai avem acum. Și Mori… Mori știe unde suntem.
Iar în încăpere se lăsă o liniște apăsătoare.
Armis îi privi, pe rând, pe fiecare. Nu ca un egal. Ca un conducător.
– Ei vor veni, continuă el.
– În curând. Takeda nu e tipul care să piardă timp. Vor lovi direct, brutal, cu tot ce au.
Stone se aplecă ușor în față.
– Care e următorul pas?
Armis își drese glasul, privirea lui fixată pe harta de pe monitorul central.
– Ne pregătim pentru război. Dar nu aici. Dacă rămânem între aceste ziduri rupte, suntem morți. Ne reorganizăm, ne retragem strategic în subsolul vechi, zona pe care doar noi o știm . E izolată, blindată, construită pentru urgențe. Takeda și Mori nu știu de ea.
Ice zâmbi scurt, aprobator.
-In fortăreață, completă el. Bună mișcare.
Armis continuă, un ton mai rece, mai calculat:
– Blade, tu și Rafe mergeți să îl securizați pe Emil și pe sora lui. îi mutăm în subsol, alaturi de medici rămași, Din, Red și tata. Luca, va verifica toate traseele interne. Orice cablu, orice ușă care poate fi detonată din exterior. Stone și Gost rămâneți în camera de supraveghere până repornim sistemele.
Își ridică privirea. Era pentru prima dată când toți îl priveau cu un respect care trecea de camaraderie.
– Și încă ceva, spuse Armis, vocea lui coborând. Nu mai suntem în defensivă. Nu mai fugim. Ei vin după noi?
O pauză scurtă, în care ochii lui se întunecară.
– Atunci îi terminăm aici. Avem explozibil, avem arme. Încercuim totul, fiecare intrare dărmată, fiecare intrare care mai stă în picioare. Gost vreau ochii peste tot .
Stone zâmbi încet, un zâmbet care arăta și mândrie, și furie.
-În sfârșit vorbim limba mea… liderule.
Gost aprobă din cap.
Blade trânti încărcătorul în armă cu un sunet sec.
Ice arăta de parcă tocmai își vedea fratele devenind ceea ce trebuia să fie.
Armis ridică bărbia.
– Ne mișcăm acum. Takeda nu ne va găsi nepregătiți.
Și totul începu să se pună în mișcare ca un mecanism uns: rapid, rece, letal.
