Red respiră greu, un sunet scurt și dureros scăpându-i din piept. Când încercă să se ridice complet, genunchii îi cedaseră pentru o fracțiune de secundă.
– Mulțumesc, băieți… murmură, vocea lui răgușită, aproape spartă.
Se clătină din nou, iar Armis îl prinse instinctiv, fără să aștepte.
Privirea lui Armis coborî pe trupul lui Red și se opri brusc. Sângele îi curgea în șuvoaie groase de la umărul stâng, închizându-se greu de la vibrația exploziei.
– Red… ești lovit, spuse Armis, iar vocea lui se subție, aproape tremurată.
Red ridică privirea spre el, forțând un zâmbet care nu avea ce căuta pe un chip atât de alb.
– E superficial… nu dramatiza. Haideți… trebuie să ajungem în zona izolată. Ceilalți ar trebui să fie deja în drum spre noi.
Încercă să o ia înainte, dar pasul îi fu instabil.
Atunci Armis întinse brațul și îi apucă antebrațul bun, trăgându-i mâna peste umerii lui.
Red îl privi scurt, încăpățânat, dar Armis nu îi lăsă loc de protest.
– Lasă-mă să te ajut, spuse el. Tonul lui nu era o cerere. Era un adevăr.
Red inspiră greu, renunțând la rezistență.
– Bine… murmură.
Luca și Rafe îi încadrau din spate, cu armele ridicate, atenți la orice mișcare.
Holul lung era încă plin de praf, bucăți de tavan și fum rece. Pașii lor răsunau adânc în tăcerea post-explozie.
– Red… dacă începi să vezi dublu, spui imediat, da? rosti Rafe, îngrijorat.
– Am mai văzut dublu, replică Red obosit. Să sperăm doar că nu ajung la triplă.
– Nu ești amuzant, i-o tăie Luca.
– Nici tu. Dar tot te suport, răspunse Red, încercând să mascheze durerea cu sarcasm.
Un alt pas greșit îl făcu să se sprijine și mai mult pe Armis, care strânse brațul lui Red peste umeri, stabilizându-l.
– Mai rezistă puțin, îi șopti Armis.
Red oftă surd.
– Asta e tot ce fac de ani întregi… rezist.
Ajunseră la capătul holului distrus și se pregătiră să traverseze în zona izolată. Tensiunea vibra în pereți, ca o amenințare aproape vie.
– Mergem în formație strânsă, spuse Luca. Red în mijloc.
– Da, că-mi face plăcere să fiu bagheta magică a formației, ironiză Red, dar vocea îi tremura.
Armis îl prinse puțin mai strâns.
– Mai vorbim după ce te pansăm, bine?
Red nu răspunse. Se uita doar înainte, strângând din dinți, hotărât să nu le cadă în brațe.
Și atunci, de undeva din partea opusă a coridorului, un ecou sec, metalic, se auzi.
O mișcare.
Un zgomot abia perceptibil.
Rafe ridică arma primul.
– Ați auzit?
Holul, brusc, deveni și mai tăcut.
Ca și cum cineva îi asculta.
Rafe și Luca se mișcară instinctiv în fața celor doi, formând un scut viu între Red și orice primejdie. Armele le erau ridicate, siguranțele scose, respirațiile aproape sincronizate.
Zgomotul acela… pașii… deveneau tot mai clari, tot mai rapizi, ca un tropot de alarmă prin cenușa coridorului distrus.
– Armis… mi-am pierdut arma. Dă-mi una, rosti Red, vocea lui scurtă, tensionată, încercând să se desprindă de sprijinul prietenului său.
Armis îl ținu strâns.
– Stai aici, Red. Avem noi arme, replică ferm, fără loc de discuție.
Luca își ridică arma, trăgaciul pregătit, degetul tremurând nu de teamă, ci de adrenalină.
Pașii se apropiau… apoi, deodată, se opriră.
Tăcerea era apăsătoare.
– Armis?
Glasul acela… cunoscut. Familiar. Ușurător.
Brațul lui Luca coborî instant, iar tensiunea îi scăzu din umeri.
– Stone? întrebă Armis, iar colțul buzelor i se ridică într-un zâmbet mic, sincer.
Din fum apăru silueta lui Stone, urmat îndeaproape de Blade, amândoi înarmați, transpirați, dar teferi.
– Hei, băieți. Sunteți bine? întrebă Blade, privindu-i pe rând, analizând rapid fiecare zgârietură.
Luca și Rafe răsuflară adânc, ca și cum o povară grea le fusese ridicată de pe piept.
– Doamne, cât mă bucur să vă văd… rosti Luca. Apoi făcu un pas în lateral, arătând spre Red.
– Red este lovit.
Blade se apropie imediat, privirea devenind mai serioasă. Îl apucă pe Red de mijloc și îl trase ușor către el, ca să-l poată sprijini.
– Hai, bătrâne. Te ducem la Doc, spuse cu o voce caldă, dar autoritară.
Red nu protestă. Era prea slăbit și prea obosit, iar recunoașterea asta îl durea mai tare decât rana.
– Sin? întrebă Armis, grijă sinceră în glas.
– Este deja pe masă, sub supravegherea lui Doc, răspunse Blade în timp ce începeau să-l conducă pe Red.
– Am intrat prin zona de sud, direct spre infirmierie. Apoi am auzit explozia. Ați zdruncinat tot locul.
Rafe chicni scurt, fără umor.
– Am observat.
Blade zâmbi puțin.
– Mă bucur că sunteți toți teferi. Haideți, zona e sigură acum. Ce-ați făcut aici… a funcționat.
Armis își ridică privirea spre Red, mândria strălucindu-i scurt în ochi.
– Red a făcut-o, spuse el cu fermitate.
– El ne-a salvat pe toți.
Blade îl privi pe Red cu o admirație sinceră.
Red, însă, ridică puțin din umeri, încercând să minimalizeze.
Dar privirea lui, obosită și sfâșiată, spunea alt adevăr:
A dat tot ce avea.
Și încă puțin peste.
Holul vibra încă după exploziile recente. Stone îi conduse pe băieți prin coridorul principal, spre zona izolată. Ușile automate se deschiseră cu un șuierat rece, iar doi dintre asistenții lui Doc alergară imediat spre Red.
– Luați-l! ordonă Stone scurt.
Red fu smuls aproape din brațele lor, întins pe targă, conectat la tuburi și verificat din mers.
Armis rămase o secundă în urmă, privirea lui urmărind cum ușile se închid în spatele lui Red.
Apoi fugi.
Picioarele îi izbeau podeaua cu un ritm disperat, inima se lovea de coaste.
Ajunse într-o clipă în dreptul sălii de operații.
Geamul dintre sala de așteptare și camera sterile era acoperit de aburi, dar suficient de clar ca să vadă.
Sin era întins pe masă.
Pieptul lui se ridica greu sub masca de oxigen, sânge îi păta brațul și abdomenul.
Doc îl lucra în tăcere, cu acea concentrare rece, supraomenească, pe care o avea doar când era ceva grav… foarte grav.
Armis se sprijini cu palma de geam.
Nu putea să intre.
Nu putea decât să privească.
Între timp, Luca și Rafe ajunseră în spațiul unde fuseseră duși Emil și sora lui.
Când îi văzură, amândoi în viață, lipiți unul de altul pe o saltea improvizată, cu pături peste umeri, trupurile lor se relaxară instant.
– Sunteți bine… șopti Luca, aproape nedumerit că este adevărat.
Emil dădu din cap.
Sora lui îl ținea strâns de tricou, cu ochii încă roșii de plâns.
Rafe le puse câte o mână pe umăr și inspiră adânc, ca și cum trupul lui tocmai renunța la o tonă de tensiune.
În camera de control, lumina monitoarelor colora chipurile lui Stone, Blade, Ice și Gost în reflexe albastre. Hărți, camere, senzori, totul pulsa cu informații. Toți aveau fețele brăzdate de oboseală și furie.
Ușa se deschise brusc iar Armis intră.
Privirea lui trecu peste fețele fiecăruia.
– Unde este tata? întrebă, fără introducere.
Stone ridică încet capul.
– Este în izolație. Doc i-a administrat un aer special ca să-l trezească… îl informă.
-Dar am vrut să așteptăm ordinul lui Sin.
Armis nici nu clipi.
– Vreau să-l văd.
Gost se mișcă în scaun.
– Armis… începu el, pe un ton avertizor.
– Vreau să-l văd, repetă Armis, mai dur.
Ice îl privi lung, apoi aprobă.
– Ok. Hai cu mine.
Dar Blade ridică mâna.
– Ice…
Ice se întoarse brusc spre el, iar vocea lui izbucni, spartă de furie acumulată:
– Nu. Sin este lovit. Red este lovit. Echipele sunt sfârtecate. Oamenii noștri au murit.
Respiră scurt, cu pumnul strâns.
-Suntem doar noi. Doar noi. Dacă Armis poate afla ceva de la Volkov… atunci e timpul să eliminăm pericolul. Fără ezitare.
Holul parcă îngheță în jurul lor.
Blade tăcu.
Stone tăcu.
Gost îl privi o secundă lungă… apoi aprobă ușor, printr-o singură mișcare a capului.
Decizia fusese luată.
Ice îl făcu semn lui Armis să-l urmeze și ieși din cameră.
Armis îl urma în tăcere, cu maxilarul încleștat, cu pașii grei, dar hotărâți.
Ceva se schimbase.
Definitiv.
Ice și Armis ajunseseră în fața ușii grele de metal. Holul era tăcut, luminat doar de tuburile reci care pâlpâiau intermitent, ca și cum întreaga clădire își ținea respirația.
Ice ridică mâna și trase zăvorul cu un scârțâit profund, iar ușa se deschise încet. O fâșie subțire de lumină galbenă pătrunse în încăperea întunecată, tăind întunericul ca o lamă.
Trupul slăbit al lui Volkov se profila în acea lumină palidă, legat, obosit, prăbușit într-o umbră a propriului om. Respira greu, iar părul des, încărunțit pe la tâmple, îi cădea în dezordine peste ochii înfundați în orbite.
Ice aprinse lumina rece, albă, care umplu încăperea cu o claritate brutală. Volkov tresări, ducându-și instinctiv brațul la ochi, ca un animal scos prea repede din întuneric.
– Tată? rosti Armis, rămânând drept în prag, ca o statuie cioplită din furie și dezamăgire.
Volkov ridică încet privirea. În ochii lui trecu o undă de recunoaștere, urmată imediat de o rușine adâncă.
– Armis? murmură el, vocea ruginită. Eu…
– Este rândul tău să taci, tată, îl tăie Armis, cu un glas atât de rece încât aerul păru să crape între ei.
-Te-ai lăsat manipulat de acei bărbați. Ți-ai ucis propria soție pentru că ești slab.
Volkov clipi.
Armis făcu un pas înainte, scrutându-l fără urmă de emoție.
– În trecut te-am considerat cel mai puternic bărbat pe care îl cunoșteam. Am crescut crezând că nimic nu te poate doborî. Iar acum… mă uit la tine și nu văd decât o umbră. O carcasă. Un om atât de ușor de manevrat încât aproape ți-ai ucis toată familia. Și pentru ce?
Vocea îi era un tăiș. Ice îl privea cu atenție, pregătit să intervină.
-Armis… am fost… am… fost mințit… încercă Volkov.
Dar Armis nu-l lăsă.
– Ești un nemernic! izbucni el.
Cu doi pași lungi ajunse lângă trupul tatălui său și îl lovi cu pumnul atât de puternic încât capul lui Volkov fu izbit într-o parte, corpul clătinându-se în cătușele prinse de perete.
Ice interveni instantaneu, năpustindu-se asupra lui Armis. Îl apucă de umeri și îl trase înapoi cu forța, lipindu-l aproape de el, ținându-l ca pe o fiară rănită.
Armis urla.
– Ești un criminal! Ai omorât-o! TU!… cuvintele îi ieșeau ca niște lame, iar lacrimile îi urcau în ochi, arse de furie și neputință.
–Ești un nemernic și voi avea grijă să suferi. Toată. Viața. Ta.
Ice îi dădu drumul încet, iar Armis se desprinse cu o smucitură, respirând greu, încleștat din maxilar.
Se îndreptă spre Volkov, cu brațele tremurând.
– Acum ne spui tot. Ce vor? Care e planul lor? Ce ai făcut? Tot, tată. Fără minciuni, fără ocolișuri.
Volkov își umezi buzele crăpate și își lăsă capul pe spate, epuizat.
– Am descoperit cine e Mori… înainte să fiu prins de ei… Atunci am realizat că am fost dus de nas…
Armis își încrucișă brațele, privindu-l de sus, de parcă îl judeca.
– Cine este Mori? întrebă, tonul lui rece ca o lamă.
– El era un… începu Volkov.
– Este fratele lui Sin, îl întrerupse Armis.
-Acum cinci ani a fost „ucis” într-o misiune.
Volkov închise ochii, un tremur trecându-i pe sub piele.
– Da… Una dintre rachetele noastre… au eliminat baza lor.
Armis clipi o dată, lent.
– Rachete? repetă el, ca și cum cuvântul i se lipise de gât.
– În perioada aceea… procuram armament pentru… murmură Volkov, privirea fugindu-i în podea.
– Piața neagră, completă Ice, cu un glas amar.
Armis se clătină o secundă, ca și cum realitatea îi lovea corpul, nu doar mintea.
– I-ai omorât. Pe toți… șopti el. Dumnezeule… Ești un monstru.
– Armis… încercă din nou Volkov, cu un fir de voce.
– Nu…Nu…Taci. Taci!
Armis ridică palma ca și cum ar fi lovit din nou.
-Nu ai dreptul să-mi rostești numele. Ești un criminal. Din cauza ta mama a murit. Din cauza ta viața prietenilor mei este în pericol. Din cauza ta toți acești oameni sângerează, mor… Tu ești centrul tuturor relelor, tată. Mi-ai distrus viața.
Armis făcu câțiva pași în spate. Respira sacadat. Își duse mâna la gură, apoi la frunte, ca și cum încerca cu disperare să-și alunge imaginile care îi veneau în minte.
Se întoarse, fără să mai poată privi la Volkov. Între ei rămase o prăpastie pe care nimic nu o mai putea repara.
– Mama… a simțit, rosti el cu o voce ce abia se ținea.
– A știut că ești lucrat pe la spate de acei nemernici. A știut că o otrăvești… și totuși… a rămas lângă tine. Până în ultima clipă. A sperat că vei vedea minciuna… dar tu…
Armis își strânse pumnii, până când încheieturile i se albiră.
-… tu nu ai văzut nimic.
