Praf de diamant -Capitolul 3 vol1 partea 1

 

Capitolul 3

 Separare

Kwon Ju-han, 22 de ani la acea vreme.

Deși era înscris la secția de Pictură Occidentală a unei școli de artă destul de respectabile, fără a fi însă de top, descoperise târziu trupa Sex Pistols și se îndrăgostise complet de muzica lor. Își neglijase studiile, se agățase de chitară, ajunsese în cele din urmă să intre într-o trupă punk underground și trăia mâncând și dormind în sala de repetiții a trupei, după ce plecase de acasă.

Motivul pentru care plecase nu era opoziția părinților față de activitatea lui muzicală. Aceștia își atinseseră deja scopul, încă din gimnaziu îi schimbaseră direcția, înscriindu-l la o academie renumită de pregătire pentru admiterea la facultate și găsindu-i profesori buni pentru meditații, într-un efort hotărât de a-l duce pe Ju-han, care nu avea niciun interes pentru învățătură, într-o universitate de patru ani din Seul.

Deși părinții nu fuseseră pe deplin de acord, tatăl îi distrusese două chitare, iar mama îi tăiase alocația, aceste lucruri nu fuseseră motivul decisiv pentru care Ju-han, care până atunci nu cunoscuse decât confortul unui tânăr privilegiat, ajunsese să doarmă pe canapeaua din sala de repetiții.

Probabil că părinții lui ar fi fost relativ mulțumiți atâta timp cât obținea o diplomă universitară, indiferent dacă cânta la chitară sau făcea altceva. Însă chiar și niște părinți care aproape renunțaseră la fiul lor pentru că nu le urma dorințele nu puteau accepta implicarea lui în relații homosexuale considerate de ei „deviante”.

Un instructor cu care Ju-han avusese o relație de aproximativ un an în perioada academiei de artă îl urmărea de câțiva ani (chiar și în timpul stagiului militar obligatoriu), iar când Ju-han refuzase în repetate rânduri să reia relația, instructorul ripostase încercând să-i distrugă viața.

Stalkerul trimisese dovezile adunate cu o răbdare obsesivă, de-a lungul timpului, direct părinților lui Ju-han.

Din perspectiva lui Ju-han, acele materiale erau dovada clară a hărțuirii. Pentru părinții lui însă, nu erau decât dovada că fiul lor era homosexual, și nu doar atât, ci unul cu înclinații sexuale pe care majoritatea oamenilor le-ar fi considerat respingătoare.

Nu conțineau doar fotografii făcute în perioada în care fusese într-o relație, ci și imagini cu el în ipostaze intime, surprins alături de parteneri ocazionali din cluburi, ba chiar și capturi de ecran ale unor conversații extrem de private, pline de dorință și limbaj explicit, schimbate în timpul relației.

 Fiul dumneavoastră este un homosexual pervers care își găsește plăcerea în a domina bărbați de vârstă mijlocie, aproape de două ori mai în vârstă decât el, făcându-i să plângă prin cuvinte obscene. Eu sunt unul dintre cei a căror viață a fost distrusă de fiul dumneavoastră. Vă rog să interveniți și să-l controlați, pentru a preveni alte victime.

Acesta era mesajul atașat.

Era adevărat că lui Ju-han îi plăceau bărbații timizi, apatici, trecuți de treizeci și ceva de ani, și că găsea o anumită intensitate în a-i vedea cum se frâng, cum izbucnesc în lacrimi sub o plăcere pe care nu o mai trăiseră, una care le zdruncina rușinea și limitele. Dar cine distrusese, de fapt, viața cui?

Nu fusese el cel care le oferise libertate, o formă de salvare, împlinindu-le dorințele ascunse, reprimate până atunci fără nicio ieșire?

Și totuși, acestea erau cuvintele pe care cel mai puțin ar fi vrut să le audă, mai ales venind de la cineva care fusese, dintre toți, cel mai aprins de acele jocuri.

Deși, în mod formal, plecase din casă pe propriile picioare, în realitate era același lucru cu a fi fost izgonit.

Fără să apuce măcar să ajungă la baie, mama lui vomitase chiar acolo, pe canapea. Tatăl lui, care nu ridicase niciodată mâna asupra lui, nici măcar când îi distrusese chitarele, își pierduse complet controlul și îl lovise fără oprire.

Chiar și atunci când Ju-han strigase că nu era nimic greșit în relațiile consensuale între oameni cu aceleași preferințe și că nici măcar părinții nu aveau dreptul să se amestece în viața intimă a copilului lor, el înțelegea șocul lor.

Dacă ar fi fost vorba doar de o relație heterosexuală, ar fi fost deja suficient de tulburător. Dar să-și vadă propriul fiu în imagini intime cu un bărbat mai în vârstă, nu era greu de înțeles de ce simțeau că li se prăbușește lumea.

Chiar și când repeta mereu:

— Sunt același Kwon Ju-han, fiul pe care îl cunoșteați, privirile lor rămâneau pline de dispreț și furie. Să stea sub același acoperiș devenise un iad. Așa că alesese distanța, sperând că, într-o zi, după ce șocul se va mai domoli, vor putea privi din nou situația cu alți ochi.

Muncea la trei slujbe part-time pe zi doar ca să-și asigure un loc unde să doarmă, însă toate fuseseră luate în grabă, iar plata pe oră era jalnică în raport cu efortul cerut.

În fiecare noapte, încercând să adoarmă pe o canapea aruncată de cineva în timpul unei mutări, cu pernele rupte în mai multe locuri, Ju-han își spunea în gând:

Așa e… la vârsta lui nu e ușor să mai găsești un tânăr dispus să-i bage un bețișor de bumbac în uretră în timp ce spune lucruri de genul: De ce e unchiul meu atât de pervers? Nici măcar nu-și mai poate controla vezica la vârsta lui?

Dorințele i se adunaseră, se strânseseră ca o presiune surdă și probabil că devenise furios.

Dacă își imaginase că Kwon Ju-han avea să înțeleagă asta, se înșelase.

Între timp, Ju-han își schimbase numărul de telefon de mai multe ori ca să scape de stalker. Ultima dată când o făcuse, acesta îi trimisese pe messenger un videoclip cu el însuși masturbându-se, felicitându-l pentru activarea noului telefon.

Chiar și atunci, Ju-han nu făcuse decât să șteargă mesajul și să blocheze ID-ul.

Individul apărea la fiecare concert al trupei și de mai multe ori îl așteptase în fața locuinței, îngenunchind și implorându-l printre lacrimi să-l primească înapoi.

Nu era iubire. Nici nu fusese vreodată. De la început, fusese doar o plăcere reciprocă, iar pentru celălalt nu era decât faptul că nu mai găsise pe nimeni care să-l satisfacă așa cum o făcuse Ju-han.

Crezuse că, în cele din urmă, va renunța. Fusese o greșeală să-l considere doar un fan enervant, prea zelos. Ju-han își spusese că un om atât de timid și retras nu ar putea escalada lucrurile până la ceva grav.

Se înșelase.

Un om timid nu ridică un cuțit împotriva vieții altuia în felul acesta. Acela nu fusese timid, fusese doar un nenorocit laș, ascuns în umbră. Putea tolera întunericul din cineva, melancolia aceea grea și apăsătoare… dar lașitatea nu o putea ierta niciodată.

Timp de aproape o lună, privind petele de mucegai de pe tavanul sălii de repetiții, Ju-han se gândise în fiecare noapte cum să se răzbune într-un mod care să-i stingă cu adevărat furia.

Da… nimic altceva nu mai conta. Trebuia să găsească o eliberare. Simțea că nu va mai putea dormi niciodată dacă nu-și va vărsa acea emoție intensă asupra acelui nenorocit, până când furia din el avea să ardă complet și să se stingă.

Pentru asta, Ju-han, odinioară moștenitorul unei familii bogate, era pregătit să-și trăiască restul vieții cu un cazier penal.

Asta, până la urmă, era esența punkului.

În ziua în care primul salariu îi intrase în cont, Ju-han se dusese direct la magazinul lui vintage preferat.

Era un loc care vindea articole în stil punk, lucruri rare în Coreea. În sfârșit găsise bocancii militari pe care îi dorise atât de mult.

Plănuia să-și ducă răzbunarea la capăt purtându-i.

— Hani, cum ai putut? Eu eram cel care promisese că îi va cumpăra!

— Îmi pare rău… Dar știi că nu suntem chiar o afacere cu mulți bani de rezervă, nu? Le-ai rezervat pe numele tău, dar nu te-ai mai întors de o lună. Dacă nu le vând când apare cineva dispus să le cumpere, cine știe când mai apare alt client… N-am avut încotro. Te rog, încearcă să înțelegi.

Ju-han a fost devastat când a aflat că tocmai bocancii pe care îl rugase pe Hani să nu-i vândă nimănui, pentru că îi va cumpăra sigur imediat ce își primește salariul, fuseseră vânduți cu doar cinci minute în urmă. Simți chiar și o neliniște bruscă, de parcă cineva ar fi tras violent frâna peste planul lui de răzbunare.

— Am rezistat o lună întreagă trăind doar cu tăiței instant și kimbap triunghiular, gândindu-mă doar la bocancii ăia!

— Avem multe alte modele frumoase. Nu trebuie să fie neapărat aceia.

— Pentru mine, nu sunt doar o pereche de pantofi! Hani, ai cumva datele de contact ale persoanei care i-a cumpărat?

— Ăă… ei bine…

Managerul își mângâie barba rară cu degetul arătător și își plimbă privirea în jur. Ju-han se aplecă peste tejghea, de parcă ar fi fost gata să sară peste ea.

— Ce e? Știi ceva, nu-i așa? Dacă știi, spune-mi! Plătesc în plus… Nu, o să te rog în genunchi să mi-i găsești!

În acel moment, cineva îl bătu ușor pe umăr din spate. Atingerea era suficient de delicată încât să pară o tachinare, moale, ca o glumă.

— Cât de mult în plus ești dispus să dai?

— ……

Când se întoarse, o femeie de statură mică îl privea de jos în sus. Avea un aspect izbitor, cu părul negru, tuns bob, tăios ca o lamă, și purta ochelari de soare în interior, în plină iarnă. Nu era foarte înaltă, dar tocul bocancilor cu șireturi pe care îi purta îi ridica buzele până aproape de nivelul nasului lui Ju-han.

De la cap până-n picioare, de la piercingurile din sprâncene și obraji până la paltonul în carouri tartan, era întruchiparea stilului punk.

Stil cool. Chiar și în situația aceea, Ju-han nu putu să nu o admire.

— Tu… tu i-ai cumpărat?

Femeia dădu din cap.

— Ce, probabil nici nu-ți vin! Vinde-mi-i mie, bine?

— Oamenii cumpără pantofi doar ca să-i poarte? Nu mai fi așa novice.

Femeia își schimonosi ușor trăsăturile, privind spre Ju-han cel impulsiv.

— Doamnă… domnișoară, vă rog, vindeți-mi-i mie. Eu sunt cel care a îndurat o lună chinuitoare doar gândindu-mă cum să pun mâna pe ei. Pentru mine, acum, bocancii aceia nu sunt doar niște pantofi. Sunt simbolul unui angajament pe care l-am făcut.

Ju-han îi simți privirea analizând sinceritatea disperării lui, cercetându-l încet, din spatele ochelarilor de soare.

— De ce? Ce s-a întâmplat?

— Din cauza unui nenorocit… viața mea a ajuns la pământ.

 — Mi-am făcut o promisiune mie însumi că, dacă pun mâna pe bocancii aceia, mă duc să mă răzbun pe tipul ăla.

Ea își coborî ochelarii de soare până la vârful nasului și îl privi pe Ju-han. Ochii ei mari, accentuați puternic cu un machiaj smoky, deveniseră deodată ascuțiți, tăioși.

— Vreau să studiez Estetica, să plec la studii în străinătate și să devin curator în Europa, dar mama și tata vor să dau la Facultatea de Pedagogie și să devin profesoară. Ca fratele meu mai mic, care face exact ce i se spune, poartă hainele alese de ei, merge la academiile pe care i le aleg ei și se vede cu prietenii pe care i-i aranjează tot ei. Dar eu am aplicat pe ascuns la Departamentul de Estetică de la Universitatea XX și am intrat. Părinții mei nu vor să-mi plătească taxa dacă nu merg la Pedagogie? Așa că acum nici măcar nu pot merge la universitatea la care am muncit atât de mult să intru și trăiesc într-o cameră minusculă de 1,5 pyeong, la un hagwon, după ce am fugit de acasă. Chiar și așa, am vrut să capăt experiență în ceva ce iubesc, așa că m-am angajat la o galerie, muncind peste 15 ore pe zi, dar tot ce primesc e „plată din pasiune”. Sunt o mulțime de copii care stau la coadă pentru banii ăștia, așa că pot fi dată afară în orice moment.

Nesigur de intenția din spatele acestei revărsări bruște de confesiuni, Ju-han se încruntă de data asta. Încerca ea să înceapă un fel de competiție a suferinței? Dacă „câștiga”, renunța la bocanci?

— Ei bine? Viața ta a luat-o mai rău razna decât a mea?

De parcă i-ar fi anticipat întrebarea, Ju-han răspunse imediat:

— Outing.

— ……

Ea îl privi în tăcere o clipă. Apoi, încrucișându-și brațele, puse următoarea întrebare:

— ……Ținta?

— Părinții mei.

— ……Autorul?

— Un fost iubit. Un instructor de la academia de artă cu care am ieșit în liceu. Avea 37 de ani atunci, iar acum are 41.

De data asta, își strâmbă fața cu toți mușchii, într-o grimasă sinceră.

— Ce gusturi mai sunt și astea?

— Știu, gusturile mele sunt groaznice. Dar el e nenorocitul care le-a făcut cunoscute părinților mei.

— Da, clar e un nenorocit.

— Nu-i așa? O să-l reclam și o să-l târăsc prin noroi de data asta. O să mă asigur că nu mai poate scoate nici măcar un rahat pe curul lui, chiar dacă ajung eu însumi la poliție. Nu suport să rămân dator nimănui. Așa că dă-mi bocancii.

— Hai.

Își potrivi din nou ochelarii de soare, trecu pe lângă Ju-han și se îndreptă spre ieșire.

— Unde te duci? Nu iei bocancii? Tocmai ai spus că e un nenorocit, nu?

Ju-han strigă după ea, grăbindu-se s-o urmeze. Când deschise ușa, aerul rece al iernii năvăli înăuntru de parcă o așteptase.

— Asta ți se pare răzbunare? Ochi pentru ochi. Dacă el ți-a distrus reputația, trebuie să plătească tot cu distrugerea reputației.

……..

Faptul că era în Hongdae nu garanta deloc succesul; chiar și într-o seară de sâmbătă, în bar erau ocupate doar două-trei mese. Cea mai apropiată de intrare părea rezervată unor cunoscuți ai proprietarului.

Interiorul nu era sofisticat, dar avea o atmosferă confortabilă și aparte. Muzica era la un volum potrivit și bine aleasă, iar băuturile erau ieftine. După cum spuneau Ju-han și Yuni, motivul pentru care nu avea prea mulți clienți, în ciuda acestor avantaje, era faptul că nu era un loc „fotogenic”.

Trecuseră deja două săptămâni de când ajutasem la deschiderea VIP a noii expoziții Phantom.

Câteva zile după aceea m-am simțit de parcă pluteam, ca și cum aș fi pășit într-o altă lume, dar senzația de ireal se estompase pe măsură ce continuasem să mă țin ocupat, împărțindu-mi timpul între jobul de la firma de mutări și ajutorul dat la casa domnului Im.

Alpha de tip Golden, tablouri vândute cu zece milioane de won bucata, petreceri cu șampanie și gustări fine prea frumoase ca să le mănânci… Până și sentimentul că o asemenea lume există undeva începea să se estompeze.

Am primit un mesaj de la Yuni prin domnul Im, miercuri.

Invitația ei de a ieși la o bere cu Ju-han, sâmbătă, fu neașteptată, dar binevenită.

După ce am trecut pe acasă să fac un duș, după muncă și am fugit spre locul de întâlnire, vremea se încălzise suficient încât un strat fin de transpirație să-mi acopere fruntea; părea că deja ne îndreptăm spre începutul verii.

Când ne-am întâlnit afară, atât Yuni, cât și Ju-han păreau mult mai apropiați, iar noi am renunțat rapid la formulele formale „doamna Yuni” și „domnul Ju-han”, trecând la „Yuni” și „Ju-han”.

Cu cartofi prăjiți acoperiți cu cheddar topit, și bere la halbă în față, Ju-han călătorea înapoi cu trei ani în trecut, scormonind după amintiri vechi.

Una dintre cele două pisici ale barului sări pe locul liber de lângă Ju-han. Era o pisică persană cu păr lung și era foarte prietenoasă cu oamenii. Hyung-ul își continua povestea în timp ce mângâia blana moale a animalului.

— După aceea, am mers la o cafenea din apropiere și am pus pe masă totul despre nenorocitul ăla, de la trecut până în prezent. Numai asta a durat vreo două ore. Întrebările lui Baek Yuni erau atât de meticuloase și calme, încât aveam impresia că sunt acolo ca să angajez un avocat și să-l dau în judecată pe ticălos.

Pentru că aveau stiluri atât de asemănătoare și păreau atât de în largul lor unul cu celălalt, crezusem că se cunosc de mult înainte să înceapă să lucreze împreună la Phantom, dar nu era deloc așa.

După aceea, s-au înțeles dintr-o privire, au construit mai multe scenarii de răzbunare și, după o analiză atentă, au ales unul pe care să-l pună în aplicare. Materialele pe care stalkerul le trimisese părinților lui Ju-han au fost livrate direct directorului academiei unde lucra individul.

— Când directorul a venit la muncă, mai spre după-amiază, una dintre sarcinile fixe ale nenorocitului era să livreze corespondența din ziua respectivă și, în același timp, să raporteze starea academiei. A ajuns să-i înmâneze propriului șef exact materialele de stalking pe care le trimisese părinților mei. Numai când mă gândesc cum încerca să pară demn și turuia despre rata de înscriere a elevilor în fața șefului lui,  care probabil tremura în timp ce privea capturile de ecran în care el își ruga colega mai tânără cu aproape douăzeci de ani să-l trateze ca pe un câine în pat, ca înainte…

Hani se opri o clipă, cu un zâmbet blând pe buze, frecându-și obrazul de obrazul pisicii pe care o ținea în brațe.

N-aveam nevoie să aud detaliile ca să-mi imaginez cum trebuie să fi reacționat directorul, un bărbat de vârstă mijlocie cât se poate de obișnuit, fără vreo experiență anterioară cu astfel de situații.

— Și-a săpat singur groapa. Dacă acele documente ajungeau la mine acasă, mă expuneau pe mine, iar dacă ajungeau la el, îl expuneau pe el. Noi am ales compania în locul caselor noastre. Asta arată cum cuțitul folosit ca să-i rănești pe alții poate deveni unealta cu care te rănești singur. Lecția asta am învățat-o clar, datorită lui Baek Yuni.

— Probabil a fost o dimineață de luni în care a aflat multe despre sine.

Ju-han sorbi din bere, sprijinindu-și cotul pe masă, în timp ce Yuni vorbea:

— Oricine aduce lacrimi în ochii altcuiva merită să verse lacrimi de sânge. Indiferent cât timp durează, cât de multă muncă de jos este necesară și chiar dacă îmi îngrop toată viața în proces… principiul meu este să nu las niciodată pe cineva care m-a călcat în picioare să scape ușor.

În timp ce spunea ceva ce putea suna puțin înfricoșător, Ju-han își frecă ușor nasul de botul pisicii.

— Așa-i, Kushong-ah… — adăugă el, cu o voce plină de afecțiune.

Eram curios ce se întâmplase cu stalkerul după aceea, dar puteam să și ghicesc. Dacă un bărbat trecut de patruzeci de ani era expus în felul acela la locul de muncă, consecințele erau previzibile. Familia lui putea fi șocată și să rupă legăturile, dar ar fi păstrat totul discret; societatea, însă, nu avea să fie atât de tăcută.

— Cumva îți pare rău pentru nenorocitul ăla?

Presupunerea lui Hyung era greșită.

Eu mă gândeam doar cât de curat putea fi încheiată o răzbunare atât de limpede, încărcată de resentimente. Am dat din cap.

— Cred că a fost un final curat.

— Ești mai rece decât pari.

Spunând asta, Hyung afișă un zâmbet larg. În acel zâmbet șugubăț, ușor ticălos, mi-am amintit brusc de CEO lui Phantom.

Am comandat cu toții încă o rundă de bere. Pentru ei era a treia, pentru mine a doua.

— Așa a început totul între mine și Baek Yuni. Dacă nu era ea, probabil m-aș fi dus direct la nenorocitul ăla, aș fi explodat de furie și aș fi ajuns cu cazier. Pe atunci, părinții mei sigur nu ar fi plătit nicio despăgubire. Deși, dacă mă gândesc bine, nici acum situația nu e prea diferită.

Ju-han șterse spuma de pe buze, iar expresia lui deveni ușor acră.

— Apropo de Baek Yuni, ce auzisem eu despre faptul că se chinuia într-o galerie era deja depășit. Pe atunci, ea o ducea deja foarte bine, câștigând un salariu serios la Phantom. Sigur, muncea din greu pentru că aveau lipsă de personal, dar scăpase de mult de goshiwon-ul ăla de 1,5 pyeong.

— Dacă Phantom nu ar fi crescut atât de repede și nu ar fi avut nevoie disperată de oameni atunci, nu te-aș fi lăsat să dai interviu acolo. Ah, timingul ăsta…

Tonul ușor nemulțumit al lui Ju-han fu urmat de plângerea jucăușă a lui Yuni.

Între timp, celelalte mese se goliseră, rămânând doar cunoscuții proprietarului lângă intrare și noi, în interiorul barului. Păreau să fi făcut un pariu, pentru că un strigăt de bucurie și un geamăt de dezamăgire izbucniră simultan. Probabil speriată de zgomot, pisica își mișcă urechile și se cuibări mai adânc în brațele lui Hani.

Am privit mâna lui subțire mângâind blana pisicii și am mai luat câteva înghițituri de bere. După ce mă mutasem în Seul, învățasem să apreciez liniștea și recompensa unei doze de bere după muncă, dar berea de azi avea un gust diferit, cumva.

Revenind la începutul poveștii, am întrebat ceva ce mă măcina încă de când ascultam planul de răzbunare:

— Ce s-a întâmplat cu bocancii?

— Bocancii? Ah… bocancii aceia.

Hani zâmbi și își ridică brusc piciorul drept deasupra nivelului mesei. Speriată de mișcarea neașteptată, pisica sări rapid de pe scaun și dispăru spre spatele barului.

— Nu sunt genul de om care spune una și face alta.

Yuni ridică paharul pentru un toast.

Trei pahare se ciocniră deasupra cartofilor prăjiți deja reci. Deși nu știam exact ce sărbătoream, părea un toast pentru o victorie.

— Așa că, Lee Hyun, de ce nu lucrezi oficial la Phantom?

— Poftim?

Hani dădu pe gât mai bine de jumătate din bere, de parcă ar fi vrut să șteargă imaginile lipicioase ale trecutului. Așeză paharul pe masă cu un sunet satisfăcător și schimbă brusc subiectul. O auzii pe Yuni oftând de lângă mine.

— Crezi că dacă adaugi „deci, de ce nu…” rezolvi totul? Ți-am spus să mă lași pe mine când vrei să aduci vorba despre ceva, și știam că exact așa o să faci.

— De ce? Nu era firesc? Eu explicam cum am ajuns să lucrez la Phantom după ce te-am întâlnit. Nu e normal să sugerez apoi că ar trebui să lucrezi și tu acolo?

— Hai să lăsăm asta.

Hani își ridică sprâncenele și își coborî colțurile gurii, făcând o expresie nemulțumită. În schimb, femeia mai în vârstă începu să vorbească în stilul ei caracteristic — rapid, dar calm.

— Chiar dacă munca la Phantom e grea, industria ne consideră printre cei mai buni. De fapt, majoritatea galeriilor au condiții mai proaste decât Phantom. E ceva obișnuit ca galerii de dimensiunea noastră să aibă un singur angajat. Noi am angajat oameni de fiecare dată când am crescut, dar se pare că a venit momentul să mai aducem pe cineva nou. De aceea vrem să te alături nouă.

— În primul rând… sunt foarte recunoscător pentru ofertă. Înseamnă mult că aveți o părere atât de bună despre mine. Dar nu am prea multă experiență, așa că nu știu dacă aș fi de mare ajutor…

Era surprinzător și, în același timp, binevenit, la fel ca atunci când am aflat prin domnul Im că vor să mă întâlnească separat. Totuși, aveam îndoieli legate de cât de util aș putea fi într-un spațiu profesional precum o galerie.

— Dar, de fapt, directorul mi-a sugerat să încerc să lucrez ca ajutor intern.

— Post cu cazare?

— Da, încă nu am decis și nu le-am spus nimic, dar cred că asta se va întâmpla.

Tot într-o zi de miercuri mi-a propus și domnul Im să locuiesc la el.

După ce mi-a transmis că Yuni și Ju-han vor să mă vadă, m-a dus acasă și mi-a făcut oferta. Probabil că fusese o propunere făcută din grijă pentru situația mea. Nici el nu a negat asta. În cele din urmă, alegerea era între a depinde de Morae și Hani sau de a depinde de domnul Im.

— Asta e și mai bine! Dacă te muți la director, o să fie perfect , poți face treaba de menajeră și, în același timp, să lucrezi la Phantom!

— Hei, dacă începe să lucreze la Phantom, Yi-hyun va trebui să facă naveta zilnic și să stea peste program. Cum o să se ocupe și de munca de menajeră care locuiește acolo? Ți se pare că treburile casnice sunt chiar atât de ușoare?

— Sunt doar un tip care trăiește singur, aruncă hainele în mașina de spălat și scoate gunoiul la timp, știi? Baek Yuni… chiar îți arăți adevărata față.

În ciuda cicălelilor surorii lui, Ju-han zâmbea larg dintr-un motiv anume. Era însă un zâmbet șiret, de parcă ar fi ascuns ceva.

— Ei, ce zici?

— Ești doar geloasă că Yi-hyun o să locuiască la director.

După ce îl privi în tăcere câteva clipe pe fratele ei, femeia clătină din cap.

— Mai bine îl lăsam să ajungă la închisoare atunci.

Sincer, oferta de a lucra oficial la Phantom atinsese ceva adânc în mine. Munca la firma de mutări și cea de ajutor în casa domnului Im se potriveau firii mele și îmi ofereau un sentiment de confort, dar nu aveau nimic incitant. Erau genul de activități care mă împingeau și mai mult în propria mea carapace, tocmai de aceea mă simțeam atât de liniștit acolo.

Dar la Phantom… exista neliniște.

Era ca și cum aș fi fost smuls din nisipul umed al plajei, unde stăteam ghemuit, și aruncat direct pe valurile strălucitoare, o mișcare bruscă, imprevizibilă.

Știam că, într-un fel sau altul, venise momentul să iau o decizie în privința situației mele. Nu mai puteam continua așa, dormind lângă un cuplu iubitor, despărțit de mine doar de o ușă glisantă după ce fugisem de tot, sau aruncându-mă în muncă fizică doar ca să-mi golesc mintea.

— Nu e ca și cum adăugarea unei persoane face munca mai ușoară imediat. În funcție de cine vine, poate să fie mai mult de muncă, iar dacă personalitățile nu se potrivesc, devine doar stres… De aceea am tot amânat să angajăm pe cineva, dar îți spun asta pentru că cred că mi-ar plăcea să lucrez cu tine. Gândește-te. Dacă ți se pare o idee bună, ne poți spune nouă sau poți discuta direct cu directorul.

M-am bucurat sincer de oferta lor. Lăsasem pictura departe în urmă, dar gândul de a lucra înconjurat de artă mi se părea un substitut minunat.

Totuși, mai exista un motiv pentru care nu puteam pur și simplu să accept, recunoscător, mâna întinsă atât de sincer către mine.

— Dar directorului… nu i-ar displăcea dacă m-aș alătura?

— Ce e de plăcut sau de displăcut? Ești aici doar să ajuți temporar.

— Indiferența lui încă apasă greu asupra mea.

— Nu-ți face deloc griji pentru asta. Omul acela are și el partea lui de urcușuri și coborâșuri în viață, de aceea îi este greu să aibă încredere în oameni. Dar dacă ajungi să-l cunoști, de fapt te privește favorabil. Poate pentru că e un Alpha de tip Golden, are multă încredere în instinctele lui. Dacă nu te-ar plăcea, nici nu te-ar fi lăsat să intri în Phantom. În plus, dacă nu te-ar plăcea, de ce l-ar fi interogat pe manager despre tine?

— ……

Probabil crezând că privirea mea rigidă și tăcerea veneau din nemulțumire, Hani făcu o grimasă ușor stânjenită și se corectă:

— Oh, nu chiar „interogat”… dar cred că întreba dacă ai studiat arte plastice sau ceva de genul. Ce i-ai spus profesorului Inwoo despre lucrare, în ziua aceea, a devenit subiect de discuție între noi o vreme. Nu o lua în nume de rău. Eram prin apropiere și am auzit,  întrebările acelea nu erau deloc răuvoitoare.

Nu era vorba că m-aș fi simțit prost. În pieptul meu se ridica ceva, ca un val care pornea de sub picioare, dar nu era neplăcut.

Nu eram priceput să-mi exprim sentimentele în cuvinte, dar am încercat să le explic că nu sunt supărat, sperând că sinceritatea mea va ajunge la amândoi.

— Chiar dacă nu ajungi să lucrezi la Phantom, hai să ținem legătura și să ne mai vedem din când în când. Baek Yuni pare să te placă, ceea ce e rar la ea.

— Îi place pentru că e frumos.

— Tu erai cea care îl tot bătea la cap pe director să te recruteze de fiecare dată când îl vedeai, dar el e un adevărat tsundere. O să trebuiască să te obișnuiești cu el, Lee Hyun.

În ziua aceea, pentru prima dată, am băut trei pahare de bere. În parte pentru că, după ce le auzisem trecutul deloc ușor, cei doi mi se păreau mai apropiați și mai confortabili ca înainte, dar și pentru că acea emoție neliniștită și vagă mă împingea să-mi golesc paharul mai repede decât de obicei.

A trebuit să mă opresc de două ori pe scările care duceau spre apartamentul meu.

Privind noaptea Seulului de pe trepte, nu mi-am mai imaginat bărcile de pescuit calmar, așa cum făceam când priveam de pe mal.

…….. 

Am pus în coș cereale cu migdale, un carton de lapte de un litru, un set de iaurt simplu și, în cele din urmă, suc de merișoare, apoi m-am îndreptat spre casă, când am observat că deja apăruseră pepenii coreeni.

Deși puteai mânca pepene verde chiar și în mijlocul iernii și mandarine în plină vară, pepenii coreeni așezați pe standul acoperit cu material verde nețesut erau, chiar dacă fuseseră scoși puțin mai devreme, un fruct profund sezonier.

Am luat unul și l-am apropiat de nas; aroma era surprinzător de dulce.

Dacă îl tăiam în bucăți ușor de mâncat și îl puneam în frigider, le-ar fi fost convenabil să-l ia și să-l mănânce.

Cumpărăturile nu făceau parte din atribuțiile mele la casa domnului Im, dar știam că, dacă nu aprovizionez cu lucruri de genul acesta, gospodăria mea ar deveni și mai dezordonată, așa că, o dată pe săptămână, cumpăram suc, lapte, fructe, cereale și pâine pentru a reface proviziile. Mi-aș fi dorit să pot găti ceva, chiar și simplu, dar tot ce știam să fac era ramen instant și ouă prăjite.

În ultima vreme, domnul Im îmi spusese că nu mai e nevoie să fac cumpărături, pentru că serviciile de livrare erau foarte bune, dar mă liniștea să-l văd mâncând lucrurile pe care le cumpăram, apreciind efortul. Oricum mă plătea generos pentru o muncă nu foarte dificilă, așa că voiam să-i fiu de ajutor, măcar în feluri mărunte.

După ce am mai cumpărat câteva sandvișuri și pâine de la brutăria din fața caselor de marcat, am ieșit în lumina puternică a soarelui. Mi-am făcut o vizieră improvizată din palmă, ca să mă obișnuiesc cu lumina, apoi am pornit la drum.

Casa domnului Im se afla într-un complex rezidențial de lux, cu vedere spre râul Han, dar, fiind un complex mic, cu doar două clădiri, nu avea zonă comercială proprie. Deși complexul mult mai mare de alături avea o zonă de magazine, acolo exista doar un supermarket mic, așa că, de obicei, făceam cumpărăturile la supermarketul mare aflat la zece minute de mers pe jos, apoi mergeam pe jos până la muncă.

— Seo Yi-hyun!

Chiar când intram pe aleea care ducea direct de la trecerea de pietoni spre complex, cineva îmi strigase numele. M-am întors instinctiv și l-am văzut pe domnul Im zâmbindu-mi de pe locul din dreapta, într-un SUV alb, elegant.

I-am zâmbit înapoi, bucuros să-l văd, dar privirea mi-a alunecat peste umărul lui și l-am zărit pe CEO lui Phantom, așezat la volan.

Deși nu făcusem nimic greșit față de el, inima mi se strânse involuntar.

— Ți-am spus, nu e nevoie să faci cumpărături; sunt grele.

— Nu durează mult.

— Urcă. Hai să mergem împreună.

Am ezitat, dar o altă mașină încerca deja să intre pe alee. Nu părea momentul potrivit să refuz politicos, așa că m-am urcat pe bancheta din spate.

În clipa în care am închis ușa, mașina alunecă pe alee, îndreptându-se spre malul râului Han, unde se afla complexul.

— Am avut o mică tamponare în drum spre muncă, azi dimineață. Am lăsat mașina la service și au spus că va dura cam o săptămână. Din cauza asta, mă întorc acasă cu mașina directorului Liu.

— U-un accident?

La vocea mea agitată, domnul Im se întoarse și îmi zâmbi blând, ca să mă liniștească.

— Da. A fost doar o tamponare ușoară, sunt bine.

— De când există accidente „ușoare” și „grave”? Știu că de data asta nu a fost vina managerului Han, dar câte accidente sunt deja? Încearcă să te gândești și la poziția celui care trebuie să primească telefoane despre accidente la fiecare câteva luni.

Cum azi nu aveam program la firma de mutări, plecasem mai devreme decât de obicei și deja mă întrebam de ce domnul Im ieșise atât de devreme de la muncă. Dar să aflu că fusese implicat într-un accident, chiar dacă susținea că nu pățise nimic…

Pentru prima dată, eram de acord cu CEO.

Mi-am ascuns mâinile tremurânde și am tras sacoșa ecologică pe care o foloseam drept pungă de cumpărături pe genunchi, strângând-o tare, încercând să mă liniștesc.

— Da, da, îmi pare rău. Îți datorez o sută de scuze că te-am îngrijorat.

— Îți spun de fiecare dată că stilul tău de condus e prea agresiv.

— Directore Liu, haideți să nu mai vorbim despre managerul Han iritat și să revenim la Shu-Shu, bine?

Domnul Im încercă să schimbe rapid subiectul, dar părea cu adevărat supărat. Era un ton emoțional pe care nu-l mai auzisem niciodată la el.

— Dacă nu-ți place să fii cicălit, atunci schimbă-ți stilul de condus. Dacă nu poți să-ți schimbi obiceiul, îți voi angaja un șofer.

— Tu conduci singur și vrei ca eu să merg cu șofer? Ce o să spună lumea?

— Și ce dacă? Dacă i se întâmplă ceva managerului Han, oamenii ăia vor veni să răspundă în locul lui pentru Phantom?

— Lee Hyun, ai auzit ce a spus directorul Liu? Asta e dur, nu?

Domnul Im se întoarse spre mine, pe bancheta din spate, și mă întrebă. Nu era, de fapt, o întrebare care să caute un acord sincer.

— Dacă îți faci griji că aș putea păți ceva, spune pur și simplu asta. Nu mai folosi Phantom drept scuză.

Încercând să schimbe atmosfera, continuă pe un ton ușor, glumeț. În timp ce rotea lin volanul spre intrarea în parcarea subterană a complexului, își coborî vocea, care fusese cu o jumătate de ton mai ridicată decât de obicei, într-un timbru jos, domol.

— Dacă știi asta atât de bine, atunci ai grijă.

Vocea lui era încărcată de un oftat care părea că s-ar putea risipi în orice clipă. Destul cât să înțeleagă oricine că grija lui nu era doar o simplă cicăleală.

De data aceasta, domnul Im nu se mai întoarse, dar, doar din profilul parțial vizibil, puteam spune că zâmbea, un zâmbet în care se amestecau scuzele și recunoștința.

Indiferența și aerul lui ușor nepăsător față de bărbatul din dreapta, amabilitatea profesională pe care o arătase invitaților la petrecere și ostilitatea pe care mi-o adresase mie, ca unui străin…

Asta era tot ce știam despre el.

Îl crezusem un șef jucăuș și amabil pentru echipa Phantom, dar nu mi-aș fi imaginat niciodată că ar putea fi genul de om care să sune neliniștit când își face griji pentru cineva, până într-un punct aproape exagerat de protector.

Dar, până la urmă, așa sunt oamenii. Dacă nu curge sânge albastru, de aceeași culoare cu ochii lui , prin venele cuiva, chiar și cei care par incapabili să-și reverse afecțiunea asupra altora nu pot rămâne detașați când vine vorba de cineva prețios. E ceva firesc.

Când am coborât în parcarea subterană, aerul părea înăbușitor. Nimeni altcineva nu părea deranjat, dar pe mine mă rodea faptul că pierdusem ocazia de a-l saluta pe CEO.

După ce am coborât și am mers spre partea din față a mașinii, privirile ni s-au întâlnit pentru prima dată. L-am salutat cu o voce joasă:

— Bună ziua.

El dădu ușor din cap.

Ochii aceia albaștri, palizi, nu arătau nici urmă de interes față de mine, deci fu greu de crezut că era aceeași persoană care mă „interogase”, cum spusese Ju-han.

Pentru el, eram doar un ajutor temporar la Phantom, iar acum, un menajer în casa profesorului. Dacă nu erai o persoană deosebit de caldă și sociabilă, nu exista niciun motiv să faci un efort special pentru a vorbi frumos sau a zâmbi cuiva aflat într-o poziție ca a mea.

Din moment ce tocmai amabilitatea aceea impusă de politețe și avalanșa de întrebări mascate în conversație banală erau cele care mă făceau să mă simt inconfortabil, nu aveam niciun motiv să mă simt jignit de indiferența lui.

De îndată ce ajunseră acasă, cei doi se așezară la masa din bucătărie și începură să discute despre muncă, iar eu, la rândul meu, m-am apucat de treburile mele.

Am început cu curățenia celor patru camere și a celor două băi, ca să poată vorbi în liniște.

Din fragmentele de conversație pe care nu aveam cum să nu le aud, intrând și ieșind din camere, am înțeles că unul dintre artiștii exclusivi ai Phantom plănuia o expoziție personală. CEO-ul, care vizitase atelierul artistului mai devreme în acea zi pentru a verifica progresul, părea hotărât să grăbească pe cât posibil programul expoziției.

În vocea lui se simțea un alt fel de entuziasm, diferit de cel pe care îl avea când își făcea griji pentru stilul de condus al profesorului.

Dacă nu mă înșelam, numele artistului părea să fie „Shu-Shu”.

De fiecare dată când vocea lui joasă, ușor aspră, ca și cum ar fi fost zgâriată de un spin, rostea acel nume dulce, Shu-Shu, simțeam o senzație ciudată, necunoscută. Era ca un disc care sare într-un anumit punct sau, poate, ca imaginea lui aplecându-se cu tot trupul ca să îmbrățișeze un pui de caniș și să-l copleșească cu afecțiune.

Poate părea contradictoriu, dar nu era o disonanță neplăcută, care să mă facă să mă încrunt — nu era ceva ce să-mi displacă să aud sau să văd.

Dimpotrivă, era ceva nou, necunoscut, care îmi stârnea curiozitatea.

Shu-Shu. Ce fel de picturi ar putea crea un artist cu un asemenea nume? Probabil nu era numele lui real, dar mă trezeam întrebându-mă.

— Chiar ai de gând să-l muți aici?

În timp ce curățam baia de lângă living, vocea lui ajunse până la mine dincolo de peretele placat cu gresie, exact când m-am oprit din frecat cada. Nu era suficient de puternică încât să disting fiecare cuvânt, dar era destul cât să înțeleg, în mare, despre ce vorbeau.

— Nu e sigur încă, dar așa se pare. Mi-a fost greu să-l conving.

— Îi spun „asistent intern”, dar înseamnă să locuiești în aceeași casă cu un străin.

— Străin? Ți-am spus, e cineva pe care l-am învățat.

— Acum zece ani.

— Chiar trebuie să vorbești așa acum? Aș vrea să te oprești.

— Și dacă se întâmplă ceva? Lași un bărbat să se mute și să locuiască cu tine. Chiar și cineva care pare normal se poate întoarce împotriva ta în orice moment.

— Atunci ar trebui să-l dăm afară mai întâi pe directorul Liu. Și tu ești bărbat.

O spusese cu o neliniște ce-i străbătea tăcut sufletul: era el oare același în ochii lui Manager Han? Iar dacă nu era asemenea lui, atunci ce anume însemna el pentru domnul Im?

Înțelegea grija, era firesc ca cineva să se teamă că o persoană dragă ar putea ajunge să locuiască alături de un bărbat care nu îi era familie. O astfel de îngrijorare nu era nici nedreaptă, nici lipsită de temei. Și totuși, fiind chiar el izvorul acestei temeri, nu putea evita ca discuția să-i apese inima și să-i fie de-a dreptul neplăcută.

— Știu că ești îngrijorat, dar am propriile mele planuri, bine? Nici măcar nu vreau ca Yi să audă această conversație, așa că mai bine o încheiem aici… dacă nu vrei să mă vezi cu adevărat furios.

Se opri acolo, de parcă hotărârea îi fusese rostită fără drept de întoarcere. Vorbele alunecară apoi spre un alt subiect, reluând firul discuției despre scriitorul numit Shu-Shu. Directorul își dorea cu ardoare deschiderea expoziției cât mai curând, însă domnul Im nu se lăsa înduplecat, invocând programul prea strâns. Astfel de schimburi de replici continuară, ca un ecou al unor voințe ce nu voiau să cedeze.

Când deschise robinetul dușului pentru a-și clăti săpunul de pe piele, apa căzând în șuvoaie line, nu mai putu auzi ce se spunea dincolo de ușă.

Domnul Im folosea rareori baia din living, astfel că nu era mult de curățat. Și totuși, dintr-un motiv pe care nu și-l putea explica pe deplin, ezită să iasă. Zăbovi mai mult decât de obicei, iar când în cele din urmă termină, baia strălucea de o curățenie aproape desăvârșită.

După ce încheie și treburile din living, bucătărie și sufragerie, se îndreptă spre geanta pe care o lăsase pe canapea. Atunci, dinspre masa din salon, domnul Im se ridică, împingându-și scaunul înapoi, semn că întâlnirea se sfârșise.

— Lee Hyun, dacă nu ai programat încă firma de mutări pentru sâmbăta viitoare, ai putea să dai o mână de ajutor la Phantom?

— Sâmbăta viitoare este încă liberă.

— Expoziția pe care ai ajutat să o pregătești data trecută se încheie atunci. Dar programul pentru următoarea a fost devansat considerabil… Se pare că Directorul nu mai are răbdare și vrea să o deschidă mai devreme.

Se vedea limpede că insistența lui pentru grăbirea expoziției lui Shu-Shu își găsise în cele din urmă izbânda.

— Nu am nimic împotrivă…

Își ridică privirea spre el, așezat relaxat pe scaunul din salon, sorbindu-și cafeaua cu o nepăsare calculată. Fusese un gest făcut fără să gândească.

Simțind direcția privirii, domnul Im aruncă o scurtă privire înapoi spre el, apoi își așeză ambele mâini pe umerii lui.

— De ce te uiți la Directorul Liu? Eu sunt cel care îți cere asta.

Dincolo de umărul domnului Im, bărbatul își lăsă ceașca pe masă și se ridică.

— Desigur… Managerul Han este adevărata putere la Phantom. Eu mă retrag.

Înșfăcă haina subțire de vară, aruncată peste scaunul alăturat, își aruncă o privire grăbită asupra ceasului de la încheietura mâinii, ascuns sub manșeta răsucită a cămășii, apoi mai luă o înghițitură de cafea, rămânând în picioare.

— Kuhn, ia-l pe Yi cu tine când pleci.

— Oh, nu… sunt în regulă.

Își opri pentru o clipă privirea asupra lui, apoi o mută înapoi spre domnul Im, vorbind cu o calmă indiferență:

— Spune că e în regulă.

— Merge în aceeași direcție. Ia-l cu tine.

Își coborî privirea asupra lui, tăcut pentru o clipă, apoi se întoarse spre intrare.

— Hai.

— Chiar sunt bine. Există și autobuz.

— Managerul Han a vrut așa, deci asta vom face.

Tonul lui nu trăda nici urmă de bunăvoință; părea mai degrabă că dorea să încheie cât mai repede această mică povară.

— Nu lua în seamă ce-am spus. Urcă în mașină și pleacă.

Îi oferi domnului Im un zâmbet stânjenit, în timp ce acesta îi frământa umerii de câteva ori, murmurând acele cuvinte. Se părea că domnul Im îi socotea stânjeneala cu mult mai neînsemnată decât era în realitate.

Bărbatul își încălță primul pantofii eleganți, iar el, aplecat, își lega șireturile tenișilor Converse. Când ridică privirea, ușa de la intrare era deja deschisă, iar celălalt îl aștepta.

În lift, îl întrebă unde locuiește. Când îi spuse numele cartierului și menționă biserica mare, ridicată ca un reper în fața scărilor abrupte ce duceau spre locuința lui, primi drept răspuns doar un „Mm”, rostit cu aerul cuiva care cunoștea locul.

După ce urcară în mașină și ieșiră din complexul de apartamente, vorbele lui se iviră din nou, calme și măsurate:

— Am auzit că ai învățat pictura de la Managerul Han, cândva.

— Da… când eram foarte mic.

— Cât de mic înseamnă „foarte mic”?

— Din clasa a patra, cam un an.

Așteptând momentul potrivit pentru a vira la dreapta pe drumul principal, ceru permisiunea să fumeze. Încuviință din cap, iar el, fără grabă, scotoci în haina aruncată neglijent în spatele cotierii, scoase o țigară și o așeză între buze. În acel timp, o altă mașină se apropie din spate și claxonă scurt.

Cu țigara încă sprijinită între buze, învârti volanul și intră pe șosea, scoțând din buzunar propria brichetă, în loc să folosească aprinzătorul mașinii. Flacăra pâlpâi o clipă, iar fumul începu să se ridice, risipindu-se în mare parte prin geamul deschis pe jumătate.

— Am auzit că nu ai făcut din asta specializarea ta… dar mai desenezi acum?

— Da… în ultima vreme…

Știa deja, de la Ju-han, că acesta îl întrebase pe domnul Im despre el. Totuși, nu credea că domnul Im îi dezvăluise totul. Nu era genul de om care să vorbească ușor despre trecutul altcuiva, dincolo de o anumită limită. Iar el, în acea perioadă, își dorea mai presus de orice să rămână în umbră, departe de atenție.

Oare întrebarea aceasta fusese rostită doar din politețe? După abia a treia lor întâlnire? Nu părea omul care să depună asemenea eforturi doar pentru a îndepărta stinghereala unei tăceri într-un spațiu închis.

Privirea îi rătăcea pe geam, urmărind peisajele ce se scurgeau unele după altele, în timp ce gândurile i se înnodau fără țintă. Atunci, bărbatul își lăsă fumul de țigară să se reverse în aer și rosti o nouă întrebare:

— Managerul Han ți-a propus să lucrezi acolo și să locuiești cu el în același timp, nu-i așa?

Acolo se afla miezul lucrurilor.

— Voi fi sincer cu tine.

— ……

— Chiar dacă am avut o oarecare legătură în copilărie, a fost una scurtă. De atunci, fiecare și-a trăit viața pe drumuri diferite, așa că, în esență, acum suntem niște străini. Iar ideea ca cineva astfel să vină în casa mea și să locuiască alături de mine… îmi ridică anumite îngrijorări, din perspectiva mea.

Scurta pauză din vorbele sale nu se născuse din vreo ezitare sau din dorința de a-i cruța simțirea; era doar răgazul necesar pentru a trage un fum din țigară.

— Managerul Han te apreciază și are atâta încredere în tine, încât am înțeles că vorbele mele nu ar schimba nimic… așa că te întreb direct.

Drumul de la casa profesorului până la locuința lui nu era lung cu mașina, deși, cu transportul public, părea mai anevoios. Străzile, încărcate de aglomerația de după orele de vârf, își purtau cu greu fluxul de vehicule, iar mașina se opri la semaforul roșu, pregătită să înainteze drept, spre Memorialul de Război al Coreei.

Își sprijini ambele mâini pe partea superioară a volanului și își aplecă ușor trupul înainte, ca și cum s-ar fi rezemat de el. Apoi își întoarse privirea spre el.

Privirile li se întâlniră, fără ocol.

Țigara din mâna stângă părea, pentru o clipă, că ar putea atinge firele părului său.

— În siguranță. În liniște. Sper să poți duce o viață sigură. Ai înțeles, domnule Seo Yi?

El, cel ce părea întruchiparea unui Alpha Golden, venit dintr-o lume elegantă și rafinată era un om pe ale cărui mâini nu părea să fi căzut vreodată praf ori murdărie. În acel moment semăna mai degrabă cu cineva din lumea umbrelor, gata să recurgă la șantaj și la mijloace murdare pentru a obține ceea ce își dorea. Părea chiar mai convingător decât directorul agenției private de investigații, cel care le procurase telefoanele de unică folosință și le găsise apartamentul.

Simțise asta încă din prima zi: era genul de om care nu dădea nici cea mai mică importanță sentimentelor celor din afara cercului său, atâta timp cât acționa pentru binele celor pe care îi prețuia. Nu ținea seama de ceea ce simțea el și nici măcar nu se gândea dacă ar fi putut ajunge să-l urască ori chiar să-l disprețuiască pentru o asemenea purtare lipsită de menajamente. Și totuși, pentru el, acest lucru nu avea nicio însemnătate. Nu-l interesa dacă va fi urât.

La schimbarea culorii semaforului, mașina porni din nou. Când viră pe aleea dinaintea tunelului Namsan și începu să urce drumul sinuos de pe colină, îl privi cu insistență din profil, fără să încerce măcar să-și ascundă privirea.

Era un fel de a-l privi pe care nu avea cum să nu-l observe, și totuși, nu părea nici tulburat, nici stânjenit.

Ce ar fi trebuit să spună în acel moment? Ceva de felul:

„Da, înțeleg. Nu vă voi face nimic, domnule Im”?

Îi părea ciudat să făgăduiască un lucru pe care nici măcar nu avusese vreodată intenția să-l facă. O astfel de promisiune ar fi fost, în sine, o recunoaștere că ar fi putut fi un om periculos în ochii lui,  iar asta nu voia să accepte.

Fusese deja surprins că îi știa numele, după ce aflase vârsta lui. Și cu atât mai mult îl uimea să-și audă numele rostit într-un asemenea fel.

Tocmai când își desprinse privirea de pe chipul lui, unde calmul se așezase ca o mască în timp ce conducea, telefonul acestuia începu să vibreze. Își coborî ochii asupra ecranului, verifică numele apelantului, plescăi cu o ușoară iritare și răspunse.

— Da… bine, am trecut pe acolo… Nu, nu acum… conduc.

Deși oamenii despre care știa că fac parte din cercul lui nu erau, fără îndoială, decât o mică parte din relațiile sale reale, felul distant în care vorbea sugera că apelul venea fie de la bărbatul de pe scaunul pasagerului, fie de la cineva apropiat lui.

Orice i s-ar fi spus la celălalt capăt al firului, se opri o clipă și aruncă o privire înspre el.

— Nimeni. Ajung la timp, așa că închide.

— Este vorba de muncă.

— Sunt eu același ca acel tip?
— Nimeni.

Cuvintele lui, rostite arătând spre el, se legară în mintea sa ca un șir de înțelesuri care, în sfârșit, căpătau contur. Așa cum se așteptase, nici după ce încheie apelul nu veni vreo explicație sau scuză pentru faptul că îl tratase, pe el, prezent acolo, ca și cum n-ar fi existat.

Biserica, ridicată la o scară prea impunătoare pentru acel cartier, se înălța acum chiar înaintea lor.

— Poți opri acolo. Lângă trepte.

Își desfăcu centura de siguranță chiar în clipa în care mașina începu să încetinească. El opri puțin mai departe de stația de autobuz.

— Am o întrebare.

— Pentru mine?

— Chiar te-ai purtat așa și cu Ju-han?

Sprâncenele i se strânseră, apropiindu-se una de alta, iar chipul îi fu cuprins de o nedumerire deplină, de parcă nu pricepea deloc sensul întrebării. Poate că oamenii uită cu ușurință pe cine au lovit, chiar dacă nu uită că au fost loviți.

Hani luase în calcul, la un moment dat, să zgârie pur și simplu mașina și să fugă.

Acum înțelegea pe deplin ce voise să spună Hani când mărturisise că, dacă ar fi făcut asta, ar fi avut senzația că celălalt l-ar fi urmărit până la capătul lumii pentru răzbunare. Primise deja un avertisment, la limita unei amenințări, din partea lui, un bărbat care, în acea clipă, părea desprins din lumea întunecată a celor ce nu se dau înapoi de la nimic.

— Domnule… vă rog să nu vă faceți griji în privința situației Directorului.

Cu brațul stâng sprijinit de volan, își întoarse trupul spre el și îl privi cu o expresie de parcă ar fi fost oprit în drum de un străin care îl ținea în loc cu vorbe fără noimă.

— Eu… sunt gay.

Nu știa nici el de ce rostise acele cuvinte. Fie că era sau nu, nu avusese niciodată o relație și nici nu iubise pe nimeni.

Dar în clipa în care văzu schimbarea din privirea lui, nu doar sprâncenele, ci și pupilele tresărind ușor, înțelese că nimerise exact unde trebuia. Nu își dorise decât să-l scoată din calmul acela impenetrabil.

— Atunci… mulțumesc pentru drum.

Se înclină adânc, își luă geanta și coborî din mașină. De mai multe ori, în timp ce urca treptele, simți impulsul de a se întoarce, însă de fiecare dată strânse mai tare cureaua genții și se opri.

Dacă nu reușise să-l rănească, măcar voia să-l fi zguduit. Chiar dacă el era o stâncă tare ca diamantul, iar lovitura lui nu fusese decât aceea a unui ou crud.

……..

— Ce desenezi?

Își opri mâna care, până atunci, trasase linii felurite pe caietul smuls de Morae și împrumutat lui, cu acel stilou simplu în trei culori, roșu, albastru și negru, și își ridică privirea. Morae îl privea de sus, cu un zâmbet ușor.

— Nimic deosebit. Doar îmi țin mâinile ocupate.

Fundalul,  care putea fi valuri, ori flăcări, ori poate un vârtej, era amețitor chiar și pentru el.

— Bea. Fac cinste. Să sărbătorim plecarea ta la studii în străinătate.

Morae, care împinsese spre el paharul mare, plin cu punch de fructe, semnătura localului Something Happened in Bali, se mută lângă el și se așeză. Fără să lase paharul jos, își plecă ușor capul și sorbi prin pai, privind-o de jos în sus.

Studii în străinătate?

— În cartier, așa se spune: că ai plecat în străinătate. Mai exact, că ești la Seul și te pregătești să pleci.

Băutura rece îi lovi gâtul dintr-odată, făcându-l să închidă ușor ochii, înțepat de senzația tăioasă care i se întinse peste frunte și nas.

Se pare că, după plecarea lor, săptămâna trecută fusese angajată o agenție de investigații private pentru a verifica situația. Probabil că raportul ajunsese chiar în acea zi.

— Dar eu și Hani?

— Partea amuzantă e că adulții par oarecum ușurați, fiindcă nu am dispărut doar eu și Seo Ihan, ci toți trei. Eu, chipurile, sunt la Seul pentru studii, iar tu și Seo Ihan ați plecat în grabă la Yeongdeok, ca să faceți bani, după ce a apărut o oportunitate bună. Asta e povestea acum. E prezentată ca și cum familia ar fi pus totul la cale ca să ne țină separați.

Era, fără îndoială, o întorsătură pe care o puteau da lucrurilor. De altfel, chiar și înainte să fugă, profesorul Im răscolise apele, ca și cum ar fi fost gata să provoace o furtună în orice clipă. Deși, dacă era să fie spus adevărul, Morae fusese cea care aprinsese prima scânteie.

— Chiar dacă ar fi așa, cine ar crede? Oamenii preferă să-și născocească propria poveste, să o răspândească și apoi să creadă că aceea este adevărul ascuns. Nu înțeleg de ce e atât de important să-și apere orgoliul acela fragil, când știu prea bine că nimeni nu-i crede…

Ultimele cuvinte le murmură, lăsându-se lejer pe spătarul băncii.

— Probabil s-ar arunca în râul Han înainte să încerce măcar să ne caute. După necazul pe care l-am stârnit prin scrisoarea aceea, nu pot acționa pripit acum… dar sigur nu vor renunța atât de ușor.

Morae bău de trei ori din punchul de piersici, direct de pe marginea paharului, fără să mai folosească paiul. Își șterse gura cu dosul mâinii și adăugă, ca o concluzie:

— Trebuie să plecăm cât mai repede, înainte să se întâmple asta.

Întâlnirea cu Morae avusese loc pe când ea era în ultimul an de liceu, chiar în mijlocul unui conflict aprins cu părinții ei, legat de admiterea la facultate. Ei insistau să meargă la universitate, orice instituție locală, chiar și una de rang inferior, le-ar fi fost de ajuns. Ea, însă, se purta ca și cum nici nu i-ar fi auzit, nu mai era o ceartă, ci o înfruntare tăcută.

După cum povestise Hani, până în clasa a doua de gimnaziu avusese rezultate excelente. Însă, cunoscând prea bine ce așteptări aveau părinții de la ea, începuse să se răzvrătească din timp, ca și cum își pregătea libertatea ce avea să vină.

Își ruinase în mod voit notele și își asumase rolul copilului-problemă. Ora de întoarcere acasă devenise tot mai târzie, camera îi era împodobită cu afișe ale unor filme de mâna a doua, ciudate și de neînțeles pentru părinții ei, iar felul în care se îmbrăca căpătase o neglijență voită. Să chiulească de la ore pentru a merge la surfing devenise un obicei.

Astfel, trecuse de la fiica promițătoare, mândria familiei, menită să exceleze în toate, la copilul cel mic și dificil, pentru care părinții nu mai doreau decât să nu provoace necazuri prea mari.

Ei credeau că totul nu era decât o răzvrătire adolescentină, născută din confuzia legată de statutul ei de Alpha. Dar fiecare gest, fiecare alegere îi aparținea în întregime.

— Voi fi acolo unde vreau să fiu, alături de oamenii pe care îi aleg eu. Dacă oricum am de gând să trăiesc după propriile mele reguli, atunci a le da părinților mei speranțe false, purtând masca unei eleve-model cu note bune, nu este decât o pierdere de timp pentru toți. Mai bine învățați de pe acum că nu am de gând să trăiesc așa cum vreți voi.

Și totuși, deși Morae spusese aceste lucruri limpede, părinții ei nu acceptaseră nici până când ea împlinise douăzeci și patru de ani. Refuzau să vadă ce își dorea cu adevărat și ce fel de fericire căuta, ascunzându-se în spatele ideii că era prea tânără pentru a lua decizii pe termen lung.

Morae nu avea niciun interes pentru o universitate de elită ori pentru acele slujbe bine plătite, pe care lumea le numea „de succes”. Nu intenționa să ocupe vreun loc în afacerile tatălui ei, care aduceau anual miliarde de woni.

Ceea ce își dorea ea era liniștea. Zile pline de lucrurile pe care le iubea, râsete curate și o stare de recunoștință, zile simple, dar adevărate pentru ea însăși.

Valuri, căldura soarelui și Seo Ihan. O sticlă de bere și o placă de surf. O carte de buzunar, citită cu drag. Atât îi era de ajuns. Avea norocul rar de a nu avea nevoie de nimic mai mult pentru a fi fericită.

— Spune că e bine… ca de obicei.

— Da… mulțumesc.

Morae, care urmărise în tăcere vârful stiloului său, zâmbi ușor, își întinse mâna și îi ciufuli părul cu un gest blând. Apoi o lăsă să alunece în jos, îi înconjură umerii și își sprijini tâmpla de celălalt umăr al lui, într-o apropiere liniștită, aproape tăcută.

Stăteau alături, privind spre partea din față a cafenelei. Fereastra pliantă era larg deschisă, iar strada se întrezărea printre frunzele verzi ale plantelor care împodobeau locul. În aer plutea o muzică străină, domoală, purtată de sunetul ușor al unui ukulele, iar la masa din față, lângă alee, trei sau patru tineri de vârsta lor râdeau fără oprire. Era liniște. O liniște vie, caldă.

Dacă Hani și Morae ar fi deschis o cafenea pe o insulă tropicală, probabil că ar fi arătat exact așa.

Un loc deschis oricui trecea pragul, lipsit de pretenții ori de străluciri artificiale, dar plin de gustul și viața celui care îl stăpânea, firesc în fiecare detaliu, un loc din care, la primul răgaz, ai fi putut lua placa de surf și să te arunci direct în mare.

Seulul nu era destinația finală a fugii lor. De aici, puteau oricând să se întoarcă la punctul de plecare. Deși câștigaseră timp datorită scrisorii dure a lui Morae și priceperii directorului acelei agenții de investigații private, nu-și puteau permite să lase garda jos.

Trebuiau să plece cât mai curând, spre un loc cu soare cald și valuri. Acesta fusese visul lor de multă vreme, visul a doi oameni care aparținuseră mereu unul altuia și pentru care a privi lumea prin ochii celuilalt devenise, încă din copilărie, cel mai firesc și mai liniștitor lucru. Fuga aceasta nu era decât o etapă pe drumul către acel vis.

Și, poate, acesta fusese adevăratul motiv pentru care hotărâseră să se mute în casa profesorului.

Dacă el nu și-ar fi ales un drum, probabil că nici ei nu ar fi plecat ușor, chiar și după ce totul ar fi fost pregătit. Și, poate, doar poate, i-ar fi cerut să plece din nou alături de ei. Era foarte posibil.

Deși ajunseseră până aici împreună, nu putea lăsa hotărârea asupra propriului drum în mâinile lor, ca o anexă tăcută a vieților lor, continuând astfel, la nesfârșit. Chiar dacă ar fi plecat împreună, știa limpede că nu putea fi o alegere făcută doar din neputința de a-și găsi propria cale.

Aceasta era hotărârea pe care o purta în sine încă din acea dimineață ploioasă, când plecase, lăsându-și tatăl în urmă, la poarta casei, alături de Hani hyung.

Ju-han, expus lumii prin mijloace murdare și aproape renegat de propria familie, nu-și putea nici măcar închipui cum fusese pentru el să-și vadă partea cea mai ascunsă și intimă dezvăluită părinților. Yuni, al cărei prim pas, câștigat cu trudă, spre visul ei, fusese zdrobit chiar de cei care ar fi trebuit să o sprijine, și Morae, împreună cu Hani, oamenii cei mai apropiați lui, plăteau cu toții un preț greu pentru alegeri care, în sine, nu purtau nicio vină.

Nu era singurul a cărui viață fusese răscolită, hărțuită, aruncată deoparte și rănită de cruzimea arbitrară a existenței, dincolo de voința sa.

Chiar și directorul Phantom, un om care părea capabil să cheme orice își dorea cu o simplă mișcare a degetelor, trebuie să fi îndurat insulte precum „Satan” sau „prostituat care își vinde arta cu propriul trup” pentru a ridica Phantom până la ceea ce devenise.

Un atac care pătrunde, pe neașteptate, într-o viață.

Fie că alegi să-l înfrunți, să te lași târât de el în jos sau să-l primești ca pe o parte din tine, asemenea unui al unsprezecelea deget ori a unei tumori crescute pe trup, venise și pentru el clipa de a-și hotărî atitudinea.

Din câte știa, Morae, Hani, Yuni și Ju-han erau oameni care încercau să riposteze acelui atac. Deși direcțiile și nuanțele reacțiilor lor erau diferite, aveau ceva comun: pe chipurile lor nu se vedeau urmele acelei lovituri brutale, ca după un impact nimicitor.

Și totuși, textura directorului Phantom era alta.

Dintr-o remarcă aruncată în treacăt de Ju-han, își dăduse seama că nu era vreun prinț care cunoscuse doar triumfuri strălucitoare, așa cum ar fi lăsat să creadă înfățișarea lui impecabilă. Dacă era așa… atunci poate că nu era un om care învinsese atacurile vieții, ci unul care le purta în sine, asemenea celui mușcat de un mort viu, care, la rândul lui, ajunge să devină unul.

Adesea îl trata cu o vigilență tăioasă, iar alteori ca și cum ar fi fost lipsit de orice importanță, un om incapabil să rănească pe cineva, oricât s-ar strădui.

De fiecare dată când îl provoca, fie prin priviri nepăsătoare, fie prin cuvinte aruncate fără grijă, freamătul ce-i urca în piept nu avea ascuțișul unei adevărate răzvrătiri, dar era prea puternic pentru a fi doar o simplă dezamăgire.

În mod obișnuit, fusese genul de om care se îndepărta fără să privească înapoi atunci când cineva îl înjura ori se înfuria pe el. Oare se înșelase asupra propriei sale firi tot acest timp?

— Nuna… oare îi plac lucrurile ciudate?

Poate că altcineva vedea în el ceva ce el însuși nu înțelesese sau trecuse cu vederea. O întrebă pe Morae în timp ce umplea pagina cu rânduri tot mai dese de scris.

— Nu ești, într-o oarecare măsură, așa?

— Eu? Eu… sunt gay.

Acea declarație obraznică, atât de puțin potrivită cu firea lui de până atunci,  fusese aproape o provocare.

— De ce? Îți dă o senzație de exaltare când cineva te deranjează?

Morae își aplecă trupul spre el chiar în clipa în care era gata să ia o îmbucătură, sprijinindu-și coatele pe masă. Chipul îi era luminat de o curiozitate jucăușă.

— Nu… nu e chiar așa.

Uneori înțepa, ca un ac înfipt sub unghie, dar nu era o senzație de exaltare. Semăna mai degrabă cu acel impuls brusc care îți străbate întreg trupul atunci când treci peste o denivelare fără să încetinești. Alteori, dintr-un colț ascuns al minții, se ridica o răutate copilărească, făcându-l să-și dorească să-i prindă mâna și să-i înfigă și lui vârful unui ac sub unghie.

Așa cum purtarea lui față de el era schimbătoare, nici el nu reușea să-și adune propriile reacții într-o singură explicație limpede.

Copleșit de foame, nu mai avea puterea să se gândească la nimic altceva. Începu să mănânce cu o poftă nestăvilită, în timp ce Morae și Hani, așezați lângă el, răsfoiau în liniște chitanțele zilei.

Proprietarul localului Something Happened in Bali,  care, de fiecare dată când strângea o anumită sumă de bani, pleca în adevăratul Bali pentru a se bucura de surfing, plecase din nou cu o săptămână în urmă, iar în absența lui, Morae și Hani preluaseră îndatoririle managerului.

Când era pe punctul de a-și termina porția, Hani vorbi, cu o voce mai blândă decât de obicei:

— Chiar dacă te muți, să mai vii pe aici. Să treci și pe aici,  pe la vechea ta casă.

— Desigur, o să vin atât de des încât o să devin enervant. Dacă nu aici, atunci unde să mă descarc?

— Ce amuzant. Nu ești genul care are atât de multe de spus.

Hani pufni ușor, tachinându-l, iar el îi răspunse cu un zâmbet care îi dădea dreptate.

— Trebuie să vii aici cel puțin o dată pe săptămână, fără excepție. Ai înțeles? Și să-mi trimiți măcar un mesaj în fiecare zi.

De data aceasta, Morae era cea care impunea condițiile. Știa că nu era vorba despre ea, ci despre grija ca el să nu rămână singur. Încuviință hotărât, iar Morae îi zâmbi.

În acea zi, băură soju alături de carne de porc la grătar, acolo, la Something Happened in Bali, iar acasă continuară cu bere. Era un mic răsfăț, primul de când ajunseseră la Seul. Și era, de asemenea, prima dată când băură până se amețiră cu adevărat, nu doar până la o ușoară stare de euforie.

Abia a doua zi află, de la Morae și Hani, că atunci când bea devenea neobișnuit de docil și râdea mult. Hani adăugase, cu o urmă de indignare amuzată, că ajunsese chiar să o sărute pe Morae pe obraz — iar el, pentru prima dată, își afirmase drepturile de iubit, lovindu-l ușor cu genunchiul în spate.

Deși nu avea prea multe lucruri de mutat, își golise întreaga zi, știind că urma să-și schimbe locuința, refuzând chiar și munca la firma de mutări. După ce luară micul dejun împreună, își strânse totul într-un singur rucsac și ieși din casă alături de Morae și Hani, despărțindu-se de ei la stația de autobuz. El o luă spre sud, către casa domnului Im, în timp ce Morae și Hani se îndreptară spre vest, către Something Happened in Bali.

Camera de pe acoperiș și acel mic local rămâneau destul de aproape încât să-i poată vedea oricând, însă de acum înainte deveniseră locuri pe care trebuia să aleagă în mod conștient să le viziteze.

Urcând în autobuz și privind peisajul cum se îndepărta, simți o senzație stranie: mergea undeva singur, desprins de Hani și Morae. Nu semăna atât cu o mutare, cât cu începutul unei călătorii,  una lungă, poate fără întoarcere.