Fac un pas în spate, mic. Nesigur.
Ca și cum pământul de sub mine nu mai e chiar… stabil.
Nu știu ce să fac, nu știu ce ar trebui să spun.
Nu știu ce suntem în momentul ăsta.
Totul e prea mult. Prea rapid.
Prea intens, prea… nou.
Dar exact când eu mă retrag, el vine spre mine.
Un pas.
Și panica mă lovește instant.
Nu pentru că mi-e frică de el.
Ci pentru că mi-e frică de ce face cu mine.
– Eric… șoapta lui e slabă, aproape frântă.
Nu e Sebastian, cel sigur, rece, ironic….e… altceva.
Ca și cum caută ceva în mine, o ancoră. Un răspuns și asta mă oprește.
Complet.
– Sebastian… îi spun numele, dar rămân blocat acolo.
Pentru că nu știu ce urmează după.
Ce aș putea spune?
„De ce?”
„Ce a fost asta?”
„Ce suntem noi?”
Niciuna nu pare corectă.
– Este ok… spun rapid, aproape grăbit, de parcă încerc să repar ceva ce nici nu înțeleg încă.
Fac un pas spre el.
Contrar instinctului de mai devreme.
– Putem spune că…mă opresc.
Pentru că nu știu, nu știu ce putem spune….nu știu ce a fost.
Și mai ales, nu știu ce ar trebui să însemne de acum înainte.
El mă privește….în acel fel.
Acel fel care îmi taie respirația și îmi face picioarele să tremure din nou, fără să pot controla asta.
Și exact când simt că o să spun ceva, ceva prost, probabil….vocile rup momentul.
– Sebastian?…
– Seb?…
– Eric?…
Numele noastre…strigate.
Realitatea se întoarce brusc, violent.
Îmi întorc privirea spre lumină, firicele subțiri care taie întunericul și îi văd.
Kall…si… ea, Anelis.
Inima mea face un salt ciudat, nu de dor, nu de frică ci de… conștientizare.
Și fără să vreau, îmi las privirea în jos.
Imediat.
Ca și cum nu am dreptul să o privesc.
– Băieți, ce faceți aici? întreabă Kall, apropiindu-se, lumina lanternei tăind între noi ca o lamă.
– Vă căutăm de 30 de minute, continuă, ridicând ușor lanterna spre noi.
30 de minute.
Atât?
Pare… mai mult. Pare o viață.
– Ce ai mai făcut acum, Eric? o aud pe Anelis.
Vocea ei și felul în care spune numele meu, nu e curios.
Nu e calm. E… deja acuzator.
Se apropie direct de Sebastian.
Natural, firesc, de parcă locul ei e acolo.
– Seb? Iubitule, ești bine?
Cuvântul ăla…Iubitule.
Mă lovește mai tare decât orice, o privesc doar o fracțiune de secundă.
Apoi privirea îmi cade din nou.
Pentru că nu pot, nu acum, nu după…
asta.
O văd cum îl analizează, cum îi observă hainele murdare, cum încruntarea îi apare instant pe chip.
Și apoi…se uită la mine.
Direct, tăios.
Eu fac un pas în spate din reflex.
Ridic din umeri.
Și spun singurul lucru pe care îl pot spune fără să explodez:
– Ce?
De parcă nu știu, de parcă sunt nevinovat, de parcă nu simt încă buzele lui pe ale mele.
Îi privesc pe rând.
Pe fiecare.
Kall,care este calm, atent, dar cu acel ceva în privire care vede mai mult decât spune.
Anelis,aproape lipită de el, de Sebastian, ca și cum locul ei e acolo și n-a plecat niciodată.
Sebastian… prins undeva între noi toți… și totuși atât de departe.
Și atunci, într-un mod stupid de clar,
realizez. Singurul care nu are ce căuta acolo… sunt eu.
Nu trebuie să-mi spună nimeni.
Nu trebuie să mă dea nimeni la o parte.
Se simte.
Ca o piesă greșită într-un puzzle perfect aranjat.
Așa că nu spun nimic.
Nu mai încerc să umplu liniștea.
Doar… mă mișc.
Un pas.
Încă unul.
Trec pe lângă ei.
Pe lângă Sebastian,fără să-l privesc. Nu pot. Dacă o fac… mă opresc. Și nu am voie să mă opresc.
Pe lângă Anelis, și simt privirea ei pe mine ca o întrebare nerostită.
Și apoi….fug.
Nu elegant, nu calculat.
Fug ca un laș.
Ca un copil care a atins ceva interzis și acum încearcă să scape de consecințe.
Aerul îmi arde plămânii.
Picioarele îmi calcă haotic, fără direcție clară, dar știu unde ajung.
Înapoi…în zgomot, în lumină.
În haosul acela de adolescenți unde nimeni nu vede nimic cu adevărat.
Muzica mă lovește prima.
Puternic.
Basul îmi vibrează în piept, în coaste, în gânduri…dacă mai am gânduri.
Oamenii, râsete, strigăte.
Totul mă înghite și pentru o secundă,
respir. Pentru că aici… aici nu trebuie să simt nimic.
Îl văd pe Eugen.
Stă acolo, relaxat, vorbind cu cineva, complet în afara furtunii din capul meu.
Mă opresc lângă el brusc.
Prea brusc.
Respirația mea e haotică.
Inima îmi bate prea tare.
– Serios?… Serios?… Frateeee… mă jur…
Vocea vine din stânga și…închid ochii o fracțiune de secundă.
Nu.
Nu poate fi.
Dar bineînțeles că este…îmi întorc capul încet…și îl văd.
Același băiat…același tricou.
Sau… nu.
Alt tricou…dar tot pătat.
Tot din cauza mea.
Îmi dau ochii peste cap.
– Nu iar tu… spun, aproape resemnat.
Pentru că, sincer?
Universul are un simț al umorului extrem de prost.
– Universul își bate joc de mine… mormăi, iritat, mai mult pentru mine.
–De tine? SERIOS?!, urlă el.
Și înainte să apuc să reacționez,
face un pas spre mine.
Furios.
Mult prea furios pentru cât merit, dar… înțeleg. Puțin.
Îi văd pumnul ridicându-se.
Reflexul meu e instant, mă feresc.
Corpul meu reacționează înainte să gândesc, dar nu apucă să lovească.
Pentru că…Eugen intervine.
Rapid.
Ferm.
Se pune între noi fără ezitare, apucându-l de braț înainte ca pumnul să ajungă la mine.
– Hei! Calmează-te, spune el pe un ton care nu lasă loc de negocieri.
Și eu rămân acolo, nemişcat.
Respirând greu.
Cu inima încă alergând în pieptul meu și pentru prima dată de când am ajuns în mijlocul mulțimii, realizez ceva. Nu am fugit suficient de departe.
– Eric, ești bine?, întreabă Eugen, iar vocea lui, deși calmă, are acea urmă de îngrijorare care mă face să-mi dau seama cât de rău arăt de fapt.
Deschid gura.
Să spun „da”.
– Normal că nu e bine, e un idiot! urlă băiatul acela și simt cum ceva în mine tresare, dar nu reacționez.
Nu mai am energie, nu pentru asta.
– Marck, încetează! îi taie Eugen elanul, iar tonul lui e suficient de ferm cât să-l reducă la tăcere.
Liniște.
Doar pentru o clipă.
– Oh… prieten? întreb încet, mai mult ca să umplu golul decât din curiozitate reală.
– Frate, răspunde el simplu.
Și clipesc….de două ori.
– Oh… ok… spun, încet, și parcă nici asta nu mai contează.
Pentru că nimic nu mai contează.
– Ce s-a întâmplat, Eric? întreabă din nou Eugen.
Și de data asta, nu mai am răspuns.
Îmi las privirea în pământ.
Fixez ceva invizibil.
Un punct, orice. Doar să nu…dar o fac…ridic privirea.
Instinctiv.
Și îl văd.
Sebastian merge încet, prea încet…lângă ea.
Anelis.
Și Kall.
Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Ca și cum acele câteva minute din spatele casei… nici n-au existat.
Respirația mi se blochează.
Din nou.
E ridicol.
De câte ori poate un om să uite să respire într-o singură seară?
Privirea mea rămâne fixată pe el.
Pe felul în care merge, pe felul în care… nu mă caută.
Nu se uită spre mine.
Nu există nimic în gesturile lui care să trădeze că…că m-a sărutat.
Că m-a ținut.
Că m-a făcut să simt ceva ce nici nu știam că există în mine.
Înghit în sec.
Dar nu ajută.
– Eric?, mă aduce Eugen înapoi.
Dar eu nu răspund, pentru că în capul meu, se întâmplă altceva.
Cum poate să fie atât de normal?
Cum poate să meargă acolo… lângă ea… de parcă nimic nu s-a rupt?
Simt ceva strâns în piept.
Nu durere.
Nu exact.
Dar… ceva incomod.
Apăsător.
Îmi desprind cu greu privirea de la el.
Mă întorc spre Eugen.
Încerc să par… eu.
Dar vocea mea iese mai joasă decât de obicei.
– Nimic… spun.
Minciună.
Evidentă.
– Doar… m-am împiedicat de universul ăsta idiot… adaug, încercând să glumesc.
Dar nu sună la fel.
Nu mai are aceeași energie.
Nu mai sunt eu complet în acea replică.
Pentru că o parte din mine, a rămas acolo.
În întuneric….Cu el.
