Restul se apropie, îi simt înainte să-i văd.
Vocea lui Carl, care pare mai veselă decât ar trebui să fie.
Râsul lui Matteo, destul de larg, lipsit de griji, cu două fete agățate de el de parcă lumea e un loc simplu.
Eugen…prins într-o discuție cu fratele lui, de parcă nimic nu arde în jur.
Și eu…eu stau în mijlocul lor, dar nu sunt acolo.
Sunt… prea conștient.
Prea viu.
Prea… expus.
– Ce facem aici? întreabă Carl, complet pe lângă tot.
Normal.
Pentru el, asta e doar o seară.
Pentru mine…nu mai e doar o seară.
Matteo chicotește, fetele râd.
Totul e… normal și tocmai asta mă sufocă.
Pentru că eu nu mai sunt.
Îmi fac curaj, forțat.
Îmi ridic privirea și îl văd.
În fața mea.
Atât de aproape încât aș putea întinde mâna, dar nu o fac.
Pentru că lângă el, e ea.
Așezată acolo unde ar trebui să fie.
Unde nu sunt eu și dintr-o dată, respirația mea se blochează.
Din nou.
De parcă aerul refuză să intre în mine. De parcă corpul meu spune: nu meriți.
Înghit…forțez.
Încerc.
Încerc să par… normal, încerc să fiu eu.
Dar e ca și cum aș juca un rol pe care nu-l mai știu.
Îmi mut privirea și atunci îl văd pe Kall. Nu doar că se uită la mine.
Mă studiază. Ochii lui, nu sunt simpli.
Nu sunt curioși.
Sunt… prea clari, prea direcți.
De parcă vede, de parcă știe.
De parcă îmi citește tot ce încerc disperat să ascund.
Îmi măresc ochii.
Nu.
Nu….
– Eric… spune el calm și asta e suficient.
Pentru că intru în panică.
Instant.
– Nu nu nu… spun rapid, ridicând mâna spre el, de parcă pot opri conversația înainte să înceapă.
Toți se uită la mine.
Perfect.
Exact ce nu aveam nevoie.
– Eric?! tonul lui Kall devine mai iritat.
Dar eu deja… am fugit mental.
– Nu, sunt obosit… încep să casc teatral, exagerat, prost.
Prea prost.
Mă întorc rapid spre Eugen, salvarea mea.
Sau așa sper.
– Mă poți duce acasă?
Vocea mea sună mai mică, mai reală decât aș vrea.
Dar nu apucă să răspundă.
Pentru că, Kall mă apucă de tricou.
Brusc și mă trage după el.
– Hei! protestez, dar e prea târziu.
– Ajutor… miorlăi eu spre Eugen, dramatizând automat situația, pentru că asta știu să fac.
El mă privește.
Amuzat.
Trădare.
– Este un ciudat, îl aud pe fratele lui.
Mă opresc o fracțiune de secundă.
Îl privesc.
Îi rânjesc.
– Houdini! strig după el, fără sens, fără context, dar cu toată energia pe care o mai am.
Pentru că dacă nu glumesc, dacă mă opresc…simt.
Și nu vreau să simt, nu acum.
Așa că mă las tras.
Resemnat.
După Kall.
Fără să mă mai uit înapoi.
Pentru că știu, dacă o fac, o să-l caut.
Kall mă împinge ușor, dar hotărât, spre mașina lui.
Nu e genul de împins agresiv.
E genul acela care nu lasă loc de discuții.
Ajung lângă portieră și mă opresc.
Pun mâna pe ea… dar nu o deschid.
– Urcă… spune el sec, deja ocolind spre partea șoferului.
Îmi încrucișez brațele.
Ridic ușor bărbia.
– Nu, mersi… spun, de parcă în spatele meu ar fi o colecție întreagă de mașini de lux care mă așteaptă.
Realitatea?
Aș lua și un cărucior de supermarket în momentul ăsta.
Dar orgoliul meu… trăiește încă.
Pentru câteva secunde.
Pentru că…..
– Eric… vocea lui devine joasă, rece… urcă sau te iau pe sus.
Clipesc.
O dată.
De două ori.
Îl privesc.
Ochii lui nu glumesc.
Deloc.
Și pentru prima dată în seara asta, nu simt că mă analizează.
Simt că știe.
Tot.
Oftez dramatic.
Exagerat.
Ca un actor care a pierdut rolul principal.
– Offf… fie… fie… spun, ridicând mâinile în aer.
– Nu știu ce te-a apucat în seara asta…
Deschid portiera, dar înainte să urc, îi arunc o ultimă privire.
Era încruntat.
Serios.
Mult prea serios pentru cât de haotic sunt eu și exact asta mă face să urc rapid în mașină.
Fără alte comentarii.
Trântesc ușa ușor.
Mă las pe scaun.
Și pentru prima dată de când a început totul….tac.
Cu adevărat.
Privirea îmi cade în poală.
Mâinile mele se joacă cu degetele, nervos și în liniștea aceea…în spațiul închis al mașinii, nu mai există muzică.
Nu mai există oameni.
Nu mai există distragere.
Doar eu și gândurile mele.
De ce a făcut asta?
Înghit în sec.
Îmi sprijin capul de geam.
Rece.
Bun.
Ajută puțin.
Dar nu suficient.
Pentru că, indiferent cât încerc, un singur lucru nu pleacă.
Buzele lui și felul în care m-a privit după.
Închid ochii.
Strâns.
Perfect, Eric… chiar perfect.
Motorul pornește, roțile se pun în mișcare și odată cu ele… parcă totul rămâne în urmă.
Zgomotul.
Luminile.
Oamenii.
Dar nu și gândurile mele.
Nici alea.
Niciodată alea.
– Acum vorbește, spune Kall calm, exact în momentul în care ieșim din zona aceea.
Simplu.
Direct.
Fără ocolișuri.
Eu îmi mișc limba.
Literal.
Simt cum cuvintele urcă… până în gât.Dar…tac.
Pentru că nu pot.
Nu așa.
Nu acum…
Kall mă privește o secundă.
Doar o secundă, dar e suficient.
Pentru că îl aud cum… mârâie.
Ușor.
Iritat.
– Eric…
Închid ochii pentru o fracțiune de secundă.
Oftez.
Lung.
Teatral.
Pentru că dacă nu dramatizez… înseamnă că trebuie să fiu serios.
Și nu sunt pregătit pentru asta.
–Offfff… spun, dându-mi capul pe spate.
–Ești mai insistent decât toate babele de la colțul străzii…
Îmi întorc capul spre el, îl privesc.
Aștept o reacție, o ironie, o replică.
Orice.
Dar el nu mușcă.
Nu râde.
Nu intră în joc.
Doar conduce.
Și asta…asta e mai rău.
Pentru că îmi lasă spațiu, prea mult spațiu, pentru gânduri.
Îmi las privirea în jos.
Degetele mele se joacă între ele, nervos.
– Nu e… nimic… spun în cele din urmă, dar vocea mea nu mă ajută deloc.
E prea joasă, prea nesigură.
Prea… falsă.
Pentru mine, pentru el, pentru oricine.
Pentru că adevărul, nu e „nimic”.
E exact opusul. Dar cum să spun?
Cum să spun că…că m-a sărutat?
Că nu m-am dat înapoi?
Că… am vrut?
Îmi strâng maxilarul.
Respir adânc.
Dar aerul nu ajunge unde trebuie.
–E doar… oboseală… adaug, încercând să repar minciuna.
Mai rău.
Mult mai rău.
Pentru că nici eu nu cred asta.
Și atunci îmi dau seama.
Problema nu e că nu pot spune.
Problema e că, dacă o spun cu voce tare…devine real.
Definitiv.
Ireversibil.
Nu mai e un moment, nu mai e o greșeală.
Nu mai e „poate mi-am imaginat”.
Devine…
adevăr.
Și nu știu dacă sunt pregătit pentru asta…îmi sprijin capul de geam.
Privesc întunericul de afară.
Și pentru prima dată în viața mea,tăcerea mea nu e o alegere.
E… o protecție.
Pentru că dacă deschid gura,
s-ar putea să nu mă mai recunosc.
