Sebastian se oprește.
Nu brusc.
Nu violent.
Ci… lent.
Ca și cum fiecare centimetru de distanță dintre buzele noastre ar conta. Ca și cum desprinderea în sine ar fi o decizie, nu un reflex.
Mâna lui alunecă de pe ceafa mea.
Nu dispare imediat, rămâne acolo o fracțiune de secundă în plus, de parcă ar ezita… de parcă ar vrea să se asigure că sunt încă acolo. Că nu am dispărut. Că nu a visat.
Apoi… mă eliberează.
Și rămânem.
Unul în fața celuilalt.
Fără să spunem nimic.
Fără să ne mișcăm.
Respirația mea e încă ruptă, neregulată, ca după o fugă lungă… dar nu am fugit. Nu de data asta. Pieptul mi se ridică și coboară prea repede, prea vizibil, iar aerul parcă nu e suficient.
Îl privesc.
Sau… încerc.
Pentru că ochii mei nu mai știu exact pe ce să se fixeze.
Chipul lui e acolo, clar, real, dar în același timp parcă e filtrat prin ceva. Printr-o ceață ușoară, printr-o amețeală care nu vine din băutură… ci din el.
Ochii mei sunt tulburi, îi simt, grei.
Ca și cum ar fi plini de ceva ce nu pot defini.
Buzele îmi ard…ușor umflate, sensibile, ca și cum încă păstrează amprenta lui. Ca și cum sărutul nu s-a terminat complet… ci doar s-a retras la suprafață, lăsând în urmă ecoul.
Nu spun nimic.
Și asta…asta e, probabil, cel mai ciudat lucru dintre toate.
Pentru că eu… eu nu tac.
Niciodată.
Dar acum, nu am ce spune.
Nu pentru că nu aș avea cuvinte.
Ci pentru că nu mai am gânduri.
E gol.
Complet.
Ca și cum cineva a șters tot.
Toate replicile mele rapide. Toate glumele. Toate reacțiile. Toate scenariile din capul meu care, de obicei, rulează fără oprire.
Nu mai e nimic.
Doar liniște.
Și el.
Doar el.
Îl privesc fără să clipesc, încercând să înțeleg ceva… orice… dar nu reușesc. Nu pot procesa. Nu pot analiza. Nu pot transforma momentul într-o glumă sau într-o ieșire elegantă.
Sunt… blocat.
Și, pentru prima dată, nu mă sperie.
Pentru că în golul ăla, nu e vid.
E… plin.
Plin de senzația lui, de felul în care m-a ținut, de felul în care m-a tras mai aproape.
De felul în care… m-a sărutat de parcă știa exact ce face.
De parcă știa exact ce face cu mine.
Înghit în sec.
Dar nici asta nu mă scoate din starea în care sunt.
Stăm acolo…privindu-ne.
Și, pentru o clipă care pare suspendată undeva între realitate și ceva ce nu pot numi, nu mai există nimic altceva…nu trecut. Nu viitor, nu întrebări. Nu răspunsuri.
Doar prezentul.
Doar el…și eu…pierdut complet în el.
Îl văd cum mai face un pas înapoi.
Mic.
Dar suficient cât să rupă ceva.
Nu între noi, nu încă…ci în el.
Ca și cum, în sfârșit, realitatea îl ajunge din urmă. Ca și cum momentul acela suspendat, în care eram doar noi doi și nimic altceva nu conta, se sparge… și bucățile încep să cadă.
Privirea îi cade în pământ.
Umerii i se tensionează.
Respirația lui…o aud acum, nu mai e calmă. E scurtă, fragmentată, ca și cum încearcă să țină pasul cu ceva ce nu poate controla.
Apoi…își ridică brusc privirea spre mine.
Atât de brusc încât corpul meu reacționează înaintea minții.
Fac un pas înapoi.
Instinctiv.
Pentru că ochii lui, nu mai sunt aceiași.
Trec prin stări pe care le pot vedea, aproape fizic. Ca niște valuri care se lovesc unele de altele fără ordine.
Confuzie.
Șoc.
Neînțelegere.
Și apoi…ceva mai greu.
Mai apăsător.
Șocul adevărat.
– Eric… șoptește.
Vocea lui… nu mai e sigură. Nu mai e controlată. E joasă, aproape fragilă.
Dar se oprește.
Cuvântul rămâne suspendat între noi, incomplet, ca și cum ar fi vrut să spună ceva mai mult și nu a putut.
Își închide ochii strâns.
Prea strâns.
De parcă, dacă îi ține închiși suficient, poate șterge ce s-a întâmplat. Poate da timpul înapoi cu câteva secunde.
Cu un sărut.
Cu un pas.
Cu o respirație.
Dar nu funcționează.
Pentru că, atunci când îi deschide, nu mai e doar el acolo.
E realitatea.
Și o spune.
Abia auzit.
– Anelis…
Numele cade între noi ca un obiect greu.
Nu face zgomot, dar simt impactul.
Și acolo, acolo e momentul în care totul se rupe.
Nu în el, nu în sărut….în mine.
Pentru că până atunci, mintea mea fusese goală, curată.
Liniștită, fără gânduri, doar senzații.
Doar el, dar numele acela…umple tot.
Revine totul deodată.
Zgomotul.
Gândurile.
Realitatea.
Anelis.
Imaginea lor împreună.
Felul în care o ținea mai devreme.
Felul în care ea îl privea.
Felul în care… el nu o respinsese.
Și acum…eu.
Înghit în sec.
Dar nu ajută.
Pentru că stomacul meu, acel gol de mai devreme, nu mai e același.
Nu mai e viu.
E… greu…apăsător.
Dur.
Îl privesc.
Nu mai sunt pierdut.
Nu mai sunt amețit.
Sunt… prezent.
Prea prezent.
– Tu… șoptesc, dar nu termin.
Nu știu ce aș spune, nu știu ce ar trebui să spun.
Pentru că adevărul e deja acolo, între noi.
Vizibil.
Inegabil.
El e într-o relație.
Iar eu…tocmai am fost sărutat de cineva care nu ar fi trebuit să mă sărute.
Și, poate cel mai rău dintre toate, nu pot spune că nu am vrut.
Privirea îmi cade pentru o secundă.
Apoi o ridic înapoi spre el.
Și pentru prima dată de când a început totul, nu mai am nici măcar o glumă care să mă salveze….
