Cei patru- Capitolul 10

Sub pielea adevărului

Holurile campusului deveniseră neclare în goana și agitația lor.

Vocea lui Noah tăia aerul:
-Deschide ușa!
– Dă cheia! Kai, cheia!

– E deschisă, urlă Kai, împingând ușa camerei cu genunchiul.

Damon era sprijinit de Eli, respira sacadat,  având ochii încă larg deschiși, dar fără să vadă prea bine.
Maxilarul strâns, tâmplele ude de transpirație rece.

Îl așezară pe pat.
Noah îi dădu o sticlă de apă, Kai trânti geamul, Eli rămase nemișcat lângă el.

– Frate, ce-ai pățit?
– Te-ai prăbușit la  propriu, ai făcut infarct emoțional în timp ce râdeai. Cine naibii face așa ceva?

– Noah….taci, zise Kai, îngenunchiat lângă pat.

– Damon, ne auzi?

Damon înghiți în sec și dădu un scurt din cap…
– Da.

– Ai nevoie de spital?
– Nu… doar…

Se opri…trase aer pe nas și închise ochii câteva secunde.

– A fost o… viziune.

Frații se priviră, Kai își încordă pumnii.
Noah făcu un pas în spate și Eli doar clătină ușor din cap, așteptând restul.

Dar Damon nu spuse nimic, nu  încă.
Privirea lui se pierdea în tavan, nu putea rosti  acea imagine, nici sunetul ce îl auzise sau  atingerea aceea….nu ar fi știut cum să explice asta.

-Ce ai văzut? întrebă Eli calm.

Damon ezită înainte de a deschide gura.
– Nu știu exact… dar m-a doborât, ca o amintire… dar cu senzații, trup, suflet, totul… de parcă nu era doar în capul meu…de parcă era eu.

Noah își trecu mâna prin păr.
– Cine a fost în ea?

Când îl auzi tăcu…dar apoi  Damon rosti..
– Nu contează, vocea îi era scăzută.

-Ce contează e că nu e normal să tot am aceste viziuni..

Kai bătu cu palma în marginea patului.
– Atunci facem ce trebuia de la început…aflăm cine sunt cu adevărat Ella și Aven.

Eli înclină capul.
– În mod discret, fără confruntare directă.
– Un plan, zise Noah, încercând să pară serios.

–Un plan real, nu unul cu ciocolată și fugiți după ei prin campus.

– Facem cu rândul, observăm, studiem tacticile lor, infiltrare dacă e nevoie, zise Kai, și părea că nu glumește deloc.

Damon îi privi. Pe toți.
Și pentru prima dată… se simți protejat.

………

Chiar dacă o parte din el începuse deja să ardă pentru ceva ce nu putea înțelege.

Camera lor arăta ca un sediu de operațiuni sub acoperire.
Cărți deschise, laptopuri, telefoane, carnețele cu notițe, iar pe tablă, Kai scrisese cu litere mari:

„Operațiunea E&A”
-Nu e cel mai original titlu, dar e clar, zise el, rotindu-se pe scaun.

– Bun, zise Noah.

–Atunci să împărțim scenele. Piesa are patru acte. Și patru actori.

Eli închise o carte cu un „poc” sec.
– Eu o iau pe Ella.

Toți îl priviră în același timp, Noah făcu o mimă teatrală de mirare:
– Uuuh, așa hotărât? Ai visat-o azi-noapte sau doar ai fost atins de zâmbetul ei discret?

Eli nu clipi și își întoarse privirea spre Noah..
– Mă interesează, zâmbește prea sigura pe ea, este  genul de persoană care nu uită nimic și se preface că nu observă nimic.

Kai râse scurt.
– Deci simți miros de manipulare?

-Nu. Simt miros de control. Și vreau să aflu de ce, îi răspunse Eli.

Tăcere  se așeză peste ei câteva secunde.
Apoi Noah își ridică mâna.

-Îl iau pe Aven.
-Tu? întrebă Kai….Tu ai zero subtilitate.
–Exact. Nu mă va suspecta, voi părea doar curios și ușor obsedat…adevăr din două părți.

Eli  mulțumit de plan ,aprobă scurt….
–Folosește asta… Observă-i reacțiile, joacă puțin… neglijent, îl va face să îți subestimeze scopul.

– Kai, tu? Se întoarse spre el întrebând

Kai se întinse pe pat, cu mâinile sub ceafă.
–Eu sap în trecut. Mă duc la bibliotecă. Hârtii, arhive, surse antice. Poate găsesc dacă au mai apărut prin campus. Sau dacă numele lor au mai fost înregistrate undeva.

– Bine, asta e perfect și tu te pricepi cel mai bine la asta, zise Damon încet.

–  Iar eu…

Toți îl priveau.

–Eu îl înfrunt, nu direct dar îl  voi observa, voi face în așa fel încât să îl trag să îl provoc. Vreau să văd dacă reacționează ca „om simplu „… sau ca ceva ce nu înțelegem încă.

Noah îl bătu pe spate.
–Perfect…atunci putem  începe.

Eli, tăcut, își strângea deja cărțile.
În ochii lui, nu era doar strategie.
Era fascinație.
Ella… îi răscolea ceva vechi.
Ceva ce nu știa că voia să cunoască.

Scenă Eli și Ella**

Biblioteca era aproape goală în acea după-amiază.
Lumina rece cădea în raze perfecte printre coloanele înalte, iar printre rafturi, doar câteva umbre se mișcau lent.

Eli mergea încet, cu o carte în mână.
Nu citea. Nu căuta nimic anume.
Știa unde voia să ajungă.
Și, ca întâmplare „neîntâmplătoare”, o zări.

Ella.

Așezată pe podea, cu spatele sprijinit de peretele dintre două rafturi.
Părul îi era prins lejer într-o coadă joasă.
Avea un teanc de cărți în stânga, una în poală, și o expresie de prea multă concentrare ca să fie reală.

Eli își drese vocea.
– Dacă vrei, pot aduce un covor roșu. Ar arăta mai puțin dramatic.

Ella își ridică ușor capul. Zâmbet. Perfect dozat.

– Nu ești prima persoană care mă descoperă printre rafturi.
– Dar sunt prima care te întreabă ce cauți cu adevărat?

Ella îl privi tăcut câteva secunde.
Apoi închise cartea încet.
– Cursul de Magie Comparată are o bibliografie de 47 de volume. Sunt la volumul 11.

– Harnică. Sau foarte motivată.

– Poate doar… speriată că nu va înțelege lumea în care trăiește.

Replica îl făcu să tacă.
Ella nu zâmbea larg. Dar ochii îi sclipeau ușor.
Un semn că știa exact ce spune.

– Sau poate încerci doar să pari normală, zise Eli, sprijinindu-se de raft.

– Dar faci un efort prea calculat.

– Ce înseamnă „prea calculat”? întrebă ea, înclinând ușor capul.
– Înseamnă că nimeni nu răspunde atât de echilibrat când e provocat.

Ella râse scurt.
– Poate că n-ai cunoscut încă genul potrivit de echilibru.

Eli zâmbi și el, dar privirea i se înăsprește un pic.
– Spune-mi ceva sincer, Ella. Îți place să fii observată?

Ella îl privi direct.
– Doar de cei care merită să înțeleagă ce văd.

Tăcere. Greșită pentru spațiu. Corectă pentru ce se întâmpla între ei.

– Tu ce vezi când te uiți la mine, Eli?

El simți cum ceva în el tremură ușor. Un impuls. Un fior.

– Văd o mască frumoasă. Și un creier care joacă o piesă.
– Și te atrage?

Eli nu răspunse imediat.
Dar inima îi bătea altfel.

– Încă nu știu dacă vreau s-o înțeleg sau s-o distrug.

Ella se ridică încet.
– Atunci ai grijă. Uneori… înțelegerea vine cu pierdere de echilibru.

Și trecu pe lângă el.
Îi atinse mâna o secundă.
Atât.
Suficient.

Eli rămase pe loc.
Privirea în jos.
De parcă tot ce era ordonat în el tocmai se înmuiaseră.

Scena: Noah și Aven **

Holul mare al conservatorului avea ferestre înalte și o acustică ciudată.
Orice sunet părea să persiste, să vibreze. Chiar și un pas devenea ecou.

Noah mergea încet.
Avea o mapă sub braț, o cafea în cealaltă mână și un zâmbet pe față.
Dar nu era aici pentru curs.
Nu azi.

Aven stătea sprijinit de un perete, într-un colț de lumină moale.
Privirea lui era pierdută pe o partitură , sau așa părea.

Noah se apropie cu pași calculați, dar deloc apăsați.

– Băiatul cu partitura, te compui pe tine însuți? Sau doar exersezi tăceri?

Aven ridică privirea. Lent.
Zâmbetul lui era aproape invizibil.

-Tu ești fratele cu gura mare.
-Recunosc. E un titlu pe care-l port cu mândrie.

– Și care ești trimis la înaintare, bănuiesc.

Noah îngheță.
Un zâmbet, o replică… și deja era descoperit?

-Adică? întrebă relaxat.
– Adică nu pari genul care se interesează de ceilalți fără motiv. Dar apreciez efortul.

Aven făcu un pas spre el. Calm. Prea calm.

– Ești curios din naștere? Sau ești trimis să culegi informații?

Noah nu răspunse imediat.
Apoi râse scurt.

– Nu te supraestima, Aven. Poate îmi place doar să urmăresc băieți misterioși cu ochi ciudați.

-Păcat, zise Aven.

-Pentru că băieții ca mine… nu pot fi urmăriți.

Și plecă.
Dar Noah, în loc să-l urmărească… rămase pe loc.
Cu pielea înfiorată.

Pentru prima dată, Noah înțelesese că fusese depășit.
Nu era el cel care observa.
Era… ținta.

Scena: Kai – Arhiva celor care n-au existat**

În subsolul bibliotecii vechi, praful avea mirosul timpului trecut.
Luminile pâlpâiau, iar fișele din sertarele metalice păreau că-și murmură secretele între ele.

Kai era singur.
Acolo îi plăcea cel mai mult să caute.

Își puse mănușile, deschise registrul de arhivă a studenților non-înmatriculați.
Era o secțiune obscură. O cutie fără catalog.
Pentru „vizitatori înregistrați temporar”.
O categorie pe care nimeni n-o băga în seamă.

Răsfoi paginile îngălbenite.
Ani de la 1870 până azi.
Trecut, trecut, trecut…

Apoi găsi ceva.
O poză mică, alb-negru.

Doi tineri.
Unul dintre ei semăna… tulburător cu Aven.
Celălalt era doar o umbră în cadru.

Kai înțepeni.

Scrisul de dedesubt era tremurat:

„Aven Elen – vizitator. Registrat provizoriu în 1902.
Retras din evidență. Nu a fost înmatriculat. Prezență neregulamentară.”

Kai trase adânc aer în piept.
Apoi citise, ca și cum inima îi bubuia în piept:

„Notă: Reapare în același format fizic la intervale nedefinite.”
„Ultima apariție raportată: 1981.”

Kai închise registrul brusc.
Nu era om.
Sau dacă era… trăia dincolo de reguli.

***

Holurile clădirii de teatru erau goale.
Lumina de amiază pătrundea prin ferestrele înalte, aruncând dungi aurii pe parchetul lucios.

Aven pășea calm spre sala de repetiții.
În mână ținea o coală pliată, iar în minte, un șir de gânduri neclare.

Dar când trecu pe lângă fereastra mare din capătul coridorului, ochii i se opriră.

Acolo jos, sub copacul bătrân din curtea laterală,
stătea Damon.

Sprijinit cu spatele de trunchi, un genunchi ridicat, o carte în poală ,
dar nu citea.
Privirea îi era prea fixă. Prea atentă.

Aven înlemni.
Fără să-și dea seama, își schimbă direcția.

Ieși încet, fără zgomot, iar lumina soarelui îl orbi pentru o clipă.
Pașii i se afundau în iarba moale.
Se apropie. Fiecare metru, o întrebare.

Când ajunse suficient de aproape, vocea lui fu calmă.
– Hei.

Damon nu tresări.
Doar ridică ușor privirea.

-Ah. Tu.
Tonul lui era perfect echilibrat între plictiseală studiată și tăcere ostilă.

Aven se așeză lângă el, la o distanță de respect.
–Te-au pus frații tăi să mă urmărești?

Damon întoarse capul spre el.
Privirea aceea… ironic tăioasă, aproape amuzată.

–Ce ego, Aven. Crezi că totul e despre tine?

Aven zâmbi slab.

– Ești calm azi. Răceala asta ți se potrivește.

Damon închise scriptul și se ridică încet în picioare.
Se scutură ușor de praf, apoi îl privi de sus.

–Ascultă.

Tonul i se schimbă.
Rece. Tăios.
Un bisturiu ascuns într-o frază simplă.

– A fost doar un joc.
– Ce? întrebă Aven, puțin încurcat.

–Tu. Noi. Tot.
– Doar ți-am jucat jocul să văd ce urmărești.

Se aplecă ușor, aproape de chipul lui Aven, și șopti clar:

–Pentru mine, nu însemni absolut nimic.

Și plecă.
Fără grabă.
Fără o privire înapoi.

Aven rămase nemișcat.
Privirea lui nu mai era calmă.
Era… tulburată.

Pentru prima dată,
jocul fusese întors.
Și nu mai era sigur cine pe cine juca.