Cei patru- Capitolul 9

Ecoul din mine

Damon ieși din debara ca o furtună cu haine calme, privirea era în pământ, pașii apăsați, dar interiorul…
Interiorul ardea.

Holurile păreau goale, dar știa că nu erau…simțea priviri în ceafă…simțea pași care” nu sunau”…dar nu se opri.

Împinse ușa amfiteatrului și intră în mijlocul cursului, fără să se scuze.
Profesorul ridică puțin capul, dar nu zise nimic…era prea obișnuit cu dramatismul facultății de arte.

Studenții din primele rânduri se întoarseră curioși.
Unele fete își mușcară buzele….altele oftară teatral.
Dar Damon nu vedea nimic, nu simțea nimic.
Decât acel ultim „nu m-am întors să plec din nou” care îi dansa în tâmple.

Se trânti în banca de pe ultimul rând.
Lângă frații lui, Eli își ridică o sprânceană
Kai îl fixă atent.
Noah îl privi scurt… apoi făcu ceea ce știa mai bine.

-Of, nu zice nimeni nimic? Deci doar eu sunt impresionat de intrarea lui Damon?

-Se simte ca începutul unui videoclip rock cu fundal de ploaie și trădare.

Kai, fără să-și mute privirea de la Damon:
-Mai degrabă ca o reclamă la parfum cu titlul Disperare by Aven.

Noah chicoti.

-Sau Bleu de Regrete, ediție limitată.

Eli închise carnetul.
-Lăsați-l. Are o explozie emoțională în slow motion. E nevoie de spațiu pentru genul ăsta de melodramă.

Damon nu reacționă.
Nu zâmbi. Nu se întoarse.
Dar pumnii lui strânși pe bancă spuneau destule.

Kai înclină ușor capul spre el.
– Te-a atins?
– Te-a sărutat?
– Te-a păcălit?

Noah completă cu voce joasă:
– Sau te-ai speriat că ești mai puțin supărat decât ai vrea să fii?

Damon închise ochii o secundă.
Și în acea secundă… frații lui înțeleseră că ceva se rupe.
Poate nu de tot.
Dar se crapă.

Iar dacă nu-l opresc la timp…
ar putea cădea.

După curs, sala se golise repede.
Studenții chicoteau, profesorul își strângea hârtiile, iar Kai și Noah se prefăceau că discută un proiect, dar cu coada ochiului îl urmăreau pe Damon.

Eli rămase ultimul lângă el.
Așteptă. Niciun cuvânt. Doar o pauză. O respirație.
Apoi zise simplu:

– Vii cu mine.

N-a fost o întrebare.
Damon se uită o secundă în ochii lui. Nu cu furie. Ci cu oboseală.

Ieșiră din sală și merseră în tăcere câțiva pași pe hol. Apoi, Eli deschise ușa unui studio mic de repetiții goale. Fără public. Fără scenă. Doar pereți, liniște și adevăr.

Eli închise ușa.
Se sprijini de perete și-l privi.
– Ce ți-a făcut?

Damon clipi.
– Nimic.

– Te-a tras într-o debara, replică Eli.

– Oamenii care nu-ți fac nimic nu folosesc dulapuri ca să vorbească.

Tăcere. Damon începu să meargă în cerc, neliniștit.
Eli îl urmărea calm, cu acea tăcere care cere răspunsuri.

– Nu știu ce face cu mine. Dar face. E ca și cum… îmi pune în minte amintiri pe care nu le am.
– Sau le trezește, zise Eli.

– Ai spus-o și tu. Îți simți inima altfel lângă el.

– Îmi simt inima gata să explodeze, zise Damon.

– Și nu din iubire.

Eli își încrucișă brațele.
– Atunci din ce?

Damon se opri.
Îl privi direct.
– Din teamă că l-aș putea ierta pentru ceva ce încă nu știu că mi-a făcut.

Eli nu zise nimic imediat.
Dar în ochii lui nu era judecată.
Era durere pură. Pentru fratele care se sfărâmă în fața lui fără să sângereze.

– Tu ești stânca noastră, știi asta?
– Poate că nu mai sunt.
– Nu. Poate că doar te-ai așezat o clipă. Și e rândul nostru să stăm lângă tine.

Tăcere. Dar nu rece.
O tăcere care ține loc de îmbrățișare.

Eli se apropie.
– Nu ești singur în asta. Nu cu noi aici.
– Și dacă mă schimb?

Eli zâmbi slab.
– Atunci învățăm cine ești din nou. Împreună.

Tăcerea dintre Eli și Damon se întindea ca o liniște caldă.
O liniște rară.
Necesară.

Apoi ușa studio-ului se deschise cu un scârțâit prelung.
Kai și Noah intrară teatral, ca și cum n-ar fi tras cu urechea pe toată durata conversației.

– Ce faceți aici? Are loc un ritual secret de înviere emoțională? întrebă Kai cu o sprânceană ridicată.
– Sau e doar sesiune de autoanaliză cu fundal de mucegai și pereți reci?

– Dacă e al doilea, mă retrag, zise Noah.

– Mi-ajunge introspecția de azi. Vreau carbohidrați și oameni care nu mă judecă.

Eli își dădu ochii peste cap, dar zâmbi.
Damon se așeză pe o bancă veche din colț, pentru prima oară lăsându-se ușor pe spate.

– Mâncăm ceva? întrebă Kai, privind în jur.

– Sau tot discutăm despre „cum ne simțim”?

– Eu mă simt singurul sănătos mintal din camera asta, zise Noah, întinzând brațele.

– Deși…

Ușa se deschise brusc.

De data asta nu cu bâzâit comic, ci cu o explozie aproape tăcută, ca o rafală care taie aerul.

O fată.
Frumoasă. Păr lung, haine negre, cizme grele, ruj roșu.

Se îndreptă direct spre Noah.
Ridică mâna.
Și-l plesni peste obraz cu un sunet clar.

Toți încremeniră.
Inclusiv Noah.

– M-am machiat. Te-am așteptat două ore. Ai zis că vii.
Vocea ei era scurtă. Tăioasă. Controlată.

Apoi se întoarse pe călcâie și plecă.

Ușa rămase deschisă.
Tăcere.

Frații se uitau unul la altul.
Damon îl privea pe Noah…
Noah se uita… în gol.

Și brusc… izbucniră în râs.

Kai se prăbuși pe podea râzând cu mâna la burtă.
Eli își sprijinea fruntea de perete.
Chiar și Damon…râdea.
Un râs sincer. Eliberator. De parcă acea palmă ștersese toate umbrele pentru o clipă.

– Cine era? întrebă Kai printre hohote.

Noah ridică din umeri, confuz, cu o palmă pe obraz:
– Nu știu. Dar o făcea foarte personal.

Și iar izbucniră în râs.
Iar râsul lor… ținea de cald într-o lume care devenea tot mai rece.

Râdeau.
Toți patru. Genuin. Eliberați pentru o clipă de toate întrebările, umbrele, codurile nerostite.

Damon râdea.
Nu forțat. Nu ironic.
Râdea din inimă.

Kai tocmai se prăvălise pe podea din nou, imitând vocea fetei necunoscute.
Noah făcea semne în aer ca la o anchetă polițistă:
– Păi… aveam o întâlnire în paralel cu altă întâlnire. E fizic imposibil să fiu două persoane… încă.

Eli chicotea în colț, iar Damon își sprijinise fruntea de genunchi, râzând cu lacrimi.

Și atunci… s-a rupt.

Ca o săgeată trasă direct între ochi.

O imagine.
Bruscă. Fără avertisment.

Piele. Respirație. Mișcare.

Damon și Aven.
Corpurile lor contopite într-un gest pur, sfâșietor, incendiar.
Palmele lipite. Gura pe gâtul celuilalt.

Sunetul respirației sacadate. Un cuvânt rostit în șoaptă: „rămâi.”
Și apoi… privirea.
Privirea lui Aven — nu cuceritoare, ci frântă.
Cerșind.

Trăgându-l înăuntru și înapoi, în ceva ce deja existase.

Damon trase aer cu putere.
Se crispă.
Tâmplele îi zvâcniră.
Și într-o fracțiune de secundă…picioarele i se tăiară.
Căzu.

Kai îl prinse din reflex.
Noah se ridică speriat.
Eli deja îngenunchea lângă el.

– Damon!
– Hei, frate!
– Respiră… te rog, doar respiră!

Dar ochii lui Damon erau larg deschiși.
Fixați în tavan.
Și în ei nu mai era râsul.

Era foc.
Confuzie.
Și rușine.

Și dorință.
Atât de clară… că-l sfâșia