Victoria Cade- Prolog

Victoria Cade

Sala de recepții a hotelului Cade era un palat suspendat în timp.

Candelabrele de cristal luminau cu eleganță tavanul boltit, reflectându-se în paharele de șampanie scumpă și în lentilele camerelor de filmat.

Pianul cânta discret pe fundal, acompaniat de clinchetul voalat al bijuteriilor. Totul era perfect sau ar fi fost, dacă EA ar fi fost acolo.

Dar nu era…..și  asta făcea ca întreaga seară să pulseze cu o neliniște mascată.

– Întârzie pentru prima dată în cinci ani, șopti o femeie cu o rochie argintie, sprijinindu-și degetele lungi de marginea unui pahar.

– Poate că vrea să ne reamintească cine dictează ritmul, râse forțat un bărbat în costum Tom Ford, în timp ce își aranja manșeta ca un tic nervos.

Presa stătea ca o haită bine antrenată, cu microfoanele ascunse în poșete și întrebările pregătite pe vârful limbii. Fiecare secundă în care ușile mari ale liftului rămâneau închise făcea ca atenția tuturor să crească.

Toți o voiau….toți o urau.
Dar nimeni nu avea curajul să plece până nu apărea.

Agitația creștea cu fiecare minut…ziaristele își retușau rujul cu mișcări mecanice, invitații își consultau ceasurile scumpe și chiar orchestra părea să-și piardă din ritm. Sala de recepție a hotelului Cade  era o adevărată catedrală a opulenței care fremăta în absența ei.

Toți o așteptau….Toți vorbeau despre ea.

Toți se temeau că poate, anul acesta… nu va mai coborî.

Și atunci, la 23:57, ușile duble de lemn sculptat se deschiseră lent, tăind rumoarea în jumătate.

În prag, ea…..

O siluetă tăiată în foc și gheață….
O rochie roșie ca păcatul,  lungă, din voal translucid, spatele complet gol, lăsând umerii palizi să strălucească sub lumina candelabrelor, ținea un pahar de șampanie într-o mână, iar cealaltă atârna lejer, ca și cum întreaga lume ar fi fost o glumă prost spusă.

Ochii ei de gheață traversau sala cu o indiferență ucigătoare. Nu zâmbea, nu saluta.
Era acolo… dar nu era pentru nimeni și nimeni nu avea dreptul să o atingă.

Toți o priveau….
Bărbații o doreau….
Femeile o invidiau…..

Dar ea… nu simțea nimic.

Privirea ei tăcea în spatele unui chip sculptat în perfecțiune. Fără emoție, fără tresărire, aproape plictisită. Ca și cum toată această scenă fusese jucată deja de prea multe ori.

– Zece!
– Nouă!
-Opt!

Numărătoarea inversă izbucni în jurul ei ca o explozie colectivă de entuziasm.
Tuturor le pulsa sângele în vene.
Doar al ei părea înghețat.

Strigătele de bucurie începuseră să se stingă. Lumea ciocnea pahare, își ștergea colțurile gurii, râdea în valuri… dar EA, impunătoare în rochia roșie, nu se clintise de pe treapta superioară.

Coborî cu pași lenți, controlându-și mersul ca pe o coregrafie de război.
Fiecare mișcare era artă….putere, liniște, în miezul unei furtuni de șampanie și superficialitate.

Și atunci un zgomot tăios, asurzitor….un urlet sfâșiat din gâtul cuiva….
Apoi o lovitură grea…

Un trup căzu de la etajul superior, izbindu-se brutal de podeaua marmurei chiar în fața ei.

Rochia i se stropi cu sânge cald, pe obraz, o picătură se prelinse încet, tulburându-i machiajul perfect…în jurul ei, lumea îngheța, dar nu ea.

Nu țipă…
Nu tresări…
Nu fugi…

Rămase nemișcată, cu privirea fixă pe cadavru. Nici groază, nici șoc, doar o iritație profundă, ca o femeie care-și descoperise o pată de ruj pe dinți înainte de un discurs.

Liniștea dură o secundă, apoi ….haos…țipete…femei prăbușindu-se în genunchi.
Altele fugind spre ieșire, bărbați care strigau ordine, încercând să-și protejeze partenerele. Câteva telefoane deja formau numărul poliției.

Dar EA nu se mișca …Ridică paharul din care nu apucase să bea, își umezi buzele, apoi înghiți o gură mică de șampanie.
Se strâmbă…era prea caldă.
Înjură scurt în gând și își înclină ușor capul într-o parte.

Un strop de sânge alunecă până la claviculă, îl șterse cu spatele palmei și oftă.
– Minunat, mormăi.

Un început de an… sângeriu.