Victoria Cade- Capitolul 1

Martoră de marmură

Timpul începuse să curgă strâmb în sala în care cu un minut în urmă vibra clinchetul paharelor și râsetele și acum domnea o liniște aproape apocaliptică. Se auzeau doar urletele unor femei, câteva suspine înăbușite și pași ezitanți pe marmura sclipitoare.

Trupul femeii căzute era întins în centrul sălii, contorsionat nefiresc, cu brațul drept strivit sub propriul corp și capul întors într-un unghi imposibil. Părul brunet era îmbibat în sânge, formând o pată densă ce se prelingea pe podea ca un râu al morții.

Cineva urlă, altcineva vomită, un bărbat se apleacă să observe mai bine dar apoi se trase înapoi, palid cu buzele tremurând. Alți invitați stăteau în picioare, nemișcați, ca niște păpuși fără fir, toți privind… spre EA…Victoria Cade.

Stătea acolo, pe treapta a treia a scării în spirală, cu trupul nemișcat, ca și cum toată scena s-ar fi petrecut pe o altă planetă.

Pantofii ei Louboutin, din piele lăcuită roșie, străluceau sub candelabre și erau stropiți subtil cu sânge. Rochia de seară, o creație fluidă din voal roșu, cădea într-o semi-trenă, unduindu-se ca o prelungire a sângelui din jurul victimei. Țesătura subțire se mula pe trupul ei perfect proporționat, subliniind fiecare curbă cu o naturalețe periculoasă.

Era subțire, aproape eterică, cu o postură regală care nu cerea respect …îl impunea. Pielea ei albă nu avea niciun cusur; niciun por, niciun semn, nimic omenesc.

Părul negru, lung până la mijlocul spatelui, cădea în valuri impecabile, învăluind umerii goi și spatele gol cu o grație nefirească.

Și chipul…

Ah, chipul.

Părea sculptat din marmură rece, cu maxilarul bine conturat, pomeții accentuați de o nuanță discretă de roz pal, ca o atingere de iarnă. Buzele  pline, naturale, fără pic de ruj, fără nimic ostentativ, doar perfecțiune.

Dar ochii…acei ochi.

Gri metalic în lumina aceea erau fixați pe cadavrul din fața ei, nu cu șoc sau cu milă și nici cu  frică…ci cu analiză…studiu… Observație pură, aproape științifică.

Privirea ei se mișca lent, de la sângele care se prelingea, spre rochia unei femei în genunchi, până la camera de filmat uitată pe un trepied. Nimic nu-i scăpa, fiecare detaliu era absorbit și clasificat în spatele acelei expresii impenetrabile.

Ca și cum era singura vie, într-o sală de păpuși sparte.

Poliția nu ajunsese încă, presa își amuțise blitzurile. Doar ea părea… în control.

–Este… este moartă? întrebă cineva în șoaptă, dar nimeni nu răspunse.

Victoria nu se mișcă, nici o tresărire, dar ochii ei, gri ca oțelul, se ridică încet și privesc către balconul de sus… de unde căzuse femeia. Acolo, o umbră se retrăgea…lent…prea lent pentru a fi nevăzută.

Un colț de zâmbet, abia perceptibil, se arcuiește într-un colț al gurii ei.

–Interesant, murmură ea.

– Foarte interesant…

…00:09 | Scena crimei….

Ușile laterale ale sălii de recepție se deschiseră brusc, iar o avalanșă de pași grei umplu încăperea.

Poliția sosise…

Bărbați în uniforme întunecate intrau cu rapiditate, împingând cu voci ridicate și gesturi mulțimea înapoi. Fiecare ofițer părea antrenat pentru a da ordine, dar în priviri li se citea acea neliniște tipică cazurilor cu prea mult sânge.

–Toată lumea un pas înapoi!!! NIMENI să nu atingă nimic!!!

Zgomotul pantofilor pe marmură și vocile grave acoperiră freamătul. Invitații se retrăgeau încet, unii în continuare în stare de șoc, alții începând să șoptească frenetic, alimentând deja teorii și dramatizări.

În urma echipei de intervenție, intră o femeie mărunțică, cu părul strâns într-o coadă de cal și o valiză medicală în mână. Nu purta armă, nu avea autoritate, dar avea privirea unei femei care știa exact ce caută.

Se opri lângă trupul femeii decedate, își scoase mănușile chirurgicale din buzunar și își trecu degetele subțiri peste zona cervicală.

Ridică apoi privirea spre scară…și o zări.

Victoria Cade….femeia în roșu, ce părea neatinsă…strălucitoare și chiar nemuritoare…

Privirea femei se înmuiase o fracțiune de secundă într-o întrebare nerostită, dar își coborî imediat ochii din nou la victimă…profesionalismul domina.

În jurul lor, ofițerii își făceau treaba.

–Credețică a fostîmpinsă? întrebă unul dintre ofițeri care făcuse un grup de câteva persoane in jurul său.

-E clar o cădere de la înălțime, dar cum de a aterizat chiar acolo?  se auzi vocea unui bărbat care își tot verifica ceasul scump de la încheietură…

–Camerele? Unde-s camerele de supraveghere? întrebă un alt ofițer pe unul dintre chelnerii care ținea o tavă în mână.

Zgomotul de fond începea să redevină o orchestră de speculații.

–Domnule detectiv! strigă unul dintre ofițeri.

Victoria nu se întoarse, doar ochii i se mișcară lent în direcția indicată și atunci îl văzu.

Bărbatul pășea fără grabă, dar cu siguranță. Nu purta uniformă, nu avea nimic din solemnitatea crispată a celor din jur.

Blugi închiși, pe care atârna o insignă de metal, tricou negru mulat lejer pe un corp zvelt, dar vizibil sculptat, deasupra, o geacă sport  tot neagră, aruncată pe umeri, descheiată, ca o formă de sfidare.

Părul era castaniu cu tente ciocolatii, răvășit ca după o mână trecută leneș prin el. Maxilarul bine definit, brăzdat de o barbă scurtă și ușor neîngrijită, îi conferea un aer neîmblânzit. Ochii erau ca două pete negre intense, care ardeau în tăcere.

Se opri lângă femeia mărunțică, privind trupul victimei, dar privirea i se ridică imediat, atrasă ca un magnet de imaginea de pe scară.

Victoria stătea acolo, încremenită, ca o regină în ziua încoronării ca un simbol  un pericol un mister.

Ridică lent o sprânceană, ca un gest de întrebare plictisită, ironic, regesc.

Bărbatul își drese vocea, glasul lui era răgușit, grav, cu o tonalitate care ar fi putut face orice femeie să clipească prea des…dar nu pe ea.

–Spune-mi... rosti el, privind-o direct, dar i se adresă colegei sale de la criminalistică.

Vocea lui părea să rupă tăcerea, dar Victoria nu clinti nici un mușchi, îl privi înapoi, neclintită, fără nicio expresie, fără  nici o tresărire, nu avea nicio reacție.

Și sub orice formă nu era impresionată…deloc.

Detectivul se apropie de ea cu pași măsurați, privind direct în ochii ei, pregătit să deschidă gura pentru prima întrebare.

Dar Victoria ridică lent o mână în dreptul chipului lui, ca un semafor tăcut, un deget, perfect întins, îi ceru tăcerea.

–Așteaptă, spuse ea, sau mai bine zis… îi comandă în liniște.

Gestul era atât de firesc, atât de stăpân, încât bărbatul nu reacționă imediat. O clipă, doar o clipă, uimirea îi traversă chipul. Apoi își încruntă sprâncenele, nedumerit, dar și provocat.

Victoria își coborî mâna și rosti pe un ton rece, dar fără răutate.

–Paharul are urme de ruj roșu.

Vocea ei era un vals de iarnă, nici blândă, nici dură…pur și simplu… imposibil de ignorat.

–Ea nu are ruj pe buze, continuă ea…

El își întoarse automat privirea spre trupul de jos. Privirea lui fu tăioasă, atentă, apoi ridică o sprânceană, întorcându-se spre femeia de pe scară.

–Ce pahar? întrebă, încercând să-i susțină privirea glaciară, dar simțind că era ca și cum s-ar uita direct în ochii unei zeițe sculptate în gheață.

Victoria nu-i răspunse imediat, își duse încet privirea peste sala încă agitată și se opri, fixând un punct…

La doar câțiva centimetri de trupul inert, pe marmura pătată de sânge, un pahar de șampanie era împrăștiat în cioburi fine. Sticla era curată, dar buza… avea o urmă vagă de ruj roșu.

Detectivul urmă privirea ei, apoi coborî ușor bărbia…observă acele cioburi și încremeni o clipă. Apoi pufni ironic, nu neapărat  neîncrezător, ci mai degrabă provocat.

–Nu-mi spune că vezi până acolo… urmele de ruj, zise el, înclinând capul ușor într-o parte.

Victoria îl privi ca și cum tocmai spusese o banalitate rușinoasă.

–Nu, răspunse ea scurt.

– Eu văd ce lipsește.

Liniștea se așternu între ei, densă, ca un preludiu tăios.

Detectivul făcu un pas înapoi, fără grabă, lăsându-și ochii să alunece de jos în sus pe silueta femeii din fața lui, fără pic de rușine, fără pic de delicatețe.

Îi analiză trupul subțire, rochia care se mula perfect pe formele ei, sângele stropit pe roșul aprins ca o semnătură, trecând peste gâtul perfect, până la chipul de marmură rece.

Făcu apoi doi pași înainte, apropiindu-se, până când distanța dintre ei deveni aproape personală. Doar cele trei trepte pe care Victoria stătea mai sus îl țineau departe de a fi egalul ei.

Ridică privirea spre ea, își încrucișă brațele la piept și, cu un zâmbet pe jumătate ironic, pe jumătate provocator, rosti.

–Dacă tot… ești atât de atentă și observi ce echipa mea de profesioniști pare că ratează… te rog, luminează-ne, domnișoară…?

Vocea lui răsună sarcastică, dar cu acea nuanță joasă, răgușită, care părea mereu gata să se transforme într-o amenințare sau o invitație.

Oamenii din jur se întorseseră deja spre ei, ascultau și priveau fascinați.

Victoria nu clinti nici un mușchi, nicio expresie, doar vocea ei, rece și clară, spulberă aerul dintre ei.

–Victoria Cade.

Simplu…sec…implacabil.

Numele ei căzu ca o sentință asupra lui…privirea ei însă i se îndreptă din nou spre sala din față, ochii aceia gri-metalic parcă traversau timpul și materia. Fiecare detaliu era o piesă într-un puzzle pe care îl rezolvase deja, apoi vorbi fără patos, fără ezitare.

–A urcat la etaj înainte de miezul nopții, în grabă. Probabil se întâlnea cu cineva acolo. Sau… poate aflase ceva neașteptat…

Făcu o pauză, privirea ei se întoarseră înspre balcon…

–A fost o confruntare, a fost lovită…

Privirea Victoriei rămase suspendată, tăcută, dar precisă.

-Iar acea persoană… a împins-o peste balustradă.

Nicio înfățișare dramatică, nicio inflexiune în glas ea prezenta doar faptele crude, clare, tăioase.

Detectivul o privi atent, nu râse, nu vorbi.

Dar pe chipul lui se născu acel gest aproape imperceptibil… o ridicare lentă din sprânceana stângă.

Pentru prima dată, nu știa dacă e iritat. Sau… intrigat.